Jake îşi studie lista şi şterse nişte nume.
— Apărarea renunţă la serviciile juratului numărul unu, apoi doi, trei, îi acceptă pe patru, pe şase şi pe şapte, îi respinge pe opt, nouă, unsprezece şi doisprezece, îl acceptă pe treisprezece, îl respinge pe cincisprezece.
— Amândoi aţi acceptat juraţii patru, şase, şapte şi treisprezece. Domnule Buckley, e din nou rândul dumneavoastră. Mai propuneţi opt.
— Acceptăm pe şaisprezece, respingem pe şaptesprezece, acceptăm pe optsprezece, nouăsprezece, douăzeci, respingem pe douăzeci şi unu, acceptam pe douăzeci şi doi, respingem pe douăzeci şi trei, acceptăm pe douăzeci şi patru, respingem pe douăzeci şi cinci şi douăzeci şi şase şi acceptăm pe douăzeci şi şapte şi douăzeci şi opt. Asta înseamnă doisprezece, cu posibilitatea de a mai respinge patru.
Jake era uluit. Buckley respinsese din nou negrii şi bărbaţii albi. Parcă îi citise gândurile.
— E rândul dumneavoastră, domnule Brigance.
— Îmi permiteţi o clipă, să mă consult?
— Cinci minute, răspunse Noose.
Jake şi Ellen se retraseră la bufet. Acolo îi aştepta Harry Rex.
— Uită-te la asta, zise Jake, punând lista pe masă. Am ajuns la numărul douăzeci şi nouă. Mai am dreptul la patru respingeri, la fel ca Buckley. A scos din joc toţi negrii. Până acum, avem un juriu format numai din femei albe. Urmează două femei albe, numărul treizeci şi unu e Clyde Sisco şi treizeci şi doi, Barry Acker.
— Atunci, patru din următorii şase sunt negri, zise Ellen.
— Da, dar Buckley n-o să lase lucrurile să ajungă atât de departe. De fapt, sunt surprins că s-a apropiat atât de mult de a patra lojă.
— Ştiu că-l vrei pe Acker. Ce părere ai de Sisco? întrebă Harry Rex.
— Mi-e teamă de el. Lucien mi-a spus că-i un ticălos care se lasă cumpărat.
— Excelent! Să-l alegem, atunci. Şi să-l cumpărăm!
— Ce să-ţi spun! De unde ştii că nu a fost „cumpărat” deja de Buckley?
— Eu l-aş alege.
Jake studie lista. Ellen fu de părere să-i respingă atât pe Acker, cât şi pe Sisco.
Se întoarseră în birou şi se aşezară.
— Domnule judecător, respingem numerele douăzeci şi doi şi douăzeci şi opt. Ne mai rămân două respingeri.
— Dumneavoastră, domnule Buckley? Douăzeci şi nouă şi treizeci.
— Îi acceptăm pe amândoi. Mai avem dreptul la patru respingeri.
— Să revenim la dumneavoastră, domnule Brigance.
— Respingem numerele douăzeci şi nouă şi treizeci.
— Nu mai aveţi dreptul la nicio respingere, nu-i aşa? întrebă Noose.
— Aşa e.
— Foarte bine. Domnule Buckley, treizeci şi unu şi treizeci şi doi.
— Îi acceptăm, zise procurorul, uitându-se repede la numele negrilor care urmau după Sisco.
— Bine. Asta înseamnă doisprezece. Să alegem acum două rezerve. Amândoi aveţi dreptul să vă opuneţi de două ori. Domnule Buckley, treizeci şi trei şi treizeci şi patru.
Juratul treizeci şi trei era un bărbat negru. Treizeci şi patru, o femeie albă, pe care o voia Jake. Următorii doi – negri.
— Îl respingem pe treizeci şi trei şi îi acceptăm pe treizeci şi patru şi treizeci şi cinci.
— Apărarea e de acord cu amândoi.
Domul Pate făcu linişte, în vreme ce judecătorul şi avocaţii luară loc în faţa sălii. Noose citi lista şi juraţii fură conduşi la locurile lor de Jean Gillespie. Zece femei şi doi bărbaţi, albi cu toţii. Negrii din sală priviră unii la alţii, murmurând. Nu le venea să creadă.
— Tu ai ales juriul ăsta? îl întrebă Carl Lee pe Jake, în şoaptă.
— Am să-ţi explic mai târziu, zise Jake.
Noose îşi drese vocea şi privi la noul juriu.
— Domnilor şi doamnelor, dumneavoastră aţi avut cinstea de a fi aleşi pentru juriul care va judeca acest caz. Aţi jurat că veţi cumpăni drept şi veţi urma legea, după indicaţiile pe care vi le voi da. Acum, după cum ştiţi, veţi fi „sechestraţi”, adică veţi fi cazaţi la un motel şi nu veţi avea voie să mergeţi acasă, până nu se termină procesul. Îmi dau seama că e greu, dar aşa cere legea. În câteva minute vă veţi retrage până mâine-dimineaţă şi veţi avea voie să telefonaţi acasă pentru a vi se aduce haine şi articole de toaletă. Veţi dormi la un motel în afara oraşului, care rămâne secret pentru marele public. Mai aveţi vreo întrebare?
Cei doisprezece rămaseră uluiţi la aflarea veştii că nu se vor duce acasă atâtea zile. Se gândeau la familie, la copii, la slujba lor, la treaba pe care o aveau de făcut fiecare. De ce tocmai ei? Doar erau atâţia propuşi!
Pentru a nu reacţiona careva, Noose bătu cu ciocănelul în masă şi sala începu să se golească. Jean Gillespie escortă primul jurat în biroul judecătorului, de unde acesta sună acasă şi ceru să i se aducă haine şi o periuţă de dinţi.
— Unde mergem? o întrebă femeia, pe Jean.
