— Sue Williams.

— Mă abţin.

— Jo Ann Gates.

— Vinovat.

— Rita Mae Plunk.

— Vinovat.

— Frances McGowan.

— Vinovat.

— Wanda Womack.

— Nu m-am decis.

— Eula Dell Yates.

— Deocamdată, nu m-am decis. Vreau să discutăm.

— Vom discuta. Clyde Sisco.

— Nu m-am decis.

— Deci aţi votat unsprezece. Eu sunt Barry Acker şi verdictul meu este „nevinovat”. Aceasta înseamnă cinci „vinovat”, cinci „nu m-am decis”, o abţinere de moment şi un „nevinovat”. Se pare că mai avem de lucru.

Începură să cerceteze documentele, fotografiile şi amprentele. La şase îl informară pe judecător că nu reuşiseră să dea un verdict. Le era foame şi voiau să se retragă. Şedinţa fu amânată pentru a doua zi la ora nouă.

41

Stăteau de ore întregi pe terasă, fără să vorbească prea mult, privind oraşul de la picioarele lor şi apărându-se de ţânţari. Se făcuse din nou foarte cald. Aerul umed le lipea cămăşile de trupuri. Sallie vru să le dea de mâncare, dar Lucien ceru whisky, iar Jake Coors. Din când în când, Nesbit venea pe terasă şi aducea bere rece, fără să scoată niciun cuvânt. Sallie scoase capul pe uşă, oferindu-se pentru ultima oară să le dea de mâncare. Amândoi refuzară.

— Jake, am primit un telefon în după-amiaza aceasta. Clyde Sisco vrea douăzeci şi cinci de mii, ca să influenţeze juriul, şi cincizeci pentru obţinerea achitării.

Avocatul dădu din cap.

— Înainte de a spune „nu”, ascultă-mă. Ştie că nu e sigur că va obţine achitarea, dar poate să blocheze juriul. Ajunge să se opună de unul singur. Asta înseamnă douăzeci şi cinci de mii. E mult, dar ştii bine că am bani. Plătesc eu şi mi-i dai tu înapoi în câţiva ani. Nu-mi fac griji! Ştii că mie nu-mi pasă de bani. Dacă aş fi în locul tău, aş accepta imediat.

— Eşti nebun, Lucien.

— Bineînţeles! Da’ nici cu tine nu mi-e ruşine. Oricum, profesiunea te va înnebuni, până la urmă. Uită-te ce ţi-a făcut procesul ăsta. Nu mai ai casă, nu mai ai masă. În schimb, bei de stingi.

— Da, dar n-am încălcat încă principiile etice.

— Puţin îmi pasă de etică, de morală şi de conştiinţă. Dar am câştigat totdeauna, mai mult decât oricine de pe-aici.

— Asta se numeşte corupţie, Lucien.

— Bănuiesc că tu crezi că Buckley nu e corupt. Ar minţi, ar da mită şi-ar fura, numai să câştige acest caz. Nu-şi face el probleme cu etica şi cu părerea celorlalţi. N-are treabă cu morala. Singurul lucru care îl preocupă e să câştige! Şi ai şansa unică să-l baţi pe teren propriu. Eu nu m-aş da în lături, Jake.

— Nici să nu-ţi treacă prin minte, Lucien. Te rog foarte mult.

Trecu o oră, fără ca vreunul din ei să mai scoată vreun cuvânt. Încet-încet luminile oraşului pieriră pe rând. În întuneric, se auzea sforăitul lui Nesbit. Sallie aduse de băut pentru ultima oară şi le spuse noapte bună.

— Asta-i partea cea mai grea: să aştepţi ca doisprezece oameni obişnuiţi să dea un sens luptei de până acum.

— E un sistem tâmpit, nu-i aşa?

— Da, este. Dar, de obicei, merge. Juriul are dreptate în nouăzeci la sută din cazuri.

— Nu prea mă simt tare pe poziţie. Aştept un miracol.

— Jake, fiule, miracolul acesta se va petrece mâine.

— Mâine?

— Da. Mâine-dimineaţă, devreme.

— Vrei să-mi explici?

— Jake, mâine pe la amiază, în scuar se vor afla peste zece mii de negri.

— De ce?

— Ca să strige „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” Ca să bage spaima-n toţi şi să intimideze juriul. Vor fi atât de mulţi negri, încât albii se vor ascunde pe unde pot. Guvernatorul va fi nevoit să trimită şi mai multe trupe.

— De unde ştii?

— Pentru că eu am pus la cale totul.

— Tu?

— Ascultă, Jake. În primii mei ani de practică, cunoşteam fiecare predicator negru din cincisprezece comitate. Mă rugam împreună cu ei, mărşăluiam şi cântam. Ei îmi trimiteau clienţi, eu le dădeam bani. Eram singurul avocat radical alb din Mississippi. Erau oamenii mei. Acum, am dat câteva telefoane. Vor începe să sosească mâine-dimineaţă. Pe la amiază, n-o să mai ai loc de negri.

— De unde vor veni?

— De peste tot. Ştii bine că negrilor le place să protesteze şi să facă marşuri. Pentru ei, va fi nemaipomenit. Abia aşteaptă!

— Eşti nebun, Lucien. Prietenul meu nebun.

— Vei câştiga, puştiule.

În camera 163, Barry Acker şi Clyde Sisco îşi terminaseră ultima partidă de gin rummy şi se pregăteau de culcare. Acker făcu rost de câteva monede şi spuse că voia să bea o cola. Sisco răspunse că lui nu îi e sete.

Acker trecu, în vârful picioarelor, pe lângă gardianul adormit. Automatul nu funcţiona însă, aşa că deschise uşa uşor şi urcă la etajul al doilea. Introduse monedele şi primi o cutie de coca-cola dietetică. Se aplecă să o ia, când se simţi trântit de două siluete care apăruseră din întuneric. Îl târâră într-un colţ mai întunecat.