Când s-a simţit în siguranţă, a virat sania şi s-a înălţat din mica nişă, apoi a luat-o spre nord, către locul pe care îl părăsiseră cu douăzeci de ore înainte.
:Poţi Să Vii Şi Tu Dacă Vrei: i-a spus zeului – parte plăsmuire a minţii sale, parte altceva. Plăsmuirea spectrală a răspuns la necuvintele formate de sunetele sonarului lui Creideiki.
:Te însoţesc: N-aş Vrea Să Pierd Asta Pentru Cântul Lumii:
PARTEA A VII-A
LANŢUL TROFIC
Stăpâne, mă întreb cum trăiesc peştii în mare.
Ca oamenii pe uscat… cei mari îi mănâncă pe cei mici.
WILLIAM SHAKESPEARE – RICHARD AL II-LEA
73
AKKI
Era un ţipăt care îi trimitea fiori de gheaţă pe şira spinării. Doar un monstru putea să emită un asemenea sunet. Fugea de el cu aceeaşi disperare cu care fugea şi de fiinţa care îl scotea.
Pe la amiază, Akki şi-a dat seama că totul era aproape pe terminate.
Epuizarea se manifesta prin inima obosită, respiraţia dificilă, dar şi prin suferinţa straturilor ex-terne ale epidermei. Reacţia alergică la apă părea agravată de oboseală. Pielea lui, odată netedă şi suplă, era acum plină de răni. Iar mintea îi era doar un pic mai sprintenă decât corpul.
De mai multe ori, scăpase din capcane mortale. La un moment dat, evitând un ecou de sonar, fusese cât pe ce să fie înşfăcat de fălcile lui K’tha-Jon. Gigantul rânjise şi îl ţintise pe Akki cu puşca lui laser, iar tânărul delfin virase disperat. Nu datorită vitezei sau inteligenţei sale reuşise Akki să scape. Îşi dădea seama că inamicul său îşi bătea joc de el.
Sperase să fugă spre nord, către insula lui Toshio, dar acum era dezorientat şi nu mai ştia unde e nordul. Poate, dacă ar fi putut să aştepte până la apusul soarelui…
Nu. Nu va dura aşa de mult. Era timpul să termine cu asta.
Strigătul înspăimântător de vânătoare s-a auzit din nou. Urletul îi îngheţa sângele în vene.
În mare parte, oboseala lui Akki era provocată de groaza pe care i-o inspira acel strigăt. Ce naiba era creatura care îl urmărea?
Cu puţin timp în urmă, a crezut că auzise un alt strigăt din depărtare. Părea chemarea de căutare a unui Tursiops. Dar probabil că doar îşi închipuise. Orice i se întâmpla lui Streaker, nu se puteau lipsi de niciun membru al echipajului care să-l caute pe el. Şi, chiar dacă ar fi trimis pe cineva, cum ar fi putut să-l găsească în oceanul imens?
l-ar fi făcut un serviciu lui Streaker distrăgându-i atenţia lui K’tha-Jon şi îndepărtându-l de locul în care ar fi putut să facă mai mult rău.
Sper că Gillian şi Hikahi s-au întors şi au pus lucrurile la punct, s-a gândit el. Sunt aproape sigur.
Şi-a reglat respiraţia la umbra unei crăpături în stâncă. K’tha-Jon ştia unde se află, cu siguranţă. Era doar o chestiune de timp până să se plictisească de urmărire şi să vină să-şi înhaţe prada.
Îmi pierd luciditatea, s-a gândit Akki. Trebuie să termin odată cu asta cât mai am o şansă să câştig ceva… chiar dacă doar onoarea de a-mi alege momentul morţii.
A verificat dacă erau încărcate bateriile de la armură. Mai avea suficient curent pentru două rafale de flăcări oxidrice. Ar fi trebuit să le tragă de la mică distanţă, căci, fără îndoială, puşca lui K’tha-Jon era aproape încărcată.
Cu braţele de la armură, Akki şi-a pus masca de oxigen pe orificiul respirator. Mai avea oxigen pentru zece minute. Mai mult decât suficient.
Strigătul strident a răsunat din nou, înspăimântător, obsedant.
E-n regulă, monstrule. Şi-a încleştat fălcile să nu mai tremure de frică. Aşteaptă-mă! Vin!
74
KEEPIRU
Keepiru gonea spre nord-est, în direcţia zgomotelor de luptă pe care le auzise în timpul nopţii. Înota energic şi rapid spre suprafaţă, arcuindu-se şi împingând cu forţă să urce. Armura îl îngreuna, dar era de neconceput să şi-o scoată.
Încă o dată şi-a blestemat soarta potrivnică. Sania sa şi a lui Moki erau consumate şi inutile, aşa că trebuiseră părăsite.
Când a intrat în labirintul de insuliţe, a auzit strigătul de vânătoare pentru prima oară clar.
Până acum, putuse să-l pună pe seama imaginaţiei… Să-şi repete că distanţa sau o ciudată refracţie a sunetului în apă îl făcuse să audă ceva inexistent.
Strigătul strident se reflecta de pe movilele metalice. Keepiru s-a întors pe loc şi o clipă i s-a părut că îl înconjoară o haită de urmăritori.
Apoi a venit alt sunet, o provocare temerară, dar foarte slabă, în trinară. Keepiru şi-a îndreptat botul încoace şi încolo, a ales o direcţie şi a înotat din răsputeri într-acolo.
Muşchii i s-au încordat când a trecut ca o săgeată prin labirint. Un scrâşnet l-a avertizat că respiratorul îi era gol. A înjurat şi s-a deconectat de la obiect, apoi şi-a continuat zborul la suprafaţă, gâfâind şi respirând la fiecare salt.
A ajuns la o răscruce de canale şi s-a agitat nedumerit.
În ce parte s-o ia? S-a învârtit pe acolo până când a auzit din nou strigătul de vânătoare. Apoi i-a ajuns la urechi o bufnitură îngrozitoare. A auzit un ţipăt de indignare şi durere, şi zgomotul slab al unei armuri în funcţiune. Altei provocări slabe în trinară i s-a răspuns cu un ţipăt tremurat şi altă bufnitură.
Keepiru a mărit viteza. Nu putea fi departe! S-a străduit din răsputeri să înoate mai repede, când a auzit un ultim ţipăt epuizat:
*Pentru onoarea
