***

Stăpânii cereau prea multe. Cum se puteau aştepta ca Acceptorul să raporteze atât de exact când se întâmplau atâtea!

Era superb! Totul se întâmpla în acelaşi timp! Bătălii mici şi strălucitoare pe suprafaţa planetei… vulcani luminoşi şi fierbinţi… şi acel răget psihic de furie care se revărsase din planetă cu puţină vreme înainte!

Furia încă fierbea şi spumega. De ce nu erau interesaţi stăpânii de ceva atât de unic? Psi de sub suprafaţa unei planete? Acceptorul le putea spune Tandu atât de multe despre vocea aia înfuriată, dar ei voiau doar să o reducă la tăcere. Îi zăpăcea şi îi făcea să se simtă vulnerabili.

Acceptorul a observat totul încântat, până când a venit din nou pedeapsa. Stăpânii au dezlănţuit un bici neuronal. Picioarele i-au tremurat de la fiorul neplăcut care i-a străbătut corpul.

Să lase „pedeapsa” să-i schimbe comportamentul de această dată? Acceptorul se gândea la o astfel de posibilitate.

S-a hotărât să ignore „durerea”. Să strige şi să linguşească. Acceptorul era fermecat de vocile furioase care se agitau dedesubt şi le asculta cu toată atenţia.

105

SCHIFUL

— Ce naiba…?

Dennie s-a rostogolit de pe pragul uscat şi a căzut în apa de jos. Sah’ot a strigat confuz pe când cala micii ambarcaţiuni se înclina.

Apoi, pe lângă mişcarea fizică, un val de disconfort psihic a început să le umple creierele. Dennie a scuipat apa şi s-a apucat de balustradă. Voia să-şi acopere urechile.

— Nu din nou, se tânguia ea.

Încerca să se folosească de ce o învăţase Toshio… Concentrându-se asupra bătăilor inimii ca să alunge tensiunea electrică din mintea ei. Aproape că nici nu şi-a dat seama când Sah’ot a strigat:

— Ei sssunt!

Finul a apăsat cu botul butonul bocaportului şi a alergat într-un suflet pe culoar, intrând în camera de control.

— Creideiki! a început el, uitând pentru o clipă că nu avea cum să-l înţeleagă căpitanul. Ei sunt. Vocile de jos!

Creideiki l-a privit şi Sah’ot şi-a dat seama că fostul căpitan ştia deja. De fapt nu părea deloc surprins. Creideiki a fredonat o melodie blândă de acceptare. Părea mulţumit.

De la staţia pilotului, Keepiru a zis:

— Primesc un flux de neutrino şi anti-g! Vin din faţă. O navă mică decolează.

Hikahi a încuviinţat din cap.

— Probabil e Takkata-Jim. Sper că Gillian a avut dreptate că au avut grijă de el.

Au continuat să meargă sub apă spre est. Jumătate de oră mai târziu, Keepiru a strigat din nou:

— Mai mult anti-g! O navă imensă! Decolează aproape de sud-vest!

Creideiki a izbit cu coada suprafaţa apei.

*Sus, sus!

Sus şi uită-te!

*Uită-te!:

Hikahi a încuviinţat spre Keepiru.

— Ridic-o!

Schiful a ieşit la suprafaţă. Apa de mare se scurgea peste hublouri.

S-au adunat în jurul unui hublou dinspre sud şi au văzut cum un obiect ciudat de formă conică a erupt la orizont, urcând greoi spre cer, căpătând viteză. Priveau cum zbura spre sud, depăşind viteza sunetului, dispărând în cele din urmă în norii înalţi.

Au continuat să se uite chiar şi după ce dâra lăsată de Streaker a început să se dilate şi să dispară sub rafalele de vânt de pe Kithrup.

PARTEA A X-A

EXTAZ

Ei sunt flăcăii cărora, le place să se lase mânaţi de vânt{1}.

HERMAN MELVILLE

106

TOSHIO

Toshio înota cu forţă în timp ce valurile mari încercau să-l tragă înapoi. Ţinea piept curentului şi încerca să ajungă în larg. În cele din urmă, când braţele şi picioarele erau prea amorţite ca să mai poată face ceva, marea s-a mai liniştit. S-a întors, simţind cum îi ard plămânii, şi a văzut cum acea movilă din metal, acum aproape la doi kilometri depărtare, se scufunda încet.

Scufundarea nu putea continua. Copacul-burghiu nu terminase de săpat când el şi cu Dennie îl detonaseră. Insula avea să se liniştească până când puţul avea să fie terminat.

În jurul lui se auzeau detonări slabe. Toshio păşea prin apă, uitându-se în jurul lui. Crengile copacilor se mişcau în toate direcţiile pe insule şi nu de la vânt. În depărtare a văzut cel puţin trei nori ameninţători de fum şi aburi ridicându-se din mare. Auzea zgomotul cutremurelor submarine.

Toate astea din cauza unei bombe mici? În ciuda faptului că trecuse prin multe, Toshio se întreba ce cauzase totul. Se simţea ciudat de liber, căci nu-i mai rămăsese de ales decât cum să moară.

Dacă bomba eliberase magma? se întreba Toshio. Dacă va apărea undeva un vulcan, cred că ar fi în puţul copacului-burghiu. Dar cred că insula îl va scufunda.

Movila de metal care fusese adăpostul lui timp de două săptămâni părea să fi încetat să se adâncească. Vârfurile câtorva copaci pluteau deasupra apei.

Toshio se întreba ce se întâmplase cu Charles Dart. Nu credea că cimpanzeul înotase prea departe. Poate aşa era mai bine. Măcar Charlie ieşise frumos din scenă.

Băiatul se simţea mai bine acum, că se odihnise. A început să înoate din nou ca să ajungă în larg.

Douăzeci de minute mai târziu s-a mai auzit un zgomot de intensitate joasă. S-a întors la timp să vadă movila din depărtare, zguduită de o explozie cumplită. Noroi şi vegetaţie s-au împrăştiat în toate direcţiile. Movila s-a ridicat, aproape a ieşit din apă, s-a rupt în două, apoi s-a prăbuşit într-un nor de abur.

107

TAKKATA-JIM