Era un cod al onoarei pe care, când oamenii l-au descoperit, s-au ruşinat şi mai mult de ce făcuseră.
Keepiru s-a strecurat în canalul deschis pentru a-şi schimba poziţia, fiind convins că monstrul îl localizase pe baza ultimului dialog.
Era ceva cunoscut în această zonă. Keepiru nu ştia ce anume, dar era ceva special în gustul apei. Avea duhoarea unui delfin care murise de curând.
*A mânca – mâncat
A muşca – muşcat
*Răsplăteşte marea…
Vino şi hrăneşte-mă!*
Prea aproape. Vocea lui K’tha-Jon era prea aproape şi psalmodia blesteme religioase. Keepiru s-a îndreptat spre o crevasă pentru a se adăposti şi s-a oprit brusc când l-a copleşit mirosul morţii.
L-a inspirat încet şi s-a oprit când a văzut scheletul suspendat printre alge.
— Hist-t! a oftat el.
Astronautul delfin se pierduse din prima zi, când valul o aruncase pe ţărm pe Hikahi şi el se purtase ca un prost. Corpul fusese mâncat cu totul de necrofagii din mare. Cauza morţii nu putea fi stabilită.
Ştiu unde sunt… s-a gândit Keepiru. În acel moment, strigătul de vânătoare a răsunat din nou. Aproape! Foarte aproape!
S-a răsucit şi s-a întors repede în canal, a văzut o formă mişcându-se şi s-a dat la o parte exact când monstrul se repezea după el. O lovitură de coadă a uriaşului l-a făcut să se învârtă pe loc.
Keepiru s-a arcuit şi a luat-o la fugă, deşi îl durea într-o parte de parcă i se rupsese o coastă. A strigat:
*După mine – ticălos involuat
*Eu ştiu – că acum e timpul să te hrănesc*
K’tha-jon a mugit drept răspuns şi s-a repezit după el.
În timp ce distanţa dintre ei se micşora, Keepiru şi-a dat seama că nu mai avea la dispoziţie decât câteva secunde. Fălcile deschise erau acum chiar în spatele lui. E aici, aproape, s-a gândit el. Trebuie să fie!
Apoi a văzut altă crevasă şi a înţeles.
K’tha-jon a mugit din nou când a văzut că Keepiru era blocat de insulă.
#Încet, încet
Sau repede, repede –
#E timpul să mă hrăneşti – să mă hrăneşti!#
— Te voi hrăni, a spus Keepiru, gâfâind, pe când se repezea în canionul îngust.
De jur împrejurul lui se unduiau alge atârnătoare, de parcă le adusese mareea.
#În capcană! în capcană!
Te-am prins…#
K’tha-Jon a ţipat de uimire. Keepiru a urcat repede deasupra crevasei, străduindu-se să ajungă sus, înainte ca lianele să se închidă în jurul lui. La suprafaţă, a inspirat adânc şi s-a ţinut aproape de perete.
La mică distanţă de el, apa înspumată se învârtejea. Keepiru se uita şi asculta speriat, în timp ce K’tha-Jon se chinuia singur, fără armură sau alte mijloace, să smulgă cu fălcile mănunchiurile de liane ale plantei ucigaşe, zbătându-se inutil pe măsură ce încă una şi încă una se abătea asupra corpului său uriaş.
Şi Keepiru avea probleme. Şi-a impus să-şi păstreze calmul şi să se folosească de armură. Cleştii puternici ai braţelor-waldo tăiau tentaculele care încercau să-l prindă. Recita în minte tabla înmulţirii ca să rămână la modelul de gândire al anglicii, retezând în acelaşi timp lianele una după alta.
Lupta delfinului pe jumătate balenă ucigaşă trimitea spre cer gheizere de apă de mare şi vegetaţie ruptă.
Dar minutele treceau. Lianele care încercau să-l prindă pe Keepiru erau din ce în ce mai puţine şi tot mai multe cele care coborau asupra uriaşului.
Strigătul de vânătoare a răsunat din nou – încă sfidător, dar şi disperat acum.
Keepiru asculta şi urmărea lupta monstrului cu tentaculele, însă aceasta devenea din ce în ce mai lentă. L-a năpădit o tristeţe ciudată, de parcă i-ar fi regretat sfârşitul.
*Ţi-am spus – că te voi hrăni*
I-a cântat Keepiru cu blândeţe creaturii care agoniza sub el.
*Dar nu ţi-am spus –
Cine se va hrăni din tine…*
75
HIKAHI
