— Chem flota de război! Chem flota de război din faţă! Sunt locotenentul Takkata-Jim de la Consiliul de supraveghere al Terragenilor. Vreau să ne-gociez. Vă rog să răssspundeţi!

Receptorul tăcea. Takkata-Jim a înjurat. Radioul funcţiona cu siguranţă. Îl luase din sania lui Thomas Orley şi omul ăla avea grijă de echipament. De ce nu răspundeau Galacticii?

Şalupa era făcută în aşa fel încât să fie condusă de mai mulţi oameni. Dezastrul brusc şi neaşteptat care se petrecuse pe insulă îl obligase să-i abandoneze pe Stenos. Acum nu avea cine să-l ajute. Trebuia să jongleze la două sau trei posturi în acelaşi timp.

S-a uitat pe ecranul tactic. Mai multe lumini galbene veneau spre el din nordul galactic. Era o flotilă ca vai de ea dacă era să o compari cu armadele impunătoare care intraseră în sistem cu câteva săptămâni în urmă. Dar tot avea o putere impresionantă. Veneau ţintă spre el.

Peste tot era haos. Planeta era zguduită de eliberări de energie – tornade fierbinţi de aburi unde vulcanii se descărcau în mare. Şi deasupra emisferei nordice a planetei se dădea o bătălie pe viaţă şi pe moarte.

Takkata-Jim a crescut sensibilitatea ecranului şi a mai văzut o flotă. Şi aceasta începuse să se îndrepte spre el.

Eterul era plin de o cacofonie de voci. AM, FM, PEM – fiecare punct de pe cadran sporea confuzia. Oare de-aia nu reuşise nimeni să-l audă?

Nu. Galacticii aveau computere sofisticate. Cu siguranţă echipamentul lui era de vină. Nu avusese cum să-l verifice înainte să decoleze!

Takkata-Jim se uita agitat la hartă.

Zbura în mijlocul unor rechini-tigri, sperând să negocieze în favoarea Streaker şi a unei eliberări. Dar îşi amintea ce faţă făcuse Gillian Baskin cu o săptămână în urmă când sugerase să le dea extratereştrilor tot ce voiau. Metz îl susţinuse atunci, dar acum îşi amintea cum îl privise femeia: cu milă. Apoi îi spusese că fanaticii nu acţionau aşa.

— O să ne ia tot ce avem, ne vor mulţumi frumos şi apoi o să ne fiarbă în ulei, îi zisese ea.

Takkata-Jim a scuturat din cap. Nu cred. Oricum, orice e mai bine decât ce pune ea la cale!

S-a uitat la holograma tactilă. Prima flotă era la doar o sută de mii de click depărtare. Măcar computerul îi furniza în cele din urmă date despre nave. Erau distrugătoare Soro.

Soro! Takkata-Jim simţea gustul bilei de la primul lui stomac. Îi veneau în minte toate poveştile pe care le auzise despre ei.

Dacă trăgeau ei primii? Dacă nici nu-i interesează să ia prizonieri? Se uita la comenzile de luptă. Armamentul de pe şalupă era rudimentar, dar…

A scos o gheară din armură ca să apese pe butonul de armare… doar pentru uşoara stare de confort pe care i-o oferea.

108

STREAKER

— Ambele flote mari se îndreaptă spre Takkata-Jim!

Gillian a dat din cap.

— Să mă ţii la curent, Wattaceti. S-a întors. Tsh’t, cât timp ne putem ascunde de aceste perturbări tectonice?

— Gillian, antigravitatea noastră poate fi detectată de cinci minute. Nu cred că putem amâna detectarea de energie, zburând deasupra vulcanilor. Dacă vrem să încercăm, trebuie să câştigăm altitudine.

— Suntem scanaţi de la distanţă! a exclamat operatorul de detectare. Câteva nave din bătălia de deasupra lui Orley sunt curioassse!

— Asta e atunci, a spus Tsh’t. Îi dăm drumul.

Gillian a scuturat din cap.

— Mai lasă-mă cinci minute, Tsh’t. Nu-mi pasă de navele rămase în urmă. Mai ţine-mă ascunsă de flotele mari câteva minute!

Tsh’t se învârtea în apa saturată cu oxigen, lăsând în urmă o dâră de bule.

— Virează la sud prin sud-vest, spre noul vulcan, Kaa!

Gillian se uita fix la ecran. Pata mică şi albastră era şalupa, care zbura deasupra unei mase de treizeci de puncte mult mai mari.

— Haide, Takkata-Jim, şoptea Gillian. Credeam că te-am ghicit. Demonstrează-mi că nu m-am înşelat!

Nu se auzise niciun sunet prin staţia radio de la locotenentul renegat. Era clar că Toshio îşi făcuse treaba şi sabotase transmisiile de pe insulă.

Pata albastră se apropiase la o sută de mii de kilometri de duşman.

— Telemetrie! Takkata-Jim şi-a pregătit armele! i-a anunţat Wattaceti.

Gillian a dat din cap. Ştiam eu. Tipul e aproape om. Sigur are o personalitate mai puternică decât m-am aşteptat, nu să facă asta, doar în scopuri defensive. Oricât de inutil ar părea, cine şi-ar înfrunta duşmanul cu sistemele de apărare pornite?

Puţin mai aproape…

— Gillian! a strigat ofiţerul însărcinat cu detectarea. Nu pot să cre-cred! Takkata-Jim a…

Gillian a zâmbit cu tristeţe.

— Lasă-mă să ghicesc. Curajosul nostru secund trage asupra întregii flote de război.

Tsh’t şi Wattaceti s-au întors spre ea cu ochii mari. Ea a ridicat din umeri.

— Serios acum. Are el defecte, dar nimeni n-a zis că Takkata-Jim nu e curajos.

A zâmbit larg ca să-şi ascundă nervozitatea.

— Toată lumea să fie pregătită.

109

TAKKATA-JIM

Takkata-Jim a ţipat şi a apucat maneta. Nu mergea! Declanşatoarele se activau fără ca el să fi dat ordin!

La fiecare câteva secunde, ambarcaţiunea se zguduia când era lansată din torpilă o rachetă de căutare. Mici bucăţi de antimaterie ieşeau din botul şalupei, ţintite automat spre cea mai apropiată navă extraterestră.

Principala navă Soro s-a deschis ca o floare de foc, după o lovitură norocoasă. Probabil că atacul surprinzător depăşise sistemele defensive, proiectate să reziste la căldura unei nove.

A înjurat şi a încercat să depăşească. Nici asta nu a avut vreun efect.

Când şi flota Soro a început să riposteze cu foc, Takkata-Jim a strigat şi a întors nava, făcând tot felul de manevre evazive. Cu simţurile tridimensionale obişnuite ale unui delfin, s-a răsucit într-o piruetă de mare gravitaţie, reuşind să evite salvele ce treceau periculos de aproape de el.

Nu avea decât un singur lucru de făcut, o singură salvare posibilă. Takkata-Jim a lansat şalupa spre cea de-a doua flotă de război. Cu siguranţă văzuseră cu toţii atacul. Vor crede că e un aliat dacă supravieţuia suficient de mult cât să ajungă la ei.