— Oricum, mă bucur că nu mi-ai spus unde te duci. Aş fi murit de îngrijorare.
Toshio s-a încruntat. Dennie începea iar să vorbească la fel ca mama lui. Tot nu se împăcase cu ideea că trebuia să plece şi să-l lase acolo, iar Toshio spera să nu aducă iar în discuţie acest subiect.
Dennie s-a întins, cu faţa spre el, folosindu-şi braţele pe post de pernă. S-a gândit o clipă, apoi a şoptit:
— Ce ai descoperit?
Toshio a închis ochii.
— Cred că pot să-ţi spun, a zis el. Trebuie să-i spui lui Gillian, în caz că eu nu reuşesc să comunic cu ea mâine-dimineaţă. Am descoperit ce face Takkata-Jim cu bombele alea pe care le-a furat de la Charlie. Le transformă în carburant pentru şalupă.
Dennie a clipit, nedumerită.
— Dar… noi ce putem face în privinţa asta?
— Nu ştiu! Nu ştiu nici dacă trebuie să facem ceva în privinţa asta. Oricum, în câteva săptămâni, îşi va reîncărca acumulatorii suficient ca să decoleze. Poate că lui Gillian nu-i pasă. Pe de altă parte, ar putea fi ceva al naibii de important. Încă n-am înţeles cum stau lucrurile. Aş putea fi nevoit să fac ceva drastic.
Toshio văzuse bombele parţial dezasamblate prin geamul gros al uşii de siguranţă de la laboratorul cu mostre. Să ajungă la ele ar fi mult mai greu decât să se mai furişeze o dată la bord.
— Orice s-ar întâmpla, a spus, încercând s-o liniştească pe Dennie, sunt sigur că totul va fi bine. Asigură-te că însemnările tale sunt la locul lor mâine-dimineaţă. Datele despre Kiqui sunt pe locul doi ca importanţă, printre rezultatele acestei odiseei nebuneşti, şi trebuie să ajungă la destinaţie. Ne-am înţeles?
— Sigur, Tosh.
Băiatul s-a întins pe spate. A închis ochii şi a respirat mai încet, prefăcându-se că a adormit.
— Toshio?
Tânărul a oftat.
— Da, Denn…
— Păi, e vorba de Sah’ot. Pleacă doar ca să mă însoţească. Altminteri, cred că ai avea parte de o revoltă.
— Ştiu. Vrea să rămână aici ca să asculte vocile alea de sub pământ.
Toshio s-a frecat la ochi, întrebându-se de ce îl ţinea treaz Dennie ca să-i vorbească despre chestiile astea. Ascultase deja reproşurile lui Sah’ot.
— Nu le lua în derâdere, Tosh. El spune că şi Creideiki le ascultă şi că a trebuit să întrerupă canalul ca să-l scoată pe căpitan din transă, pentru că sunetele erau prea fascinante.
— Comandantul are leziuni cerebrale grave. Răspunsul lui Toshio era plin de amărăciune. Iar Sah’ot este egocentric, instabil…
— Şi eu gândeam aşa, l-a întrerupt Dennie. Mi-era teamă de el, până când am descoperit că, în realitate, e blând şi inofensiv. Dar, şi dacă am presupune că aceşti doi fini aveau halucinaţii, tot ar trebui să ţinem cont de ce am descoperit eu în privinţa movilelor metalice.
— Îhî, a făcut Toshio, somnoros. Ce anume? Încă o dovadă că sunt vii?
Dennie a tresărit când i-a auzit tonul uşor dispreţuitor.
— Da, şi extrem de ciudata eco-nişă a copacilor-burghiu. Toshio, am făcut o analiză pe laptopul meu, şi nu există decât o singură explicaţie posibilă. Puţurile săpate de copacii-burghiu sunt parte din ciclul de viaţă al unui organism… un organism care îşi trăieşte o parte din viaţă la suprafaţă, ca o simplă colonie de corali, iar mai târziu cade în puţul pe care şi l-a pregătit…
— Atâta ingeniozitate şi capacitate de adaptare, cu singurul scop de a-şi săpa mormântul? a întrerupt-o Toshio.
— Nu! Nu mormântul, ci un canal! Movila de metal e doar începutul ciclului de viaţă al acestei creaturi… Stadiul larvar. Destinul său ca formă adultă este jos, în scoarţa subţire a planetei, unde canalele convective ale magmei îi pot furniza energia necesară unei creaturi metaloorganice!
Toshio făcea eforturi serioase să fie atent, dar gândul i se întorcea mereu la bombe, la trădători, la Akki, tovarăşul lui pierdut, şi la un om aflat departe în nord, care merita să-l aştepte cineva, dacă sau când va reveni vreodată pe insula de unde plecase.
— … singura problemă e că nu ştim cum a putut să evolueze o asemenea formă de viaţă! Nu se găseşte nimic despre forme intermediare, nicio menţiune despre posibili precursori în vechile informaţii despre Kithrup, deţinute de Bibliotecă… şi asta este cu siguranţă o formă de viaţă excepţională, care ar fi meritat să fie consemnată!
— Hmmm.
Dennie s-a uitat la Toshio. Îşi pusese braţul peste ochi şi respira încet, de parcă se cufunda în somn.
Dar îi vedea pe tâmplă o mică venă care pulsa repede şi pumnul celălalt strângându-se din când în când.
L-a privit în continuare prin semiîntuneric. Ar fi vrut să-l zgâlţâie ca să-l facă s-o asculte!
De ce îl bat atâta la cap? s-a întrebat ea deodată. Sigur, chestia asta e foarte importantă, dar numai de interes ştiinţific, iar Toshio trebuie să poarte pe umeri povara acestui colţişor de lume al nostru. E atât de tânăr, dar acum are răspunderea unui comandant.
Şi eu ce simt în privinţa asta?
Un freamăt în stomac i-a spus ce anume. Îl bat la cap pentru că vreau să-mi acorde atenţie.
Vreau să-i atrag atenţia, s-a corectat. În felul meu stângaci, am încercat să-i dau prilejul să…
Nervoasă, Dennie s-a confruntat cu propria-i nesăbuinţă.
Dacă eu, care sunt mai mare, pot să mă zăpăcesc aşa, nu pot să pretind de la el să înţeleagă semnalele, şi-a dat seama în cel din urmă.
A întins mâna, dar şi-a retras-o înainte să-i atingă părul negru lucios care îi cădea pe tâmple lui Toshio, în şuviţe lungi şi umede. Tremurând, şi-a cercetat din nou sentimentele şi a constatat că doar frica să nu fie respinsă o reţinea.
