De la căderea nopţii îi căutase pe refugiaţi, mai întâi încet şi cu prudenţă, apoi cu disperare. La un moment dat, a renunţat la prudenţă şi a început să acţioneze un far sonar ca s-o poată localiza.
Nimic! Erau fini acolo, dar o ignorau total!
Doar după ce a intrat în labirint, a descoperit sursa sunetului. Apoi a înţeles că unul dintre fini era nebun de legat şi că amândoi erau angajaţi într-un duel ritualic, care excludea întregul univers până lua sfârşit.
Dintre toate lucrurile care se puteau întâmpla, acesta a uluit-o pe Hikahi cel mai mult. O luptă ritualică? Aici? Ce legătură avea asta cu tăcerea lui Streaker?
Avea senzaţia neliniştitoare că această luptă era pe viaţă şi pe moarte.
Hikahi a pus sonarul pe pilot automat şi a lăsat micul schif să se orienteze singur. A adormit, lăsând întâi o emisferă cerebrală, apoi şi pe cealaltă să treacă în starea alfa, în timp ce vehiculul aluneca prin canalele înguste, îndreptându-se în continuare spre nord-est.
A trezit-o brusc un bâzâit puternic. Instrumentele îi arătau urmele mişcării unui cetaceu aflat chiar după un prag de rocă metalică, îndreptându-se încet spre vest.
Hikahi a activat hidrofoanele.
— Oricine ai fi, a bubuit în apă vocea ei, ieşi imediat de acolo!
A fost un ton interogativ slab, un fluierat obosit şi confuz.
— Pe aici, tâmpitule! Urmează direcţia din care vine vocea mea!
Ceva a ieşit dintr-un canal larg între insule. Hikahi a aprins reflectoarele schifului. Un delfin cenuşiu clipea des în lumina puternică.
— Keepiru! a exclamat Hikahi.
Corpul pilotului era plin de vânătăi, iar pe o parte avea o arsură oribilă, dar zâmbea.
*Ah, ploi blânde –
Dragă doamnă, căci ai venit aici
Să mă salvezi…*
Zâmbetul i-a pălit ca un foc ce se stinge, iar ochii s-au dat peste cap. Apoi, din instinct, corpul pe jumătate conştient i s-a ridicat la suprafaţă şi a plutit până când Hikahi a ajuns la el.
PARTEA A VIII-A
CALUL TROIAN MARIN
Semiluni de abanos care urcă
Din lacuri, unde începe lumina pe jumătate
Să apună, pe ce ţărm îndepărtat,
Delfini? Delfini?
HAMISH MACLAREN
76
GALACTICI
Beie Chohooan blestema parcimonia superiorilor săi.
Dacă synthianul comandant suprem ar fi trimis o navă-mamă să supravegheze bătălia fanaticilor, ea ar fi putut să se apropie de zona de luptă cu un vas uşor – prea mic să poată fi detectat. Dar aşa, fusese obligată să ia o navă suficient de mare pentru a călători prin punctele de transfer şi hiperspaţiu, însă prea mică să se apere corespunzător şi prea mare să treacă neobservată printre combatanţi.
Fusese cât pe ce să deschidă foc asupra sferei micuţe care spiona în jurul asteroidului în spatele căruia îşi găsise refugiu nava ei. Exact la timp a recunoscut sonda pilotată de un wazoon. A apăsat pe un buton să deschidă poarta unui post de andocare, dar wazoonul s-a oprit şi a trimis o serie frenetică de impulsuri laser.
— Poziţia ta a fost detectată! i-a comunicat. Rachetele inamice te încolţesc…
Beie a proferat cele mai cumplite blesteme. De fiecare data când ajungea destul de aproape să transmită un mesaj pământenilor, era constrânsă să fugă de vreun tentacul paranoic al bătăliei.
— Întoarce-te repede şi andochează! a tastat Beie ordinul pentru wazoon.
Muriseră deja pentru ea prea mulţi clienţi mititei, credincioşi.
— Nu. Mai bine fug, Beie. Wazoo-doi le va distrage…
Beie a mârâit, indignată de atâta neascultare. Cei trei wazooni care rămăseseră pe raftul din stânga ei s-au dat înapoi de fricăşi au clipit spre ea cu ochii lor mari.
Sfera-spion a luat vitezăşi a dispărut în noapte.
Beie a închis poarta de andocare şi a ambalat motoarele. A trecut printre bucăţile de piatră primordială, departe de zona periculoasă.
Prea târziu, s-a gândit ea pe când arunca o privire la ecran. Rachetele se apropiau prea repede.
Deodată, o lumină intensă în spatele ei a anunţat-o ce soartă a avut micul wazoon. Buza de sus a lui Beie s-a arcuit în timp ce se gândea la un mod potrivit de a-şi încheia socotelile cu fanaticii, în caz că ar fi avut vreodată ocazia.
