Detaşamentul Tandu-Soro reducea distanţa care îl despărţea de fugari.
— Stăpână, o navă thennanină avariată se apropie de punctul de transfer pe o traiectorie de fugă.
Krat s-a foit pe pernăşi şi-a arătat colţii.
— Şi ce-i cu asta? Multe nave avariate au părăsit zona de luptă. Toate taberele încearcă să-i evacueze pe răniţi. De ce mă deranjezi acum când îi încolţim?
Micul ofiţer Pila de la detectare a zbughit-o înapoi în cubicului său. Krat s-a aplecat să se uite la ecranele de la proră.
O mică escadrilă de thennanini se chinuia să le rămână în faţă. Mai departe, la limita câmpului de detecţie, scânteile unei lupte în desfăşurare arătau că liderii încă se certau, deşi ajunseseră foarte aproape de pradă.
Şi dacă se înşală, s-a întrebat Krat. Noi îi urmărim pe thennanini, care urmăresc ce a rămas din alte flote, care, la rândul lor, urmăresc… Nebunii ăştia s-ar putea urmări unul pe altul!
Nu avea importanţă. Jumătate din flota Tandu-Soro se învârtea în jurul lui Kithrup, aşa că pământenii erau prinşi în capcană într-un fel sau altul.
Ne vom ocupa de Tandu la timpul potrivit, s-a gândit ea, şi ne vom întâlni singuri cu strămoşii.
— Stăpână! a ţipat ofiţerul Pila cu voce stridentă. Avem o transmisie de la punctul de transfer.
— Dacă îndrăzneşti să mă mai deranjezi o dată cu prostiile astea… s-a răstit regina, îndoindu-şi ameninţătoare gheara de împerechere.
Dar clientul a întrerupt-o! Pilul a îndrăznit s-o întrerupă!
— Stăpână! E nava pământeană! Râd de noi! Ne sfidează!
— Arată-mi-o! a şuierat Krat. Trebuie să fie o şmecherie! Arată-mi-o imediat!
Pilul s-a întors grăbit în sectorul său. Pe ecranul principal al lui Krat a apărut imaginea holografică a unui om şi a mai multor delfini. După forma fiinţei umane, Krat şi-a dat seama că era o femelă, probabil conducătoarea lor.
— … creaturi stupide, nedemne de numele de sofonţi. Copii preconştienţi proşti ai unor stăpâni rătăcitori. Noi scăpăm de forţa voastră armatăşi râdem de stângăcia voastră! Fugim de voi ca totdeauna, fiinţe jalnice ce sunteţi! Şi acum, că avem un avantaj considerabil, n-o să ne prindeţi niciodată! Ce dovadă mai bună poate fi că Strămoşii nu vă favorizează pe voi, ci pe noi! Ce dovadă mai bună…
Sfidările au continuat. Krat le asculta, furioasă, dar apreciind în acelaşi timp expresia lor artistică. Oamenii ăştia sunt mai buni decât am crezut. Insultele lor sunt prolixe şi exagerate, dar au talent. Merită să moară încet, onorabil.
— Stăpână! Aliaţii noştri Tandu schimbă ruta! Alte nave ale lor părăsesc planeta Kithrup prin punctul de transfer!
Krat a şuierat, disperată.
— După ei! După ei imediat! I-am urmărit prin spaţiu până acum. Urmărirea continuă!
Echipajul a continuat să lucreze, resemnat. Nava pământeană era într-o poziţie bună ca să fugă. În cel mai bun caz, urmărirea va fi lungă.
Krat şi-a dat seama că nu va ajunge acasă la timp pentru a se împerechea. Va muri acolo în spaţiu.
Pe ecran, fiinţa umană continua să-şi bată joc de ea.
— Bibliotecarule! a strigat. Nu înţeleg unele cuvinte ale femeii ăleia. Află ce înseamnă expresia asta – Nyaahh nyaahh – în limba lor de fiare!
124
TOM ORLEY
Picior peste picior, pe o rogojină, la umbra epavei plutitoare, Tom asculta bolboroseala vulcanului ce se stingea în tăcere. Gândindu-se că va muri de foame, asculta sunetele slabe emise de nesfârşitul peisaj cu ierburi, căruia îi găsea o oarecare frumuseţe. Ritmurile sentimentale, uneori întrerupte, se amestecau, formând un fundal pentru reflecţiile lui.
Pe rogojina din faţa lui, ca o mandală care invita la concentrare, era bomba cu mesaje pe care n-o detonase niciodată. Scânteia în lumina soarelui din prima zi frumoasă de pe Kithrup, după săptămâni întregi. Suprafaţa zgâriată strălucea încă.
Unde eşti tu acum?
Valurile de sub suprafaţă îi legănau blând platforma. În transă, plutea prin nivelurile de conştiinţă, ca un bătrân căutând încet prin pod, ca un cerşetor uitându-se curios prin crăpăturile unui căruţ de negustor în mişcare.
Unde eşti acum, iubito?
Şi-a amintit un haiku japonez din secolul al XVIII-lea, scris de marele poet Yosa Buson.
Când cad ploile de primăvară
Pe acoperiş a rămas să se înmoaie
Mingea din cârpă a unui copil.
Tom se uita la imaginile vagi din zgârieturile globului psi şi asculta scârţâiturile junglei plate, sunetele slabe scoase de animale mici… vântul ce foşnea frunzele plate, umede.
Unde e partea din mine care aplecat?
Asculta pulsul lent al oceanului universal, privea modelele din metal, iar după câtva timp, în reflexele din zgârieturi şi crăpături, i-a apărut o imagine.
O formă greoaie, masivă şi unghiulară, se apropia de un loc care era un non-loc, o întunecime strălucitoare în spaţiu. În timp ce se uita, acel lucru voluminos s-a crăpat, deschizându-se. Carapacea groasă s-a desprins încet, ca un ou abia clocit. Cioburile au căzut şi a rămas un cilindru subţire şi segmentat, care semăna oarecum cu o omidă. În jurul lui strălucea un nimb, un înveliş de probabilitate care se întărea în faţa ochilor săi.
Nu era o iluzie, a decis Tom. Nu putea fi o iluzie.
