— Nu, domnule. Doar rudimente. Se pare că s-au stabilizat. Sunt numai vânători-culegători. Hikahi a calculat că sunt în faza asta de jumătate de milion de ani.
Orley a încuviinţat. Specia aceea băştinaşă părea matură la prima vedere. O rasă preconştientă în stadiul potrivit pentru elevaţie. Era o minune că nicio rasă galactică protectoare nu şi-i făcuse deocamdată clienţi şi nu le impusese un eon de aservire.
Acum oamenii şi finii de pe Streaker aveau o obligaţie în plus, dar discreţia era mai importantă ca oricând.
Orley şi-a pus artefactul în buzunar şi l-a luat pe Toshio de umeri.
— Bine, poţi să ne spui totul despre asta când vom ajunge la bord. Între timp, vei avea la ce să reflectezi.
— Eu, domnule?
Toshio l-a privit confuz.
— Păi, n-aţi înţeles cu toţii că trebuie să dăm un nume unei noi rase spaţiale? Ştii, finii se vor aştepta de la tine să compui şi un cântec despre ea.
Toshio l-a fixat cu privirea; nu-şi dădea seama dacă glumea sau nu. Dar Thomas Orley avea, ca de obicei, o expresie enigmatică.
Orley şi-a ridicat privirea către norii de furtună, în timp ce maşinile înaintau să o ia pe Hikahi, s-a dat înapoi câţiva paşi şi a zâmbit cortinei care ascundea pentru moment spectacolul cerului.
PARTEA A I I-A
CURENŢI
Cerul şi marea
Şi marea şi cerul,
Sunt o povară pe ochi-mi obosiţi,
Iar morţii îmi zac la picioare.
S.T. Coleridge
14
DENNIE
Charles Dart s-a îndepărtat de microscopul polarizat mormăind o înjurătură. Lăsându-se în voia unui obicei de care încercase să se dezbare timp de jumătate din viaţă, şi-a dus distrat antebraţele la cap şi s-a tras de urechile păroase. Era o contorsiune de maimuţă pe care nimeni de la bord nu era în stare s-o imite prea uşor. Dacă şi-ar fi dat seama ce făcea, ar fi încetat imediat.
Din echipajul cu o sută cincizeci de membri, doar opt dintre cei de la bordul lui Streaker aveau braţe… şi urechi externe. Şi unul dintre aceştia împărţea cu el laboratorul uscat.
Lui Dennie Sudman nici nu-i trecea prin minte să comenteze gesturile lui Charles Dart. Încetase de mult să acorde atenţie unor lucruri cum ar fi mersul lui destins şi legănat, râsul strident de cimpanzeu sau blana care îi acoperea corpul aproape cu totul.
— Ce e? l-a întrebat ea. Ai încă probleme cu eşantioanele alea de nuclee?
Charlie a dat din cap absent, cu ochii aţintiţi la ecran.
— Mda.
Vocea lui era groasă şi aspră. În cel mai bun caz, Charles Dart vorbea ca un om cu pietricele în gâtlej. Câteodată, când avea ceva complicat de spus, îşi mişca mâinile fără să-şi dea seama, folosind limbajul gestual din tinereţea lui.
— Nu pricep nimic din concentraţia asta de izotopi, mormăi el. Şi sunt minerale peste tot unde n-ar trebui… siderofili fără metale, cristale complicate la o adâncime unde n-ar trebui să existe aşa o complexitate… Restricţiile stupide ale comandantului Creideiki îmi stânjenesc munca! Aş vrea să mă lase să fac câteva scanări seismice şi verificări cu radarul de adâncime.
S-a rotit cu scaunul s-o privească pe Dennie cu un aer serios, aproape sperând ca ea să-l aprobe.
Surâsul lui Dennie era larg sub pomeţii înalţi. Ochii ei migdalaţi s-au îngustat, semn că era amuzată.
— Sigur, Charlie. De ce nu? Suntem într-o navă avariată, ascunşi sub un ocean dintr-o lume mortală, cu flotele a vreo zece rase de stăpâni, arogante şi puternice, care se luptă între ele pentru dreptul de a ne captura, iar tu vrei să provoci explozii şi să lansezi raze gravitaţionale peste tot în jur. Grozavă idee!
— I-auzi! Am alta şi mai bună. De ce să nu dăm un semnal enorm pe care să-l fluturăm pe cer, ceva de genul: „Hei, bestiilor! Veniţi să ne mâncaţi!” Ei, ce zici?
Charlie i-a aruncat o privire piezişă, împreună cu unul dintre rarele sale zâmbete strâmbe.
— O, nu e necesar să fie mari scanări gravitaţionale. N-am nevoie decât de câteva explozii micuţe pentru seismografie. Extratereştrii nici nu le vor observa, nu crezi?
Dennie a izbucnit în râs. De fapt, Charlie voia să facă planeta să sune ca un clopot pentru a urmări în interior modelele trasate de valurile seismice. Mici explozii, într-adevăr! Mai probabil ar fi fost detonări de o kilotonă! Uneori, Charlie era un planetolog atât de monomaniac, că o scotea din sărite pe Dennie. Dar acum era evident că făcea haz de sine însuşi.
A râs şi el, scoţând chicoteli scurte care au produs ecou când s-au izbit de pereţii albi şi goi ai laboratorului uscat. Apoi a bătut darabana pe masa de lângă el.
Zâmbind, Dennie a umplut o geantă cu hârtii.
— Ştii, Charlie, sunt vulcani care erup tot timpul la câteva grade distanţă de locul ăsta. Dacă ai noroc, unul şi-ar putea începe activitatea chiar lângă noi.
Charlie părea dintr-odată încrezător.
— Chiar crezi asta?
— Bineînţeles. Şi dacă extratereştrii încep să bombardeze planeta ca să ne omoare, vei avea o mulţime de date… adică, dacă nu bombardează aşa tare încât să facă imposibilă analiza geofizică a planetei Kithrup. Te invidiez pentru optimismul tău. Între timp, prefer să nu mă mai gândesc la asta sau la cercetările mele frustrante şi să iau prânzul. Vii şi tu cu mine?
