Moki părea că vrea să spună ceva, dar K’tha-jon l-a oprit.

— N-ai nicio scuză! Furia ta e o povară de care mă pot lipsi. S’thata ar fi avut dreptate să te sfideze pentru că l-ai muşcat aşa de tare de coadă!

*Sfidează-l! Sfidează-l!

Tursiops laş!

*Sfidează-l!

Moki abia a rostit primele vorbe, că a şi fost trimis la fund de lovitura înotătoarei puternice a lui K’tha-jon. A căzut câţiva metri în apă până să se oprească, fluierând de durere. K’tha-Jon s-a apropiat de el şi i-a şoptit cu vocea lui joasă.

— Tu eşti un Tursiops! Ăsta-i numele întregii noastre specii, înregistrat în Bibliotecă! Tursiopsss amicusss… „prieten cu botul în formă de sticlă”! Întreabă-l pe doctorul Metz dacă nu mă crezi! Fă-ne să ne simţim jenaţi pe noi, ceilalţi, care avem grefe Stenos în gene… secundul Takkata-Jim şi cu mine, de exemplu… comportându-te ca un animal, şi îţi voi arăta eu cum să fii un delfin prietenos! O să-ţi folosesc maţele pe post de cabluri!

Moki a tremurat şi s-a îndepărtat, cu fălcile strânse.

K’tha-jon l-a împroşcat pe finul umilit cu un jet sonar, apoi s-a întors să se uite la ceilalţi. Hakukka-jo şi Sreekah-pol priveau în gol în direcţia peştilor garibaldi, strălucitori şi decorativi, şi a peştilor-înger, cărora li se permitea să înoate nestingheriţi prin bazinul central. Hakukka-jo fluiera supus.

— Pauza e pe sfârşite, s-a răstit nostromul. Înapoi la muncă! Şi păstraţi-vă ura pentru timpul liber! K’tha-jon a făcut stânga-mprejur şi a plecat în viteză.

Turbulenţele create de aripioarele sale i-a dezechilibrat pe ceilalţi.

Hakukka-jo l-a urmărit cu privirea, apoi a emis un fluierat lung în semn de supunere.

Asta ar trebui să fie de-ajuns, s-a gândit K’tha-Jon, plecând în grabă să-şi vadă de treabă în sectorul cargo. Moki, în special, avea să-şi ţină gura un timp. În propriul lui interes.

Dacă el şi Takkata-Jim nu aveau nevoie de ceva, asta era o revărsare de aluzii şi suspiciuni rasiste. Nimic nu-i unea pe oameni în nebunie ca astfel de lucruri.

Şi-i va atrage atenţia lui Creideiki. Takkata-Jim insistă să-i mai dăm căpitanului o şansă să conceapă un plan ca să ne ducă pe toţi acasă, teferi şi nevătămaţi.

E bine. Pot să aştept.

Dar dacă nu o face? Dacă cere în continuare sacrificii de la un echipaj care nu a pretins niciodată să fie alcătuit din eroi?

În acest caz, cineva trebuie să propună echipajului o alternativă pe care s-o accepte. Takkata-Jim părea încă şovăielnic, dar poate nu va mai fi aşa.

Când va veni momentul, vor avea nevoie de sprijinul oamenilor, iar atitudinea rasistă a lui Moki ar fi stricat totul. K’tha-Jon trebuia să stea cu ochii pe acel Stenos, să aibă grijă să se comporte bine şi să fie docil.

Chiar dacă era plăcut, măcar din când în când, să-l muşte de coadă pe un nenorocit de Tursiops făţarnic, viclean şi iubitor de ţărmuri!

16

GALACTICI

— Bucuraţi-vă! cânta al patrulea Frate al Umbrelor de Abanos. Bucuraţi-vă că a fost cucerită a cincea lună a micii planete pline de praf!

Fraţii Nopţii se luptaseră crâncen pentru acest centru de putere, de unde aveau să proiecteze în curând o forţă irezistibilă pentru a-i alunga din ceruri pe eretici şi blasfemiatori. Această lună avea să le garanteze că prada va fi a lor şi numai a lor!

Nicio lună din sistemul Kthsemenee nu avea atributul excepţional al acesteia: un miez ce conţinea aproape 1% unobtainium. Aterizaseră deja treizeci de nave ale Fraţilor pentru a începe construirea Armei.

Ca întotdeauna, ideea de bază o dăduse Biblioteca, evident. Cu multe cicluri înainte ca al patrulea Frate al Umbrelor de Abanos să descopere o referinţă obscură la un dispozitiv folosit odinioară, într-unul din războaiele dintre rasele dispărute acum. Îşi petrecuse jumătate din viaţă să găsească detalii, pentru că Biblioteca era un labirint. Dar acum îşi va primi răsplata!

— Bucuraţi-vă! a răsunat strigătul lui.

Era un imn triumfal făcut să fie auzit şi, într-adevăr, o parte dintre ceilalţi combatanţi au început să observe că se petrecea ceva ciudat într-un colţ al sistemului Kthsemenee. În timp ce se dădeau cele mai crâncene lupte în jurul gigantului gazos strategic şi al lui Kithrup, unii inamici începuseră să trimită iscoade să vadă ce puneau la cale Fraţii Nopţii.

— N-au decât să vină să se uite! Ce importanţă are?

O navă Soro îi spiona de câtva timp. Oare le intuise scopul?

— Nu! Referinţa era prea obscură! Noua noastră armă a stat prea multă vreme nebăgată în seamă în arhivele pline de praf. Vor începe să înţeleagă doar atunci când luna asta va vibra în a cincisprezecea bandă de probabilitate, emanând unde de incertitudine care le vor distruge flotele de război! Atunci Bibliotecile de pe navele lor îşi vor aminti cu siguranţă, dar va fi prea târziu!

Fratele Umbrelor de Abanos urmărea din spaţiu încheierea lucrărilor la rezonator şi navele aflate la sol care îl alimentau cu energiile lor combinate.

— Ce fac? Ce fac Soro, rasa dispreţuită de Strămoşi?

Instrumentele arătau că Fraţii Nopţii nu erau singuri în banda a cincisprezecea! De la nava Soro ajungea un ton slab, o variantă a ritmului ce emana din micuţa lună. Un ecou.

A cincisprezecea bandă a început să pulseze. Era imposibil, dar răsuna în ritmul rasei Soro!

Fraţii de pe suprafaţa lunii au încercat să atenueze ritmul nebunesc, dar era deja prea târziu. Mica lună s-a zgâlţâit şi în cele din urmă a crăpat. Bucăţi mari şi ascuţite de rocă s-au rostogolit din ea, strivind navele în drumul lor.

— Cum de au ştiut? Cum au putut…

Apoi Fratele Umbrelor de Abanos a înţeles. Cu mult timp înainte, când începuse cercetările pentru o nouă armă, întâlnise un bibliotecar foarte îndatoritor… Un pil. Pilul îi dădea întotdeauna indicaţii utile, îi trimitea la referinţe valoroase. Fratele nu se mai gândise la asta. Bibliotecarii trebuiau să fie binevoitori şi neutri, indiferent din ce rasă erau.

— Dar pilii sunt clienţii rasei Soro… s-a gândit Fratele. Şi Krat a ştiut tot timpul…

A dat ordin forţelor rămase să se ascundă.

— E doar un insucces de moment. Tot noi îi vom prinde pe pământeni!

În urma forţelor rămase care fugeau, micuţa lună continua să se dezintegreze.

17

TOM ORLEY

Hannes Suessi stătea aplecat în sania grea de lucru, alături de Thomas Orley. Inginerul slab şi chel a făcut semn spre epava din faţa lor.

— E o navă a thennaninilor, a remarcat inginerul-şef. E deformată, dar nu încape îndoială. Vezi? Nu are ancore de obiectivitate, ci doar proiectoare de stază pe flanşele principale. Thennaninilor le e frică de modificările realităţii. Nava asta n-a fost proiectată să folosească un motor cu probabilitate. E sigur a thennaninilor sau a unei rase protejate de ei ori aliate.

Delfinii se învârteau încet în cerc, respirând cu rândul în cupolele cu aer de sub sanie şi emiţând surescitaţi clicuri de sonar în timp ce priveau uriaşul vârf de săgeată ce zăcea strivit sub ei.

— Cred că ai dreptate, Hannes, a spus Tom. E enormă.

Era surprinzător că nava era încă intactă. Când se prăbuşise în ocean la Mach-5, lovise cel puţin două insule scufundate – lăsând crestături în ele apoi făcuse o brazdă adâncă pe fundul oceanului înainte să se înfigă într-o groapă cu noroi pelagic, apoi se zdrobise de un perete stâncos. Peretele aproape vertical părea sfărâmicios şi şubred. O altă zdruncinătură ar fi îngropat complet epava.

Orley ştia că o asemenea performanţă fusese posibilă datorită calităţii scuturilor de stază thennanine. Chiar dacă erau pe moarte, navele rasei Thennanin nu meritau să fie salvate. În luptă erau lente, dificil de manevrat… şi greu de dezafectat pentru totdeauna, ca gândacii.