A încetat să zâmbească. Gropiţele o făceau să pară mai tânără, un efect ce trebuia evitat cu orice preţ. A oftat şi şi-a vârât cu grijă părul negru ca tăciunele sub casca de cauciuc.
Bine, să terminăm acum cu asta, s-a gândit.
A verificat încuietorile de la geantă şi a intrat în camera de compensare. Când a blocat sistemul intern de închidere, apa sărată a început să inunde camera, ieşind din găurile din podea.
Dennie a evitat să se uite în jos. Şi-a ajustat masca aparatului de respirat Batteau, astfel încât să-i acopere faţa. Membrana transparentă era totuşi rigidă, dar lăsa aerul să treacă în ambele sensuri în timp ce respira rapid şi adânc. Numeroasele plăcuţe flexibile din jurul marginii o ajutau să tragă în piept suficient aer din apa hiperoxigenată. La colţurile ochilor, masca era dotată cu mici ecrane de sonar care trebuiau să compenseze surditatea unei fiinţe umane în apă.
Apa călduţă cu bule i se urca pe picioare. Dennie şi-a potrivit masca de mai multe ori. Şi-a strâns geanta, lipind-o de ea. Când lichidul i-a ajuns aproape la umeri, şi-a băgat capul în apă şi a respirat adânc, cu ochii închişi.
Masca funcţiona. Bineînţeles, aşa se întâmpla mereu. Parcă inspira o ceaţă deasă, oceanică, dar avea destul aer. Un pic speriată de micul ei ritual, a stat dreaptă în picioare şi a aşteptat să-i urce apa până deasupra capului.
În cele din urmă, uşa s-a deschis, iar Dennie a ieşit înot într-o cameră mai mare, unde păianjeni, „mergători”, şi alte echipamente ale delfinilor erau frumos împăturite în nişe. Băgate în rafturi ordonate erau plase cu mici jetpack-uri acvatice pe care delfinii le foloseau ca să se deplaseze prin navă în condiţii de imponderabilitate. Acele jetpack-uri permiteau nişte acrobaţii uimitoare în cădere liberă; dar pe o planetă, cu mare parte din navă inundată, erau inutile.
Erau de obicei unul sau doi fini în acest vestiar exterior, punându-şi sau scoţându-şi echipamentul. Uimită că nu era nimeni acum, Dennie a înotat până la deschizătura din capătul celălalt al camerei şi s-a uitat la bazinul central.
Marele cilindru avea doar douăzeci de metri diametru. Priveliştea nu era spectaculoasă, ca aceea de care te bucurai din mijlocul unui oraş spaţial din benzile de asteroizi ale lui Sol. Cu toate acestea, de câte ori intra în bazinul central, prima ei impresie era de spaţiu vast şi aglomerat. Lungi puţuri radiale se extindeau de la pilonul posterior la peretele cilindrului, menţinând nava rigidă şi ducând energia la flanşele de stază. Între acele coloane erau locurile de muncă ale delfinilor, dispuse pe suporturi din plase elastice.
Delfinii, chiar şi cei din specia Tursiops amicus, detestau să stea închişi în locuri înguste mai mult decât era necesar. În spaţiu, echipajul lucra în imponderabilitatea bazinului central, plutind prin aerul umed. Dar Creideiki a trebuit să aterizeze cu nava lui avariată într-un ocean. Asta însemna că trebuise şi să inunde nava pentru a le da muncitorilor posibilitatea de a ajunge la uneltele lor.
Bazinul era plin de o efervescenţă abia reţinută. Ici şi colo, minuscule dâre de bule se înălţau spre tavanul curbat. Apele de pe Kithrup erau filtrate cu grijă, li se adăugau solvenţi şi oxigen sub presiune pentru a alcătui apa oxigenată. Neo-delfinii erau adaptaţi genetic s-o poată respira, cu toate că nu le plăcea prea mult.
Dennie s-a uitat în jur, nedumerită. Unde erau toţi?
O mişcare i-a atras atenţia. Deasupra pilonului central de cinci metri, doi oameni şi doi delfini înotau repede spre prora navei.
— Hei! a strigat ea. Aşteptaţi-mă!
Masca ar fi trebuit să-i focalizeze şi să-i amplifice vocea, dar lui Dennie i se părea că apa îi înghiţea cuvintele.
Finii s-au oprit imediat şi s-au întors spre ea. Cei doi oameni au continuat să înoate înainte câteva minute, apoi s-au oprit şi s-au uitat în jur, mişcându-şi încet braţele. Când au văzut-o pe Dennie, unul din ei i-a făcut semn.
— Grăbeşte-te, stimată bioloagă!
Un delfin de culoarea tăciunelui, în armură grea de lucru, a trecut în viteză pe lângă Dennie. Celălalt s-a rotit în jurul ei, nerăbdător.
Dennie a înotat cât de repede a putut.
— Ce se întâmplă? S-a terminat bătălia spaţială? Ne-a găsit cineva?
Un negru solid a zâmbit când s-a apropiat de ea. Cealaltă fiinţă umană, o blondă înaltă şi maiestuoasă, s-a întors să plece imediat ce Dennie a ajuns-o din urmă.
— N-am fi auzit alarma dacă veneau extratereştrii? a întrebat negrul în glumă pe când înotau deasupra pilonului central.
De ce Emerson D’Anite, un negru, imita uneori accentul scoţian era încă un secret pe care trebuia neapărat să-l afle.
Se simţea uşurată că nu erau atacaţi; dar, dacă Galacticii nu veneau încă după ei să-i prindă, ce era cu toată zarva asta?
— Echipa de prospectori! Soarta patrulei pierdute îi ieşise complet din minte, atât de absorbită fusese de propriile probleme. Gillian, s-au întors? Au venit înapoi Toshio şi Hikahi?
Cealaltă femeie înota cu o graţie naturală pe care Dennie o invidia. Vocea ei profundă de altistă se auzea bine prin apă. Expresia de pe faţa ei era tristă.
— Da, Dennie, s-au întors. Dar au murit cel puţin patru dintre ei.
Dennie a icnit. A trebuit să facă un efort să se ţină după blondă.
— Au murit? Cum…? Cine…?
Gillian Baskin nu a încetinit. A întors capul să răspundă.
— Încă nu ştim de ce… Când s-a întors Brookida, a vorbit de Phip-pit şi de Ssassia… şi a spus echipei de salvatori că vor găsi probabil şi alţii delfini eşuaţi pe plajă şi omorâţi.
— Brookida…?
Emerson i-a da un ghiont.
— Tu pe unde-ai fost? S-a anunţat când a venit, acum câteva ore. Domnul Orley l-a luat pe bătrânul Hannes şi douăzeci de fini să-i caute pe Hikahi şi pe ceilalţi fini.
— Probabil că dormeam, a spus Dennie încet, dorindu-şi să-l poată sfâşia pe cimpanzeu. De ce nu mi-a spus Charlie când am venit la lucru? Probabil că uitase. Într-una din aceste zile, monomania maimuţoiului va face pe cineva să-l strângă de gât!
Doctoriţa Baskin înaintase deja cu cei doi delfini. Era o înotătoare aproape la fel de bună ca Tom Orley şi niciuna dintre cele cinci fiinţe umane de la bord nu putea s-o ajungă din urmă când era grăbită.
Dennie i s-a adresat lui D’Anite:
— Spune-mi totul!
Emerson i-a povestit repede ce zisese Brookida: algele ucigaşe, crucişătorul interstelar care se prăbuşise în flăcări şi valurile imense formate după căderea acestuia declanşaseră disperata febră a salvării.
Pe Dennie a uimit-o povestea, mai ales rolul jucat de Toshio. Nu părea să fi fost acelaşi Toshio Iwashika. Era unica persoană de la bordul lui Streaker care i se părea mai tânără şi mai singură decât ea. Îl plăcea pe ofiţerul-elev şi spera să nu-şi fi pierdut viaţa încercând să facă pe eroul.
