Apoi Emerson i-a spus ultimele zvonuri… despre o salvare pe insulă în timpul furtunii şi aborigeni care foloseau unelte.
De această dată, Dennie s-a oprit din înot.
— Aborigeni? Băştinaşi preconştienţi?
A rămas pe loc fixându-l cu privirea pe inginerul negru.
Erau acum la doar zece metri de marea ecluză deschisă la capătul de la prova al bazinului central. De acolo venea o cacofonie de cârâieli şi fluierături stridente.
Emerson a ridicat din umeri. Mişcarea i-a scuturat un strat de bule de pe spate şi plăcuţele de pe marginea măştii.
— Dennie, de ce să nu ne ducem acolo să aflăm ce s-a întâmplat? Trebuie să fi trecut prin decontaminare.
De la provă s-a auzit un zgomot strident de motoare. Apoi trei sănii albe au trecut în viteză prin uşa exterioară, una după alta. Au virat în jurul lui Dennie şi al lui D’Anite fără ca aceştia să aibă timp să se mişte, lăsând în urma lor siaje de bule supraîncărcate.
Legat în spatele fiecăreia dintre ele, într-un înveliş de plastic, era câte un delfin rănit. Doi dintre ei aveau nişte tăieturi oribile pe lateral, bandajate în grabă. Dennie a clipit de mirare când a văzut că unul dintre ei era Hikahi, al treilea ofiţer de pe Streaker.
Săniile-ambulanţe au cotit sub pilonul central şi s-au îndreptat spre deschizătura din peretele intern al marelui cilindru. Pe ultima sanie, ţinându-se de un mâner, blonda care îi însoţise se lăsa trasă. Cu mâna liberă apăsa un monitor de diagnosticare pe coastele unuia dintre delfinii răniţi.
— Nu mă miră că Gillian era aşa grăbită. Am fost o proastă că am făcut-o să piardă timp preţios.
— Nu-ţi face griji. Emerson a luat-o de braţ. Nu au răni care să necesite intervenţia unui chirurg uman, n-aş crede. Makanee şi autodocurile pot rezolva aproape orice, să ştii.
— Totuşi, pot fi leziuni biochimice… otrăvuri… aş putea să fiu de folos.
Dennie a dat să plece, dar inginerul a reţinut-o.
— Te vom chema dacă e ceva la care nu se descurcă doctoriţa Baskin sau Makanee. Deşi nu cred că vrei să pierzi veştile referitoare la specialitatea ta.
Dennie s-a uitat după ambulanţe, apoi a dat din cap aprobator. Emerson avea dreptate. Dacă era nevoie de ea, puteau s-o găsească oriunde prin interfon şi să trimită o sanie după ea mai repede decât putea să înoate ea. S-au îndreptat înot spre murmurul surescitat al cetaceelor din camera de compensare externă, intrând într-o agitaţie de forme cenuşii şi bule.
Camera de la prova lui Streaker făcea principala legătură dintre navă şi exterior. În peretele cilindric erau spaţii de depozitare, „păianjeni”, sănii şi alte echipamente pentru misiunile echipajului. Prova avea trei camere etanşe.
La babord şi tribord spaţiul era ocupat de schif şi şalupa cea mare. Prova fiecărei mici nave spaţiale aproape că atingea irisul care i-ar fi permis să iasă în vid, în aer sau în apă, după cum era necesar.
Pupa schifului se termina în spatele camerei de compensare lungi de douăzeci de metri; dar cea a şalupei dispărea într-o mânecă ce se extindea în labirintul de camere şi coridoare din interiorul carcasei cilindrice rezistente a lui Streaker.
Sus, al treilea post de ancoraj era gol. Şalupa căpitanului se pierduse într-un accident ciudat, acum câteva săptămâni, împreună cu zece membri ai echipajului, în zona pe care Creideiki o botezase Mica Grămadă. Pierderea sa din cursul explorării flotei abandonate era un subiect adus rareori în discuţie.
***
Dennie l-a strâns de braţ pe D’Anite în timp ce altă sanie trecea mai încet decât ambulanţele albe ale infirmeriei. În spatele ei erau legaţi nişte saci verzi sigilaţi. Un spaţiu îngust în formă de sticlă la un capăt al fiecăruia şi aplatizarea ca un evantai din celălalt le dezvăluia conţinutul.
Nu e niciun sac mai mic, s-a gândit Dennie. Asta însenina că Toshio era în viaţă, nu? Apoi a văzut lângă camera de decontaminare un tânăr în costum uscat, înconjurat de o mulţime de delfini.
— Uite-l pe Toshio! a strigat ea, oarecum surprinsă de cât de uşurată se simţea. A făcut un efort să-şi păstreze tonul calm. Nu e Keepiru cel de lângă el? a întrebat ea arătând cu degetul.
D’Anite a dat din cap că da.
— Da. Par teferi. Cred că Hist’t a fost luat de un curent din cer. Ce păcat! Eram foarte apropiaţi. Accentul afectat al lui Emerson dispăruse cu totul pe când plângea pierderea unui prieten. A scrutat mulţimea. Îţi vine în minte vreun motiv oficial să ne ducem acolo? Aproape toţi delfinii ne vor face loc din obişnuinţă. Dar Creideiki e altfel. S-ar supăra pe noi, stăpâni sau nu, dacă are impresia că ne învârtim pe aici fără nicio treabă şi îi stăm în drum.
Şi Dennie se gândise exact la asta.
— Lasă-mă pe mine.
L-a dus spre delfinii care se îmbrânceau, dându-le deoparte aripioarele şi cozile ca să-şi facă loc. Aproape toate cetaceele s-au retras la vederea a două mâini de om.
Dennie s-a uitat în jurul ei. Tom Orley n-ar trebui să fie aici? s-a întrebat ea. El, Hannes şi Tsh’t luaseră parte la operaţiunile de salvare, nu? Atunci de ce nu-l vedea pe nicăieri? Trebuie să-i vorbesc, şi încă repede!
***
Toshio părea foarte obosit. Abia ieşise de la decontaminare şi îşi scotea costumul uscat în timp ce vorbea cu Creideiki. Curând, plutea complet gol, cu excepţia măştii. Bucăţi de piele sintetică îi acopereau mâinile, gâtul şi faţa. Keepiru îi era alături; era epuizat şi purta un aparat de respirat, aşa cum probabil îi recomandase medicul.
Pe neaşteptate, cei aflaţi în faţa lui Dennie şi care o împiedicau să vadă au început să se răsucească şi să se împrăştie în toate direcţiile.
*… adunătură de pierde-vară curioşi…
Încetaţi să vă mai holbaţi!
*Ca nu cumva năvoadele lui Iki să vă prindă…
Pentru lenea şi lipsa voastră de scop!
În graba cu care s-au împrăştiat, cetaceele i-au înghiontit pe Dennie şi pe Emerson: în câteva clipe, mulţimea se subţiase.
— Nu mă faceţi să repet! a exclamat Creideiki. Vocea lui i-a urmărit pe delfinii care fugeau. Totul e gata aici. Gândiţi limpede şi vedeţi-vă de treburile voastre!
Vreo zece fini au rămas lângă căpitan şi Toshio: personalul din camera externă de compensare şi aghiotanţii lui Creideiki. Comandantul i s-a adresat lui Toshio:
