Ne place să credem că rasele care folosesc Biblioteca sunt într-un impas, nu mai creează şi nu se adaptează, s-a gândit Orley.

Asta părea să fie în mare parte adevărat. Cele mai multe rase galactice erau stupide şi lipsite de imaginaţie. Dar…

A privit masiva navă de război întunecată şi s-a întrebat dacă era chiar aşa.

Legenda spunea că Strămoşii porunciseră să se caute mereu noi cunoştinţe înainte să dispară, plecând cine ştie unde, cu mulţi eoni în urmă. Dar, în practică, foarte multe specii căutau cunoştinţe exclusiv în Bibliotecă, al cărei patrimoniu se îmbogăţea într-un ritm lent.

Ce rost avea să faci cercetări în privinţa unui lucru pe care predecesorii tăi îl descoperiseră de mii de ori? De exemplu, era simplu să alegi modele avansate de astronave din arhivele Bibliotecii şi să le imiţi, neînţelegând decât o fracţiune infimă din ce construiai. Pământul avea câteva nave de acest fel şi erau adevărate minuni.

Consiliul Terragenilor, care se ocupa de relaţiile dintre rasele de pe Pământ şi comunitatea galactică, fusese cât pe ce să adopte o asemenea logică. Mulţi oameni cereau să se adopte modelele galactice care, la rândul lor, fuseseră copiate după proiectele raselor străvechi. Dădeau exemplul Japoniei, care, în secolul al XIX-lea se confruntase cu o problemă asemănătoare: cum să reziste înconjurată de naţiuni mult mai puternice decât ea? Japonia dinastiei Meiji şi-a cheltuit toată energia să înveţe de la vecini şi să-i imite, ajungând până la urmă exact ca ei.

Majoritatea membrilor Consiliului Terragenilor, inclusiv aproape toate cetaceele nu fuseseră de acord. Considerau Biblioteca un borcan cu miere… ispititoare şi poate nutritivă, dar şi o capcană înfricoşătoare.

Se temeau de sindromul „Epocii de Aur“… Tentaţia de a privi în trecut, de a găsi înţelepciunea în cele mai vechi şi prăfuite texte, şi nu în cea mai recentă revistă.

În afară de câteva rase, precum Tymbrimi şi Kanten, comunitatea galactică părea în întregime blocată în genul acesta de mentalitate. Biblioteca era prima şi ultima soluţie a oricărei probleme. Faptul că documentaţia veche conţinea aproape întotdeauna ceva folositor nu le făcea metoda mai puţin nesuferită puilor de lup tereştri, adică lui Tom, Gillian şi mentorului lor, bătrânul Jacob Demwa.

Conducătorii pământeni, care proveneau dintr-o tradiţie a tehnologiei autosuficiente, erau convinşi că se putea câştiga ceva prin inovaţie, chiar în acea fază târzie a istoriei galactice. Cel puţin, se simţeau mai bine să creadă asta. Pentru o rasă de pui de lup, orgoliul însemna mult.

Deseori, orfanii nu au nimic altceva.

Dar aici era dovada forţei metodologiei Epocii de Aur. În nava aceea, totul vorbea de perfecţiune şi rafinament. Chiar şi deteriorată, era minunat de simplă în construcţie, decorată cu gust şi generozitate. Nu se vedeau urme de sudură. Întăriturile şi suporţii erau întotdeauna integraţi în diferite scopuri. De exemplu, unul susţinea o flanşă de stază, servind totodată drept radiator pentru probabilitatea în exces. Orley avea impresia că va găsi şi alte funcţii suprapuse, subtilităţi care nu aveau cum să vină decât după eoni de îmbunătăţiri ale unui model străvechi.

Îl surprindea o anumită decadenţă a modelului, o ostentaţie pe care o găsea arogantă şi bizară, nu numai extraterestră.

Una dintre misiunile importante ale lui Tom la bordul lui Streaker fusese evaluarea aparatelor extraterestre… Îndeosebi a celor militare. Asta nu era ce aveau Galacticii mai bun, dar îl făcea să se simtă ca un vânător de capete din Noua Guinee, mândru de noua lui muschetă, dar dureros de conştient de existenţa mitralierelor.

Şi-a ridicat ochii. Echipa se aduna. A apăsat cu bărbia pe butonul hidrofonului.

— Sunteţi gata cu toţii? Bine. Subechipa 2, mergeţi să vedeţi dacă acel canion trece prin tot lanţul muntos. Am putea să scurtăm pe acolo drumul de întoarcere la Streaker.

A auzit fluieratul aprobator al lui Karacha-jeff, şeful subechipei 2. Bine, finul acela era de încredere.

— Fiţi prudenţi! le-a sfătuit el pe cetaceele care se îndepărtau înot.

Apoi le-a făcut semn celorlalţi să-l urmeze prin deschizătura cu margini neregulate din carena navei.

Au intrat pe coridoare întunecate cu un design ciudat de familiar. Peste tot erau semne ale culturii galactice unitare, peste care se suprapuneau idiosincraziile unei anumite rase extraterestre. Panourile de iluminat erau la fel ca acelea din navele a o sută de specii, dar spaţiile intermediare erau ţipător decorate cu hieroglife Thennanin.

Orley a examinat totul cu aceeaşi atenţie. Dar căuta mai ales un lucru, un simbol care se putea găsi oriunde în cele Cinci Galaxii Unite… o spirală cu raze.

O să-mi spună când îl găsesc, şi-a amintit el. Finii ştiu că mă interesează.

Sper totuşi că nu bănuiesc cât de mult îmi doresc să văd această hieroglifă.

18

GILLIAN

— Păi, de ce ar trebui să renunţ? Tu nu colaborezi prea mult cu mine! Nu vreau decât să vorbesc un pic cu Brookida. Nu cer prea mult!

Gillian Baskin era obosită şi nervoasă. Imaginea holografică a cimpanzeului planetolog Charles Dart o privea chiorâş. Ar fi uşor să-i vorbească pe un ton tăios şi să-l oblige pe Charlie să dea înapoi. Dar atunci i s-ar plânge probabil lui Ignacio Metz, iar acesta i-ar ţine o predică pe tema „intimidării altora doar pentru că sunt clienţii noştri“.

Prostii! Gillian n-ar suporta de la niciun om tot ce îndurase de la micul cimpanzeu infatuat!

Şi-a dat deoparte o şuviţă de păr blond-închis care îi căzuse peste ochi.

— Charlie, pentru ultima dată, Brookida doarme. A primit mesajul tău şi te va chema când Makanee va considera că s-a odihnit suficient. Între timp, tot ce vreau de la tine e o listă a izotopilor radioactivi transferici, care se găsesc în abundenţă aici, pe Kithrup. Abia am terminat intervenţia chirurgicală de peste patru ore asupra Satimei. Şi avem nevoie de această informaţie ca să concepem un compus chelatic pentru ea. Vreau să scot din corpul ei orice microgram de metal greu cât mai repede posibil. Acum, dacă ţi se pare prea mult, dacă eşti prea ocupat cu studiul acelei mici enigme geologice, o să-l chem pe comandant sau pe Takkata-Jim şi îl voi ruga să-ţi dea pe cineva să te ajute.

Cimpanzeul savant s-a strâmbat. Şi-a răsfrânt buzele şi a dezvelit un şir de dinţi mari, gălbui. În acea clipă, deşi avea craniul mare, maxilarul ieşit în afară şi degetele mari opozabile, arăta mai mult a maimuţă furioasă decât a savant.

— Oh, de acord! Şi-a agitat braţele, bâlbâindu-se de emoţie. D-dar asta e important! Înţelegi? Cred că Kithrup a fost locuită de sofonţi tehnologici acum treizeci de mii de ani! Însă Institutul Galactic al Migraţiei susţine că planeta asta e părăsită şi intangibilă de o sută de milioane de ani!

Gillian şi-a reprimat nevoia de a spune „Şi ce?“ Fuseseră atâtea specii dispărute şi uitate în istoria celor Cinci Galaxii, încât nici Biblioteca nu le putea număra.

Charlie trebuie să-i fi citit gândul.

— E ceva ilegal? a ţipat el. Vocea lui aspră era spartă acum. Dacă e adevărat, trebuie să informăm Institutul Migraţiei! Ar putea fi suficient de recunoscători ca să le impună fanaticilor ălora religioşi de sus să ne lase în pace!

Gillian a ridicat o sprânceană de uimire. Ce se întâmpla? Charles Dart se gândea la implicaţiile din afara muncii lui? Deci şi el trebuia să se gândească la supravieţuire, măcar din când în când. Argumentaţia lui referitoare la legile migraţiei era naivă, având în vedere toate acele situaţii când codurile etice fuseseră răstălmăcite de clanurile cele mai puternice. Totuşi, merita un pic de credit.

— Bine. E corect ce ai spus, Charlie, l-a aprobat Gillian. Mai târziu iau cina cu comandantul. O să-i vorbesc despre asta. Şi o voi ruga pe Makanee să-i dea drumul lui Brookida un pic mai devreme. De acord?

Charlie a privit-o bănuitor. Apoi, incapabil să-şi păstreze prea mult timp expresia subtilă şi neutră, a zâmbit larg.

— Destul de bine! a tunat el. Vei ţine în mâini faxul ăla în patru minute! Te las sănătoasă acum!

— Sănătate şi ţie! i-a răspuns Gillian cu glas blând pe când dispărea holograma.

A privit mult timp ecranul gol. Cu coatele pe birou, şi-a luat capul în mâini.

Ifni! Trebuia să mă descurc mai bine cu un cimpanzeu furios! Ce-i cu mine?

S-a frecat uşor la ochi. Păi, în primul rând, n-am pus geană peste geană de douăzeci şi şase de ore.

Lunga şi inutila discuţie despre semantică, avută cu Niss, computerul afurisit şi sarcastic a lui Tom, nu-i făcuse deloc bine; totuşi, nu-i ceruse decât s-o ajute în privinţa unor referinţe neclare ale Bibliotecii. Niss ştia că avea nevoie de ajutor pentru a descifra misterul lui Herbie, cadavrul antic care stătea acum sub sticlă în laboratorul ei personal. Dar continua disputa cu ea, îi cerea părerea în chestiuni irelevante, cum ar fi obiceiurile sexuale ale oamenilor. Până să termine discuţia, Gillian era gata să demonteze porcăria aia cu mâinile goale.

Dar Tom nu ar fi aprobat-o, aşa că a renunţat.

Tocmai voia să se ducă la culcare când, din camera de compensare externă, s-a auzit apelul de urgenţă. Şi, la puţin timp după aceea, se pusese pe treabă, ajutând-o pe Makanee şi autodocurile să trateze rănile celor din echipa de cercetare. Până a terminat operaţia, grija pentru Hikahi şi Satima i-a alungat gândul la somn.

Acum, că păreau să fie în afara oricărui pericol, Gillian nu mai putea conta pe adrenalină să-i alunge senzaţia de gol care i se strecura în suflet la sfârşitul unei zile foarte grele.

Nu e momentul potrivit să rămân singură, s-a gândit ea. Şi-a ridicat capul şi şi-a privit imaginea reflectată pe ecranul stins al comunicatorului. Avea ochii roşii: din cauză că muncise prea mult, desigur, dar şi a grijilor.

Gillian cunoştea leacul, dar era o soluţie de moment. Instinctul îi cerea căldură umană, pe cineva care s-o ţină în braţe, să-i satisfacă dorinţa trupească.

S-a întrebat dacă şi Tom avea aceleaşi senzaţii în acel moment. O, da, bineînţeles; cu legătura teleempatică rudimentară care îi unea câteodată, lui Gillian i se părea că-l cunoaşte foarte bine. Erau amândoi la fel.