— Continuă, Micule Căţărător, termină-ţi povestea!
Băiatul a roşit, intimidat de acel apelativ onorific.
Şi-a deschis încet pleoapele grele şi a încercat să-şi menţină o poziţie regulamentară, în ciuda curentului.
— Păi, cred că asta-i tot, domnule. V-am spus tot ce mi-au zis domnul Orley şi Tsh’t despre planurile lor. Dacă epava extratereştrilor poate fi folosită, vor trimite o sanie cu raportul. Dacă nu, se vor întoarce cât mai repede posibil cu tot ce vor putea recupera.
Creideiki îşi rotea maxilarul inferior.
— Un joc riscant, a comentat el. Nu vor ajunge la epavă decât după o zi, cel puţin. Şi vor trece alte zile fără contact…
S-au înălţat bule din aparatul de respirat.
— Foarte bine atunci. Odihneşte-te un pic, apoi vino să luăm cina. Mă tem că răsplata ta pentru că ai salvat-o pe Hikahi şi probabil viaţa noastră, a tuturor, va fi un interogatoriu la care nu te-ai aştepta nici de la duşmanii noştri.
Toshio a surâs obosit.
— Am înţeles, domnule. Voi fi încântat să vă dau toate informaţiile pe care le am, numai să mănânc ceva înainte… şi să mă usuc un pic.
— De acord. La revedere!
Căpitanul a încuviinţat din cap şi a dat să plece.
Dennie tocmai voia să-l strige când i-a luat-o altcineva înainte, chemându-l pe Creideiki.
— Căpitane, vă rog, doar o vorbă…
Vocea era muzicală. Cel care vorbise era un mascul mare, cenuşiu împestriţat, colorit tipic uneia dintre subspeciile Stenos. Purta armură civilă, fără harnaşamentele incomode şi braţele mecanice ale celor din echipaj. Dennie a simţit nevoia să se ascundă în spatele lui Emerson D’Anite. Nu-l observase până atunci pe Sah’ot în mulţime.
— Până să pleci, domnule, a spus delfinul cu o voce melodioasă şi relaxată, trebuie să-ţi cer permisiunea de a mă duce la insula pe care a eşuat Hikahi.
Cu o lovitură din coadă, Creideiki s-a arcuit pentru a-l vedea pe interlocutor, căruia i-a răspuns pe un ton sceptic:
— Orator al raselor, insula asta nu e un bar unde se bea bere de peşte şi unde poezia repară orice greşeală. De ce dai dovadă acum de un curaj pe care nu l-ai arătat niciodată?
În ciuda antipatiei faţă de specialistul civil, Dennie a simţit un pic de milă. Felul în care se purtase Sah’ot când descoperiseră flota abandonată, când refuzase să însoţească echipa care nu se mai întorsese, nu fusese deloc admirabil.
Până la urmă se dovedise că avusese dreptate. Şalupa comandantului şi zece membri ai echipajului se pierduseră, împreună cu fostul secund al lui Streaker.
Iar de pe urma acelui sacrificiu nu se aleseseră decât cu trei metri de tub dintr-un metal ciudat, complet deteriorat de impactul repetat cu micro-meteoriţi timp de milioane de ani. Fusese recuperat chiar de Thomas Orley. Gillian Baskin preluase acea relicvă sigilată şi, din câte ştia Dennie, nimeni altcineva n-o mai văzuse. Se părea că nu valora nici pe departe cât pierderile suferite.
— Căpitane, i-a zis Sah’ot lui Creideiki, Thomas Orley s-a dus să examineze nava de război prăbuşită, dar insula ne îngrijorează pe noi.
Nu era drept! Dennie era gata să se ofere! Trebuia să dea dovadă de profesionalism… să se afirme, să vorbească deschis şi să ceară…
— Sincer, căpitane, a continuat Sah’ot, după datoria noastră de a scăpa din capcana asta şi de a servi clanul acestor specii terestre, care e obligaţia cea mai importantă care ne revine?
Creideiki părea nesigur. Evident că ar fi vrut să-i rupă înotătoarea dorsală a lui Sah’ot pentru că-l pusese în încurcătură. Şi la fel de evident, Sah’ot îl străpunsese cu un harpon dublu… menţionând cuvântul „datorie” şi legându-l de o enigmă. Comandantul a lovit cu coada, a emis o serie de clicuri de joasă frecvenţă, ca un ceas care ticăie. Ochii i se întunecaseră de furie.
Dennie nu putea să aştepte să dezlege căpitanul enigma sau să-l arunce pe Sah’ot într-o celulă.
— Aborigenii! a ţipat ea.
Creideiki s-a întors s-o privească. Dennie a roşit când i-a simţit câmpul de sunete analitice pe tot corpul. Ştia că undele sonore o pătrundeau până în măruntaie, spunând totul, chiar şi ce mâncase la micul dejun. Creideiki o speria. S-a simţit departe de a fi stăpâna acelei minţi puternice şi involute de sub fruntea lui lată.
Pe neaşteptate, căpitanul s-a întors cu burta în sus şi a înotat spre Toshio.
— Mai ai artefactele alessse de Thomas Orley, tinere vânător?
— Da, domnule, eu…
— Te rog să i le dai biologului Sudman şi oratorului raselor, Sah’ot, înainte să te retragi. După ce te-ai odihnit, ia-le înapoi, împreună cu opiniile specialiştilor. O să le examinez şi eu la cină.
Toshio a încuviinţat din cap. Comandantul s-a întors spre Dennie.
— Înainte să-ţi dau permisiunea, trebuie să ai un plan. De la mine vei avea puţin ajutor concret şi vei fi rechemată la cel mai mic semn că există vreun pericol. Accepţi condiţiile astea?
— D-da… vom avea nevoie de un cablu monofilament care să facă legătura cu nava, pentru a folosi computerul şi…
— Discută asta cu Keepiru, înainte să se odihnească. Trebuie să te ajute să găseşti ceva acceptabil din punct de vedere militar.
— Keepiru? Dar am crezut…
Dennie s-a uitat la delfinul mai tânăr şi şi-a reţinut vorbele lipsite de tact care îi stăteau pe limbă. Pilotul, care mai purta încă aparatul de respirat, părea mai trist ca oricând.
— Am motivele mele, doamnă. Ca pilot, nu ne e de folos când stăm pe loc. Pot să-l scutesc de munca de aici ca să facă legătura… dacă o să-ţi aprob planul.
Atenţia acordată de căpitan l-a făcut pe Keepiru să se încovoaie un pic şi să-şi ferească privirea. Toshio şi-a pus o mână pe spatele lucios al delfinului. Şi asta era o noutate. Cei doi nu i se păruseră niciodată lui Dennie prieteni la cataramă până atunci.
