Dar Gillian avea uneori impresia că planificatorii reuşiseră mai bine cu Tom decât cu ea. Se părea că toţi o considerau foarte competentă, însă pe Thomas Orley îl respectau mai mult.

În asemenea momente, când memoria eidetică părea mai mult un blestem decât o binecuvântare, Gillian se întreba dacă era într-adevăr imună la nevroze, aşa cum garanta producătorul.

Imprimanta faxului de pe birou a scos un mesaj. Era distribuţia izotopilor pe care i-o promisese Charlie… trimisă cu un minut înainte, a observat Gillian. A aruncat o privire la profil. Erau puţine diferenţe faţă de raportul despre Kithrup, vechi de milenii, pe care îl furnizase Biblioteca. Nu că se aştepta la altceva, dar trebuie întotdeauna să verifici.

Scurta adăugire de la sfârşit avertiza că acele profiluri erau valabile doar în scoarţa superficială şi în zonele superioare ale astenosferei, nemaiapărând la doi kilometri sub suprafaţă.

Gillian a zâmbit. Într-o zi, obsesiile lui Charlie ar putea să-i salveze pe toţi.

A păşit din biroul ei pe un parapet aflat deasupra unei încăperi spaţioase şi deschise. Apa umplea zona din mijlocul camerei, până la doi metri sub parapet. Maşini voluminoase ieşeau în afară deasupra apei.

Jumătatea superioară a camerei, inclusiv biroul lui Gillian erau inaccesibile delfinilor dacă nu veneau cu mergători sau păianjeni.

Gillian nu şi-a pus masca împăturită de la centură. S-a uitat în jos şi apoi a plonjat, scufundându-se între două şiruri întunecate de autodocuri. Recipientele din glasit, mari şi lunguieţe, erau goale şi cufundate în tăcere.

Toate căile acvatice către infirmerie erau puţin adânci pentru a permite respiraţia cu gura deschisă şi chirurgia în mediu uscat. A înotat cu mişcări lungi, puternice, s-a prins de colţul unei maşini ca să cotească şi a trecut printr-o poartă, intrând în salonul de traumatologie.

A ieşit la suprafaţă cu gura deschisă ca să respire. A plutit o clipă, apoi a înotat spre un perete gros din sticlă cu plumb. Doi defini bandajaţi pluteau într-un bazin bine protejat de gravitate.

Unul dintre cetacee, conectat la o mulţime de tuburi, avea ochii sticloşi din cauza sedativelor. Celălalt a fluierat vesel când s-a apropiat Gillian.

— Te salut, Purificatoare a Vieţii! Poţiunile tale îmi ard venele, dar senzaţia asta de imponderabilitate îmi înalţă inima de călător prin spaţiu! Îţi mulţumesc!

— Pentru nimic, Hikahi. Gillian a rămas nemişcată în apă, fără să se prindă de balustrada bazinului. Dar nu te obişnui prea mult cu tot confortul ăsta! Mă tem că eu şi Makanee o să te dăm curând afară, ca pedeapsă că ai o constituţie de fier!

— Spre deosebire de una de cadmiu sau bismut?

Hikahi a izbucnit într-un râs ce aducea a mustrare.

Gillian a râs şi ea.

— Exact. Şi ai ghinionul să fii sănătoasă. Te vom scoate imediat de aici, să respiri apă efervescentă şi să stai dreaptă pe coadă în faţa căpitanului.

Hikahi a zâmbit exact ca o femelă de neo-fin.

— Eşti sigură că nu e prea riscant să te învârţi prin bazinul ăsta cu gravitate? N-aş vrea ca eu şi Satima să stricăm totul.

— Stai liniştită, fem. Gillian a scuturat din cap. Am verificat de trei ori. Balizele de detectare a scurgerilor nu indică nimic. Nu-ţi face griji! Şi aud că poate va trimite căpitanul o echipă la insula ta ca să-i examineze pe preconştienţii descoperiţi de tine. Credeam că te interesează. Înseamnă că nu e preocupat de Galactici pe termen scurt. Bătălia spaţială poate dura mult timp, şi poate reuşim să ne ascundem pentru o perioadă nedeterminată.

— Un sejur pe Kithrup pe o perioadă nedeterminată nu e imaginea mea despre rai. Hikahi a deschis gura într-un surâs ironic. Dacă asta era vestea cea bună, te rog să-mi spui dinainte când ai pentru mine un mesaj deprimant.

Gillian a pufnit în râs.

— Sigur că da. Acum dormi puţin. Să fac lumina mai slabă?

— Da, te rog. Şi… Gillian, mulţumesc pentru veşti. Cred că e important să facem ceva pentru aborigeni. Sper ca expediţia să aibă succes. Spune-i lui Creideiki că îmi reiau serviciul înainte să aibă el timp să deschidă o conservă de ton.

— Desigur. Vise frumoase, draga mea!

Gillian a atins întrerupătorul şi luminile au slăbit treptat. Hikahi a clipit de câteva ori şi s-a cufundat într-un somn de lup de mare.

Gillian a luat-o către ambulatoriu, unde Makanee se ocupa de finii veniţi să se plângă de una, de alta. Gillian voia să-i arate distribuţia izotopilor lui Charlie, pentru ca apoi să se întoarcă la ea în laborator şi să mai lucreze puţin.

Somnul îi făcea cu ochiul, dar ştia că îi va fi greu să adoarmă. În starea de spirit în care era, n-o prea trăgea inima să doarmă.

Logica era blestemul şi binecuvântarea modului în care fusese crescută. Ştia că Tom era acolo unde trebuia să fie… departe de navă, căutând o cale să-i salveze pe toţi. Şi el o ştia. Plecarea lui fusese necesară, dar precipitată, aşa că nu avusese timp s-o caute şi să-şi ia rămas-bun.

Gillian era conştientă de toate astea. Şi le repeta în gând în timp ce înota. Dar nu păreau bune decât să separe problema ei mai mare de cea mică şi să-i alunge orice consolare pentru faptul că trebuia să se culce singură.

19

CREIDEIKI

— Keneenk este un studiu al relaţiilor, a spus Creideiki audienţei. Partea asta derivă din moştenirea noastră de delfini. Keneenk e şi un studiu al comparaţiilor stricte. Partea asta o învăţăm de la stăpânii noştri umani. Keneenk e o sinteză a două viziuni asupra lumii, aşa cum suntem noi înşine.

Vreo treizeci de neo-delfini pluteau în faţa lui; bulele ieşeau încet din orificiile lor de respirat şi singurele sunete pe care le scoteau erau clicurile sonar involuntare.

Dat fiind că nu erau oameni acolo, Creideiki nu era obligat să pronunţe consoanele scurte şi vocalele lungi din anglica standard. Dar, transcrise pe hârtie, cuvintele lui ar fi plăcut oricărui gramatician englez.

— Gândiţi-vă la reflexiile de la suprafaţa oceanului, unde apa intră în contact cu aerul, le-a sugerat discipolilor săi. Ce vă spun?

A observat expresiile lor perplexe.

— Reflexiile din ce parte a apei, vă veţi întreba voi. Mă refer oare la cele de sub interfaţă sau de deasupra? Sau mă refer la reflexiile sunetului ori ale luminii?

S-a întors spre unul dintre delfinii cei mai atenţi.

— Wattaceti, închipuie-ţi că eşti unul dintre strămoşii noştri. Ce combinaţie îţi vine în minte?

Tehnicianul de la sala motoarelor a clipit.

— Imagini sonore, căpitane. Un delfin preconştient s-ar fi gândit la reflexiile sunetului în apă, care saltă de jos la suprafaţă.

Tehnicianul avea un ton obosit, dar venea la acele lecţii din dorinţa înflăcărată de a-şi îmbunătăţi nivelul de cunoştinţe. Pentru moralul unor fini ca Wattaceti, căpitanul, deşi ocupat, îşi făcea timp să le ţină în continuare.

Creideiki a încuviinţat.

— Cât se poate de corect. Acum, care ar fi primul tip de reflexie care i-ar veni în minte unei fiinţe umane?

— Imaginea luminii venind de sus, a răspuns repede S’tat, şeful careului.

— Foarte probabil, deşi ştim cu toţii că şi unii din „urechile-mari“ pot să înveţe să audă.

A izbucnit un râs general la acea mică ironie la adresa rasei protectoare. Hohotele dădeau măsura moralului echipajului, iar Creideiki le-a cântărit ca pe masa unei celule de carburant, între fălci.

Pentru prima oară, Creideiki a observat că Takkata-Jim şi K’tha-jon se apropiau înot de grup şi şi-a reţinut un gest de îngrijorare. Takkata-Jim l-ar fi anunţat dacă se întâmpla ceva. Părea să fi venit doar ca să-l asculte.

Dacă acesta era un semn că secundului îi trecuse lunga lui supărare, Creideiki se bucura. Îl reţinuse la bord pe Takkata-Jim, în loc să-l trimită cu Orley şi echipa de salvare, pentru că voia să-l aibă sub ochi pe ofiţer. Începuse să se gândească, deşi cu oarecare şovăială, dacă nu venise momentul să facă nişte schimbări în organigramă.