***

Dennie l-a strâns de braţ pe D’Anite în timp ce altă sanie trecea mai încet decât ambulanţele albe ale infirmeriei. În spatele ei erau legaţi nişte saci verzi sigilaţi. Un spaţiu îngust în formă de sticlă la un capăt al fiecăruia şi aplatizarea ca un evantai din celălalt le dezvăluia conţinutul.

Nu e niciun sac mai mic, s-a gândit Dennie. Asta însenina că Toshio era în viaţă, nu? Apoi a văzut lângă camera de decontaminare un tânăr în costum uscat, înconjurat de o mulţime de delfini.

— Uite-l pe Toshio! a strigat ea, oarecum surprinsă de cât de uşurată se simţea. A făcut un efort să-şi păstreze tonul calm. Nu e Keepiru cel de lângă el? a întrebat ea arătând cu degetul.

D’Anite a dat din cap că da.

— Da. Par teferi. Cred că Hist’t a fost luat de un curent din cer. Ce păcat! Eram foarte apropiaţi. Accentul afectat al lui Emerson dispăruse cu totul pe când plângea pierderea unui prieten. A scrutat mulţimea. Îţi vine în minte vreun motiv oficial să ne ducem acolo? Aproape toţi delfinii ne vor face loc din obişnuinţă. Dar Creideiki e altfel. S-ar supăra pe noi, stăpâni sau nu, dacă are impresia că ne învârtim pe aici fără nicio treabă şi îi stăm în drum.

Şi Dennie se gândise exact la asta.

— Lasă-mă pe mine.

L-a dus spre delfinii care se îmbrânceau, dându-le deoparte aripioarele şi cozile ca să-şi facă loc. Aproape toate cetaceele s-au retras la vederea a două mâini de om.

Dennie s-a uitat în jurul ei. Tom Orley n-ar trebui să fie aici? s-a întrebat ea. El, Hannes şi Tsh’t luaseră parte la operaţiunile de salvare, nu? Atunci de ce nu-l vedea pe nicăieri? Trebuie să-i vorbesc, şi încă repede!

***

Toshio părea foarte obosit. Abia ieşise de la decontaminare şi îşi scotea costumul uscat în timp ce vorbea cu Creideiki. Curând, plutea complet gol, cu excepţia măştii. Bucăţi de piele sintetică îi acopereau mâinile, gâtul şi faţa. Keepiru îi era alături; era epuizat şi purta un aparat de respirat, aşa cum probabil îi recomandase medicul.

Pe neaşteptate, cei aflaţi în faţa lui Dennie şi care o împiedicau să vadă au început să se răsucească şi să se împrăştie în toate direcţiile.

*… adunătură de pierde-vară curioşi…

Încetaţi să vă mai holbaţi!

*Ca nu cumva năvoadele lui Iki să vă prindă…

Pentru lenea şi lipsa voastră de scop!

În graba cu care s-au împrăştiat, cetaceele i-au înghiontit pe Dennie şi pe Emerson: în câteva clipe, mulţimea se subţiase.

— Nu mă faceţi să repet! a exclamat Creideiki. Vocea lui i-a urmărit pe delfinii care fugeau. Totul e gata aici. Gândiţi limpede şi vedeţi-vă de treburile voastre!

Vreo zece fini au rămas lângă căpitan şi Toshio: personalul din camera externă de compensare şi aghiotanţii lui Creideiki. Comandantul i s-a adresat lui Toshio:

— Continuă, Micule Căţărător, termină-ţi povestea!

Băiatul a roşit, intimidat de acel apelativ onorific.

Şi-a deschis încet pleoapele grele şi a încercat să-şi menţină o poziţie regulamentară, în ciuda curentului.

— Păi, cred că asta-i tot, domnule. V-am spus tot ce mi-au zis domnul Orley şi Tsh’t despre planurile lor. Dacă epava extratereştrilor poate fi folosită, vor trimite o sanie cu raportul. Dacă nu, se vor întoarce cât mai repede posibil cu tot ce vor putea recupera.

Creideiki îşi rotea maxilarul inferior.

— Un joc riscant, a comentat el. Nu vor ajunge la epavă decât după o zi, cel puţin. Şi vor trece alte zile fără contact…

S-au înălţat bule din aparatul de respirat.

— Foarte bine atunci. Odihneşte-te un pic, apoi vino să luăm cina. Mă tem că răsplata ta pentru că ai salvat-o pe Hikahi şi probabil viaţa noastră, a tuturor, va fi un interogatoriu la care nu te-ai aştepta nici de la duşmanii noştri.

Toshio a surâs obosit.

— Am înţeles, domnule. Voi fi încântat să vă dau toate informaţiile pe care le am, numai să mănânc ceva înainte… şi să mă usuc un pic.

— De acord. La revedere!

Căpitanul a încuviinţat din cap şi a dat să plece.

Dennie tocmai voia să-l strige când i-a luat-o altcineva înainte, chemându-l pe Creideiki.

— Căpitane, vă rog, doar o vorbă…

Vocea era muzicală. Cel care vorbise era un mascul mare, cenuşiu împestriţat, colorit tipic uneia dintre subspeciile Stenos. Purta armură civilă, fără harnaşamentele incomode şi braţele mecanice ale celor din echipaj. Dennie a simţit nevoia să se ascundă în spatele lui Emerson D’Anite. Nu-l observase până atunci pe Sah’ot în mulţime.

— Până să pleci, domnule, a spus delfinul cu o voce melodioasă şi relaxată, trebuie să-ţi cer permisiunea de a mă duce la insula pe care a eşuat Hikahi.

Cu o lovitură din coadă, Creideiki s-a arcuit pentru a-l vedea pe interlocutor, căruia i-a răspuns pe un ton sceptic:

— Orator al raselor, insula asta nu e un bar unde se bea bere de peşte şi unde poezia repară orice greşeală. De ce dai dovadă acum de un curaj pe care nu l-ai arătat niciodată?

În ciuda antipatiei faţă de specialistul civil, Dennie a simţit un pic de milă. Felul în care se purtase Sah’ot când descoperiseră flota abandonată, când refuzase să însoţească echipa care nu se mai întorsese, nu fusese deloc admirabil.

Până la urmă se dovedise că avusese dreptate. Şalupa comandantului şi zece membri ai echipajului se pierduseră, împreună cu fostul secund al lui Streaker.

Iar de pe urma acelui sacrificiu nu se aleseseră decât cu trei metri de tub dintr-un metal ciudat, complet deteriorat de impactul repetat cu micro-meteoriţi timp de milioane de ani. Fusese recuperat chiar de Thomas Orley. Gillian Baskin preluase acea relicvă sigilată şi, din câte ştia Dennie, nimeni altcineva n-o mai văzuse. Se părea că nu valora nici pe departe cât pierderile suferite.

— Căpitane, i-a zis Sah’ot lui Creideiki, Thomas Orley s-a dus să examineze nava de război prăbuşită, dar insula ne îngrijorează pe noi.

Nu era drept! Dennie era gata să se ofere! Trebuia să dea dovadă de profesionalism… să se afirme, să vorbească deschis şi să ceară…

— Sincer, căpitane, a continuat Sah’ot, după datoria noastră de a scăpa din capcana asta şi de a servi clanul acestor specii terestre, care e obligaţia cea mai importantă care ne revine?

Creideiki părea nesigur. Evident că ar fi vrut să-i rupă înotătoarea dorsală a lui Sah’ot pentru că-l pusese în încurcătură. Şi la fel de evident, Sah’ot îl străpunsese cu un harpon dublu… menţionând cuvântul „datorie” şi legându-l de o enigmă. Comandantul a lovit cu coada, a emis o serie de clicuri de joasă frecvenţă, ca un ceas care ticăie. Ochii i se întunecaseră de furie.

Dennie nu putea să aştepte să dezlege căpitanul enigma sau să-l arunce pe Sah’ot într-o celulă.

— Aborigenii! a ţipat ea.

Creideiki s-a întors s-o privească. Dennie a roşit când i-a simţit câmpul de sunete analitice pe tot corpul. Ştia că undele sonore o pătrundeau până în măruntaie, spunând totul, chiar şi ce mâncase la micul dejun. Creideiki o speria. S-a simţit departe de a fi stăpâna acelei minţi puternice şi involute de sub fruntea lui lată.

Pe neaşteptate, căpitanul s-a întors cu burta în sus şi a înotat spre Toshio.

— Mai ai artefactele alessse de Thomas Orley, tinere vânător?