— Verifică informaţiile despre creaturile acvatice pe care le urmărim, i-a ordonat. Vreau săştiu mai mult despre obiceiurile lor, ce le place şi ce detestă. Se spune că legăturile lor cu protectorii umani sunt fragile şi pot fi uşor mituiţi. Dă-mi o idee cum să-i corup pe… delfinii ăia.
Cubber-cabub s-a înclinat în faţa ei şi s-a retras în zona Bibliotecii, care avea deasupra intrării hieroglifa reprezentând o spirală cu raze.
Krat simţea în jur prezenţa destinului. Locul acesta din spaţiu era un punct de putere. Nu avea nevoie de instrumente ca să înţeleagă.
— Voi pune mâna pe ei! Regulile o să se schimbe!
13
TOSHIO
Toshio a găsit-o pe Ssattatta lângă trunchiul uriaşului copac-burghiu. Femela de delfin fusese aruncată în planta monstruoasă şi strivită. Armura ei devenise un talmeş-balmeş de fragmente sparte.
Băiatul a înaintat clătinându-se prin hăţişul devastat, fluierând o chemare în trinara de câte ori se simţea în stare. Se străduia din răsputeri să se ţină pe picioare. Nu mersese mult de când părăsise Pământul, iar vânătăile şi greaţa nu-i erau de mare ajutor.
L-a găsit pe K’Hith zăcând pe un pat moale de iarbă. Armura îi era intactă, dar delfinul paleontolog murise deja, căci i se scursese tot sângele prin cele trei răni adânci din abdomen. Toshio şi-a notat în minte locul unde se afla şi a trecut mai departe.
Mai aproape de plajă a găsit-o pe Satima. Micuţa femelă era plină de sânge şi isterică, dar în viaţă. I-a bandajat rănile cu spumă de carne şi bandă izolantă.
Apoi a luat braţele mecanice ale armurii şi, ajutându-se de un pietroi, le-a îngropat în solul argilos. Era tot ce putea face s-o fixeze de pământ, înainte să vină al cincilea val.
A fost mai mult o inundaţie decât un val. Toshio s-a prins de un copac în timp ce trecea unda, trăgându-l şi ridicându-i-se până la gât.
De îndată ce valul a început să se retragă, s-a desprins de copac şi s-a dus la Satima. A bâjbâit până a găsit închizătoarea de la armură şi i-a scos-o, lăsând-o să plutească în apa refluxului, apoi s-a străduit să nu rămână în urmă.
Făcea eforturi s-o împingă în nişte tufişuri pitice, luptându-se cu contracurentul din ce în ce mai puternic, când i-a atras atenţia o mişcare rapidă sus într-un copac. Mişcarea nu se încadra în schema dominantă cu un caracter unduitor. Şi-a ridicat capul şi a întâlnit privirea a doi ochişori negri.
Abia a avut timp să-şi înăbuşe o exclamaţie, că mareea i-a şi târât pe el şi pe Satima dincolo de obstacol, într-o mică mlaştină, recent formată. Toshio avea prea multe de făcut ca să se uite şi în altă direcţie în afară de drept înainte.
Trebuia s-o tragă pe Satima pe ultimii metri acoperiţi de plante marine alunecoase, având grijă să nu-i redeschidă rănile. Părea mai lucidă de câteva minute. Chiţăiturile ei în limba delfinilor începeau să prindă formă şi să sune ca vorbele din trinară.
Un fluierat l-a făcut pe Toshio să-şi ridice capul. Keepiru era la doar patruzeci de metri de ţărm, trăgând sania după el. Finul purta mască, dar reuşea să semnalizeze.
— Satima! i-a strigat Toshio delfinului rănit. Du-te la sanie! Du-te la Keepiru! Leag-o la o cupolă cu aer! i-a strigat apoi lui Keepiru. Şi stai cu ochii pe ecranul sonarului! Întoarce-te în larg când vezi un val apropiindu-se.
Keepiru a încuviinţat din cap. Imediat ce a ajuns Satima la vreo treizeci de metri de insulă, delfinul a şi folosit sania ca s-o ghideze spre apă mai adâncă.
Până acum, Toshio găsise cinci. Mai rămâneau Hist’t şi Hikahi.
Toshio s-a ridicat iarăşi din alge şi s-a împiedicat din nou în hăţiş. Teritoriul minţii lui era la fel de dezolant şi devastat ca şi insula pe care călca. Văzuse prea mulţi morţi în acea zi… prea mulţi prieteni morţi.
Acum îşi dădea seama că fusese întotdeauna nedrept cu finii.
Nu fusese corect să le reproşeze că îl ironizau. N-aveau încotro; aşa erau ei făcuţi. În ciuda tuturor manipulărilor genetice ale oamenilor, delfinii îi trataseră cu o batjocură binevoitoare de când primul om se aventurase pe mare într-o canoe dintr-un trunchi de copac. Acea imagine jalnică fusese de-ajuns să stabilească un stereotip pe care elevaţia l-a modificat puţin, dar nu l-a putut elimina.
Şi de ce să-l elimine? Toshio îşi dădea seama acum că oamenii pe care îi cunoscuse în Calafia, care lucrau cel mai bine cu delfinii, aveau o personalitate aparte: piele groasă, fermitate şi simţul umorului. Nimeni nu putea să lucreze mult timp cu delfinii dacă nu le câştiga respectul.
A grăbit pasul, îndreptându-se spre o formă cenuşie care zăcea în hăţiş. Dar nu. Era tot Ssattatta. Fusese purtată acolo de ultimul val. Toshio şi-a continuat drumul, clătinându-se.
Delfinii ştiau foarte bine ce făcuse pentru ei omenirea. Elevaţia era un proces dureros. Dar niciunul dintre ei nu s-ar fi întors la Visul Balenelor, nici dacă ar fi putut s-o facă.
Finii ştiau şi că acele coduri nu prea stricte care reglementau comportamentul raselor galactice, regulile stabilite de eoni în Bibliotecă i-ar fi permis omenirii să pretindă o sută de mii de ani de serviciu de la clienţii ei. Fiinţele umane se cutremurau de groază la acel gând. Homo sapiens abia atinsese acea vârstă. Dacă omenirea ar fi avut un protector în univers, unul destul de puternic pentru a revendica un astfel de titlu, acea rasă nu i-ar fi acceptat pe delfinii Tursiops amicus ca bonus.
Nu exista niciun fin care să nu fie conştient de atitudinea Pământului. Erau delfini în Consiliul Terragenilor, aşa cum erau şi cimpanzei.
Toshio a înţeles în sfârşit că vorbele lui îl jigniseră pe Keepiru în timp ce se luptau pe mare. Cel mai mult regreta remarca despre Calafia. Keepiru ar fi fost gata să moară de o mie de ori pentru a-i salva pe oamenii din lumea lui Toshio.
Iar băiatul şi-ar fi tăiat limba ca să nu mai spună aşa ceva. Niciodată.
A intrat clătinându-se într-o poiană. Acolo, într-o băltoacă, zăcea o femelă de Tursiops.
— Hikahi!
Femela era zgâriată şi bătută rău. Firişoare de sânge i se scurgeau pe părţile laterale. Dar era conştientă. Şi, când Toshio s-a apropiat de ea, a exclamat:
— Stai acolo, Ochi-Ageri! Nu te mişca! E cineva cu noi!
Toshio s-a oprit. Ordinul lui Hikahi era clar. Cu toate acestea, impulsul de a se duce la ea era mai puternic. Rănile delfinului nu arătau deloc bine. Dacă rămăsese vreo schijă metalică sub piele, trebuia scoasă imediat, înainte să-i otrăvească sângele. Şi n-ar fi fost deloc uşor s-o ducă pe Hikahi în larg.
— Hikahi, în scurt timp va veni alt val. Poate va ajunge până aici. Trebuie să fim pregătiţi!
— Taci, Toshio! Valul nu va ajunge până aici. Şi apoi uită-te în jur. Nu vezi că asssta e mai important?
Pentru prima dată, băiatul s-a uitat cu atenţie la poiană. Balta era pe o parte ai ei, cu pământul scormonit de jur împrejur, care însemna că fusese săpată recent. Apoi a văzut că braţele mecanice lipseau de la armura lui Hikahi.
Şi atunci cine…? Toshio şi-a mutat privirea. A văzut bucăţi de zidărie contorsionate, împrăştiate prin hăţiş, la capătul îndepărtat al poienii, şi a recunoscut părţi din ruinele unui sat dărâmat.
În strălucirea neîncetată a pădurii kithrupene, a văzut fragmente rupte de năvoade rudimentare, bucăţi împrăştiate din acoperişuri de stuf şi cuie rudimentare de metal bătute în stâlpi de lemn.