Bazinul era plin de o efervescenţă abia reţinută. Ici şi colo, minuscule dâre de bule se înălţau spre tavanul curbat. Apele de pe Kithrup erau filtrate cu grijă, li se adăugau solvenţi şi oxigen sub presiune pentru a alcătui apa oxigenată. Neo-delfinii erau adaptaţi genetic s-o poată respira, cu toate că nu le plăcea prea mult.

Dennie s-a uitat în jur, nedumerită. Unde erau toţi?

O mişcare i-a atras atenţia. Deasupra pilonului central de cinci metri, doi oameni şi doi delfini înotau repede spre prora navei.

— Hei! a strigat ea. Aşteptaţi-mă!

Masca ar fi trebuit să-i focalizeze şi să-i amplifice vocea, dar lui Dennie i se părea că apa îi înghiţea cuvintele.

Finii s-au oprit imediat şi s-au întors spre ea. Cei doi oameni au continuat să înoate înainte câteva minute, apoi s-au oprit şi s-au uitat în jur, mişcându-şi încet braţele. Când au văzut-o pe Dennie, unul din ei i-a făcut semn.

— Grăbeşte-te, stimată bioloagă!

Un delfin de culoarea tăciunelui, în armură grea de lucru, a trecut în viteză pe lângă Dennie. Celălalt s-a rotit în jurul ei, nerăbdător.

Dennie a înotat cât de repede a putut.

— Ce se întâmplă? S-a terminat bătălia spaţială? Ne-a găsit cineva?

Un negru solid a zâmbit când s-a apropiat de ea. Cealaltă fiinţă umană, o blondă înaltă şi maiestuoasă, s-a întors să plece imediat ce Dennie a ajuns-o din urmă.

— N-am fi auzit alarma dacă veneau extratereştrii? a întrebat negrul în glumă pe când înotau deasupra pilonului central.

De ce Emerson D’Anite, un negru, imita uneori accentul scoţian era încă un secret pe care trebuia neapărat să-l afle.

Se simţea uşurată că nu erau atacaţi; dar, dacă Galacticii nu veneau încă după ei să-i prindă, ce era cu toată zarva asta?

— Echipa de prospectori! Soarta patrulei pierdute îi ieşise complet din minte, atât de absorbită fusese de propriile probleme. Gillian, s-au întors? Au venit înapoi Toshio şi Hikahi?

Cealaltă femeie înota cu o graţie naturală pe care Dennie o invidia. Vocea ei profundă de altistă se auzea bine prin apă. Expresia de pe faţa ei era tristă.

— Da, Dennie, s-au întors. Dar au murit cel puţin patru dintre ei.

Dennie a icnit. A trebuit să facă un efort să se ţină după blondă.

— Au murit? Cum…? Cine…?

Gillian Baskin nu a încetinit. A întors capul să răspundă.

— Încă nu ştim de ce… Când s-a întors Brookida, a vorbit de Phip-pit şi de Ssassia… şi a spus echipei de salvatori că vor găsi probabil şi alţii delfini eşuaţi pe plajă şi omorâţi.

— Brookida…?

Emerson i-a da un ghiont.

— Tu pe unde-ai fost? S-a anunţat când a venit, acum câteva ore. Domnul Orley l-a luat pe bătrânul Hannes şi douăzeci de fini să-i caute pe Hikahi şi pe ceilalţi fini.

— Probabil că dormeam, a spus Dennie încet, dorindu-şi să-l poată sfâşia pe cimpanzeu. De ce nu mi-a spus Charlie când am venit la lucru? Probabil că uitase. Într-una din aceste zile, monomania maimuţoiului va face pe cineva să-l strângă de gât!

Doctoriţa Baskin înaintase deja cu cei doi delfini. Era o înotătoare aproape la fel de bună ca Tom Orley şi niciuna dintre cele cinci fiinţe umane de la bord nu putea s-o ajungă din urmă când era grăbită.

Dennie i s-a adresat lui D’Anite:

— Spune-mi totul!

Emerson i-a povestit repede ce zisese Brookida: algele ucigaşe, crucişătorul interstelar care se prăbuşise în flăcări şi valurile imense formate după căderea acestuia declanşaseră disperata febră a salvării.

Pe Dennie a uimit-o povestea, mai ales rolul jucat de Toshio. Nu părea să fi fost acelaşi Toshio Iwashika. Era unica persoană de la bordul lui Streaker care i se părea mai tânără şi mai singură decât ea. Îl plăcea pe ofiţerul-elev şi spera să nu-şi fi pierdut viaţa încercând să facă pe eroul.

Apoi Emerson i-a spus ultimele zvonuri… despre o salvare pe insulă în timpul furtunii şi aborigeni care foloseau unelte.

De această dată, Dennie s-a oprit din înot.

— Aborigeni? Băştinaşi preconştienţi?

A rămas pe loc fixându-l cu privirea pe inginerul negru.

Erau acum la doar zece metri de marea ecluză deschisă la capătul de la prova al bazinului central. De acolo venea o cacofonie de cârâieli şi fluierături stridente.

Emerson a ridicat din umeri. Mişcarea i-a scuturat un strat de bule de pe spate şi plăcuţele de pe marginea măştii.

— Dennie, de ce să nu ne ducem acolo să aflăm ce s-a întâmplat? Trebuie să fi trecut prin decontaminare.

De la provă s-a auzit un zgomot strident de motoare. Apoi trei sănii albe au trecut în viteză prin uşa exterioară, una după alta. Au virat în jurul lui Dennie şi al lui D’Anite fără ca aceştia să aibă timp să se mişte, lăsând în urma lor siaje de bule supraîncărcate.

Legat în spatele fiecăreia dintre ele, într-un înveliş de plastic, era câte un delfin rănit. Doi dintre ei aveau nişte tăieturi oribile pe lateral, bandajate în grabă. Dennie a clipit de mirare când a văzut că unul dintre ei era Hikahi, al treilea ofiţer de pe Streaker.

Săniile-ambulanţe au cotit sub pilonul central şi s-au îndreptat spre deschizătura din peretele intern al marelui cilindru. Pe ultima sanie, ţinându-se de un mâner, blonda care îi însoţise se lăsa trasă. Cu mâna liberă apăsa un monitor de diagnosticare pe coastele unuia dintre delfinii răniţi.

— Nu mă miră că Gillian era aşa grăbită. Am fost o proastă că am făcut-o să piardă timp preţios.

— Nu-ţi face griji. Emerson a luat-o de braţ. Nu au răni care să necesite intervenţia unui chirurg uman, n-aş crede. Makanee şi autodocurile pot rezolva aproape orice, să ştii.

— Totuşi, pot fi leziuni biochimice… otrăvuri… aş putea să fiu de folos.

Dennie a dat să plece, dar inginerul a reţinut-o.

— Te vom chema dacă e ceva la care nu se descurcă doctoriţa Baskin sau Makanee. Deşi nu cred că vrei să pierzi veştile referitoare la specialitatea ta.

Dennie s-a uitat după ambulanţe, apoi a dat din cap aprobator. Emerson avea dreptate. Dacă era nevoie de ea, puteau s-o găsească oriunde prin interfon şi să trimită o sanie după ea mai repede decât putea să înoate ea. S-au îndreptat înot spre murmurul surescitat al cetaceelor din camera de compensare externă, intrând într-o agitaţie de forme cenuşii şi bule.

Camera de la prova lui Streaker făcea principala legătură dintre navă şi exterior. În peretele cilindric erau spaţii de depozitare, „păianjeni”, sănii şi alte echipamente pentru misiunile echipajului. Prova avea trei camere etanşe.

La babord şi tribord spaţiul era ocupat de schif şi şalupa cea mare. Prova fiecărei mici nave spaţiale aproape că atingea irisul care i-ar fi permis să iasă în vid, în aer sau în apă, după cum era necesar.

Pupa schifului se termina în spatele camerei de compensare lungi de douăzeci de metri; dar cea a şalupei dispărea într-o mânecă ce se extindea în labirintul de camere şi coridoare din interiorul carcasei cilindrice rezistente a lui Streaker.

Sus, al treilea post de ancoraj era gol. Şalupa căpitanului se pierduse într-un accident ciudat, acum câteva săptămâni, împreună cu zece membri ai echipajului, în zona pe care Creideiki o botezase Mica Grămadă. Pierderea sa din cursul explorării flotei abandonate era un subiect adus rareori în discuţie.