Toshio s-a ridicat iarăşi din alge şi s-a împiedicat din nou în hăţiş. Teritoriul minţii lui era la fel de dezolant şi devastat ca şi insula pe care călca. Văzuse prea mulţi morţi în acea zi… prea mulţi prieteni morţi.

Acum îşi dădea seama că fusese întotdeauna nedrept cu finii.

Nu fusese corect să le reproşeze că îl ironizau. N-aveau încotro; aşa erau ei făcuţi. În ciuda tuturor manipulărilor genetice ale oamenilor, delfinii îi trataseră cu o batjocură binevoitoare de când primul om se aventurase pe mare într-o canoe dintr-un trunchi de copac. Acea imagine jalnică fusese de-ajuns să stabilească un stereotip pe care elevaţia l-a modificat puţin, dar nu l-a putut elimina.

Şi de ce să-l elimine? Toshio îşi dădea seama acum că oamenii pe care îi cunoscuse în Calafia, care lucrau cel mai bine cu delfinii, aveau o personalitate aparte: piele groasă, fermitate şi simţul umorului. Nimeni nu putea să lucreze mult timp cu delfinii dacă nu le câştiga respectul.

A grăbit pasul, îndreptându-se spre o formă cenuşie care zăcea în hăţiş. Dar nu. Era tot Ssattatta. Fusese purtată acolo de ultimul val. Toshio şi-a continuat drumul, clătinându-se.

Delfinii ştiau foarte bine ce făcuse pentru ei omenirea. Elevaţia era un proces dureros. Dar niciunul dintre ei nu s-ar fi întors la Visul Balenelor, nici dacă ar fi putut s-o facă.

Finii ştiau şi că acele coduri nu prea stricte care reglementau comportamentul raselor galactice, regulile stabilite de eoni în Bibliotecă i-ar fi permis omenirii să pretindă o sută de mii de ani de serviciu de la clienţii ei. Fiinţele umane se cutremurau de groază la acel gând. Homo sapiens abia atinsese acea vârstă. Dacă omenirea ar fi avut un protector în univers, unul destul de puternic pentru a revendica un astfel de titlu, acea rasă nu i-ar fi acceptat pe delfinii Tursiops amicus ca bonus.

Nu exista niciun fin care să nu fie conştient de atitudinea Pământului. Erau delfini în Consiliul Terragenilor, aşa cum erau şi cimpanzei.

Toshio a înţeles în sfârşit că vorbele lui îl jigniseră pe Keepiru în timp ce se luptau pe mare. Cel mai mult regreta remarca despre Calafia. Keepiru ar fi fost gata să moară de o mie de ori pentru a-i salva pe oamenii din lumea lui Toshio.

Iar băiatul şi-ar fi tăiat limba ca să nu mai spună aşa ceva. Niciodată.

A intrat clătinându-se într-o poiană. Acolo, într-o băltoacă, zăcea o femelă de Tursiops.

— Hikahi!

Femela era zgâriată şi bătută rău. Firişoare de sânge i se scurgeau pe părţile laterale. Dar era conştientă. Şi, când Toshio s-a apropiat de ea, a exclamat:

— Stai acolo, Ochi-Ageri! Nu te mişca! E cineva cu noi!

Toshio s-a oprit. Ordinul lui Hikahi era clar. Cu toate acestea, impulsul de a se duce la ea era mai puternic. Rănile delfinului nu arătau deloc bine. Dacă rămăsese vreo schijă metalică sub piele, trebuia scoasă imediat, înainte să-i otrăvească sângele. Şi n-ar fi fost deloc uşor s-o ducă pe Hikahi în larg.

— Hikahi, în scurt timp va veni alt val. Poate va ajunge până aici. Trebuie să fim pregătiţi!

— Taci, Toshio! Valul nu va ajunge până aici. Şi apoi uită-te în jur. Nu vezi că asssta e mai important?

Pentru prima dată, băiatul s-a uitat cu atenţie la poiană. Balta era pe o parte ai ei, cu pământul scormonit de jur împrejur, care însemna că fusese săpată recent. Apoi a văzut că braţele mecanice lipseau de la armura lui Hikahi.

Şi atunci cine…? Toshio şi-a mutat privirea. A văzut bucăţi de zidărie contorsionate, împrăştiate prin hăţiş, la capătul îndepărtat al poienii, şi a recunoscut părţi din ruinele unui sat dărâmat.

În strălucirea neîncetată a pădurii kithrupene, a văzut fragmente rupte de năvoade rudimentare, bucăţi împrăştiate din acoperişuri de stuf şi cuie rudimentare de metal bătute în stâlpi de lemn.

Şi pe trei ramuri i-au atras atenţia nişte mişcări rapide. Apoi, una câte una, au apărut minuscule mâini palmate… urmate de ochi negri strălucitori care îl scrutau de sub sprâncenele joase şi verzui.

— Aborigeni! a murmurat el. Am văzut unul mai devreme, dar am uitat complet! Par să fie preconştienţi!

— Da, a oftat Hikahi. Şi asta face discreţia mai vitală ca oricând. Repede, Ochi-Ageri! Spune-mi ce s-a întâmplat!

Toshio i-a povestit doar ce făcuse după ce lovise primul val, omiţând lupta lui cu Keepiru. Îi era greu să se concentreze când îl fixau din copaci ochi care fugeau speriaţi la adăpost de câte ori privea în direcţia lor. Tocmai îşi termina istorisirea când a venit ultimul val.

Brizanţii se spărgeau de malul înclinat, făcând mult zgomot şi spumă albă. Dar Hikahi avea dreptate. Apa nu va ajunge atât de sus.

— Toshio! a şuierat Hikahi. Ai făcut foarte bine, poate i-ai salvat pe omuleţii ăştia şi pe noi. Brookida va reuşi. Va aduce ajutoare. Aşa că nu e important să mă salvezi pe mine. Trebuie să faci ce îţi spun. Ordonă-i lui Keepiru să se scufunde imediat! Trebuie să rămână ascuns cât timp caută cadavre şi resturi. Tu trebuie să-i îngropi pe Ssattatta şi pe K’Hith şi să aduni ce a rămas din armurile lor. Când vor veni ajutoare, trebuie să fim în stare să ne mişcăm repede!

— Eşti sigură că te simţi suficient de bine? Rănile tale…

— N-o să păţesc nimic. Prietenii mei mă ţin în apă. Copacii mă ascund. Tu urmăreşte ce se întâmplă pe cer, Ochi-Ageri! Stai ascuns! Când termini, sper să-i fi convins pe prietenii noştri de aici să aibă încredere în tine.

Hikahi părea obosită. Toshio era nesigur. În cele din urmă, a oftat şi s-a întors în pădure. S-a străduit să alerge printre crengile rupte până la plaja de pe care se retrăgeau apele.

Keepiru tocmai ieşea din apă când a sosit el. Finul îşi scosese masca şi purta în locul ei o cupolă cu aer. I-a spus că găsise corpul lui Phip-pit, delfinul care fusese probabil prins mai devreme de algele ucigaşe. Corpul livid trebuie să fi fost luat de tsunami.

— Ştii ceva Hist-t? i-a strigat Toshio.

Keepiru a răspuns că nu. Băiatul i-a transmis ordinul lui Hikahi şi a rămas să se uite la cer în timp ce sania se scufunda din noi.

Preţ de câteva clipe, nu s-a clintit din loc, privind cerul spre vest. Soarele roşiatic al lui Kithrup apunea. Câteva stele îşi trimiteau razele prin norii răzleţi, care începeau să pară ameninţători. La est, norii, adunaţi grămadă, aveau un aer terifiant. Avea să plouă în timpul nopţii. Toshio a decis să nu-şi scoată costumul, dar şi-a dat jos gluga din material cauciucat. Briza devenea din ce în ce mai rece, dar i-a adus multă uşurare.

Dacă bătălia continua în spaţiu, Toshio nu vedea acum nimic. Mişcarea de rotaţie a lui Kithrup îl dusese dincolo de globul strălucitor de plasmă şi resturile de nave ce pluteau în jos.

Toshio nu avea destulă forţă să ameninţe cu pumnii, dar a făcut o strâmbătură în direcţia cerului sudic, sperând ca Galacticii să se extermine între ei.

Dar aşa ceva nu părea probabil. Aveau să învingă. Şi vor coborî foarte repede aici să-i caute pe delfini şi pe oameni.

În ciuda oboselii, Toshio s-a îndreptat de spate şi a luat-o hotărât spre pădure şi spre adăpostul oferit de copaci.

***

I-au găsit pe tânăr şi pe femela de delfin la scurt timp după debarcare. Cei doi erau îngrămădiţi unul în altul sub un adăpost improvizat de pe care se scurgea ploaia caldă în şiroaie. Fulgerele acopereau lumina galbenă a lanternelor din mâinile salvatorilor. La primul fulger, Thomas Orley a avut impresia că vede vreo şase siluete scunde şi îndesate, strânse în jurul delfinului şi calafianului. Dar, când el şi tovarăşul lui s-au ascuns în hăţiş ca să vadă mai bine, animalele sau orice erau dispăruseră.

Teama lui că erau mâncători de cadavre a dispărut când l-a văzut pe Toshio mişcându-se. Dar tot îşi ţinea mâna dreaptă pe pistolul cu ace şi a ridicat lanterna pentru a-l lăsa să treacă pe Hannes Suessi pe dedesubt. S-a uitat cu atenţie de jur împrejur prin poiană, luând notă de mirosurile şi sunetele de pe suprafaţa însufleţită a muntelui metalic şi memorând detaliile.

— Sunt toţi bine? a întrebat după câteva secunde.

— Sst, e-n regulă, Toshio. Sunt eu, Hannes, l-a auzit mormăind pe inginer. Tipul vorbea exact ca o mamă. Da, domnule Orley, a strigat pe urmă. Sunt amândoi conştienţi, dar nu destul de bine ca să poată vorbi.

Thomas Orley a mai scrutat o dată poiana, apoi s-a apropiat şi a pus lanterna lângă Suessi.

— Fulgerele astea ascund ceva, a spus el. O să chem păianjenii mecanici ca să-i putem lua de aici pe ăştia doi cât mai repede posibil.

A atins un buton de la marginea vizierei şi a fluierat repede într-o trinară perfectă. Mesajul a durat şase secunde. Umbla zvonul că Thomas Orley ştia să vorbească şi delfina primitivă, deşi nimeni nu-l auzise.

— Vor fi aici în câteva minute.

S-a ghemuit lângă Toshio, care se ridicase în picioare acum că Suessi se dusese la Hikahi.

— Salut, domnule Orley! a zis băiatul. Îmi pare rău că v-am luat de la munca dumneavoastră.

— Nu contează, băiete. Oricum, voiam să arunc o privire pe aici. Astfel căpitanul a avut un pretext să mă trimită aici. După ce vă expediem la navă, eu, Hannes şi Tsh’t vom merge să cercetăm nava asta distrusă. Acum crezi că ne poţi duce la Ssattatta şi la K’Hith? Vrem să curăţăm toată insula înainte să treacă furtuna.

Toshio a încuviinţat din cap.