— Ei bine, a întrebat el, eşti mândru de tine?
Keepiru s-a întors uşor pe o parte şi l-a fixat pe Toshio cu un singur ochi negru. Umflătura din creştetul cetaceului, unde manipularea genetică umană crease un aparat vocal din fostul orificiu respirator, a scos un sunet lung, blând şi tremurat.
Toshio nu putea fi sigur că era doar un suspin. Ar fi putut să fie o scuză în delfina primitivă. Această posibilitate era de-ajuns să-l exaspereze.
— Încetează! Vreau să ştiu doar un lucru. Oare trebuie să te trimit înapoi la navă? Sau crezi că poţi să rămâi conştient destul timp ca să mă ajuţi? Răspunde în anglică şi fără greşeli de gramatică!
Keepiru a gemut chinuit. După un moment în care a respirat anevoie, a răspuns cât se poate de încet.
— Nu mă trimite înapoi. Delfinii tot strigă după ajutor! O să fac ce-mi ceri!
Toshio a ezitat.
— Bine. Cufundă-te după sanie. Când o găseşti, pune-ţi o mască. Nu vreau să te chinuie nevoia de aer şi, în plus, ai nevoie de ceva care să-ţi amintească mereu cum stau lucrurile! Apoi du sania lângă insulă, dar nu prea aproape!
Keepiru a dat din cap într-un semn enorm de aprobare.
— Da! a strigat. Apoi s-a cufundat în apă.
Era mai bine că delfinul îl lăsase numai pe el să gândească.
Keepiru ar fi avut o decepţie dacă ar fi ştiut ce plănuia Toshio să facă în continuare.
Un kilometru până la insulă; exista un singur mod să ajungi repede acolo şi să eviţi căţăratul pe ţărmul înclinat, din corali metalici ascuţiţi. Şi-a verificat încă o dată orientarea, apoi scăderea nivelului apei l-a înştiinţat că venea valul.
Al patrulea val părea cel mai inofensiv dintre toate. Ştia că era un presentiment înşelător.
Se afla la o adâncime destul de mare, aşa că valul a ajuns la el ca o mică umflătură în ocean, nu un talaz înspumat. S-a cufundat în adâncitura lui şi a înotat un timp contra direcţiei sale de mişcare a apei, apoi s-a ridicat la suprafaţă.
Trebuia să calculeze corect. Dacă înota prea mult înapoi, n-ar fi ajuns la insulă înainte să vină următorul val şi să-l tragă din nou în larg. Dacă rămânea în faţa valului, ar fi însemnat să facă surfing fără scândură pe un brizant periculos până pe plajă, în voia curenţilor submarini.
Totul se întâmpla prea repede. Înota în forţă, dar nu era sigur dacă trecuse de creasta valului sau nu. Apoi şi-a dat seama dintr-o privire că era prea târziu ca să mai facă ceva. Aşa că s-a întors cu faţa la movila ameninţătoare, cu vegetaţie în vârf.
Brizantul începea la o sută de metri mai în faţă, dar înclinaţia valului se micşora pe măsură ce fundul mării târa cicloida, transformând-o într-un monstru cu creastă. Vârful s-a deplasat în spate, spre Toshio, chiar când valul se înălţa, îndreptându-se spre ţărm.
Băiatul îşi făcea curaj când creasta l-a ajuns din urmă. Era pregătit să privească în jos într-un hău, iar apoi să nu mai vadă nimic.
Ce a văzut a fost o cascadă de spumă albă şi valul care începea să scadă. Toshio a strigat să-şi menţină deschise canalele auditive şi a început să înoate disperat ca să rămână pe creasta valului cu spumă şi tot felul de resturi.
Pe neaşteptate, a văzut vegetaţie de jur împrejurul lui. Copaci şi tufişuri care rezistaseră atacurilor precedente se clătinau sub acest asalt. Unii erau dezrădăcinaţi chiar când Toshio zbura pe lângă ei. Alţii rămăseseră fixaţi acolo şi îl biciuiau cu ramurile când trecea printre ei.
Nu l-a străpuns nicio creangă ascuţită. Nu l-a strâns de gât nicio liană vânjoasă. După ce a fost aruncat de colo colo, s-a oprit în sfârşit, parcă îmbrăţişând trunchiul unui copac uriaş, pe când valul se învolbura pentru ca, în cele din urmă, să se retragă.
În mod miraculos, băiatul s-a ridicat în picioare, fiind primul om care stătea în poziţie verticală pe solul planetei Kithrup. Toshio s-a uitat în jurul său, uluit, nevenindu-i să creadă că supravieţuise.
Apoi şi-a deschis în grabă viziera şi a devenit primul om care şi-a vomitat micul dejun pe solul lui Kithrup.
8
GALACTICI
— Distrugeţi-i! a cerut marele preot Jophur. Distrugeţi crucişătoarele thennanine din cuadrantul şase!
Şeful de stat-major al Jophur şi-a plecat trunchiul cu douăsprezece inele în faţa marelui preot.
— Thennaninii sunt aliaţii noştri de moment! Cum să-i atacăm fără să executăm mai întâi ritualurile tainice ale trădării! Strămoşii lor nu vor avea linişte!
Marele preot de pe Jophur şi-a umflat cele şase inele exterioare cu sevă. S-a înălţat mai mult pe platforma din spatele sălii de comandă.
— N-avem timp de ritualuri! Acum când alianţa noastră termină de baleiat acest sector, când alianţa noastră a devenit cea mai puternică! Acum, cât timp faza asta a bătăliei e încă în toi. Acum, că nătângii de thennanini şi-au lăsat flancurile descoperite. Acum le putem produce multe pagube!
Şeful statului-major palpita de agitaţie, inelele exterioare decolorându-i-se de emoţie.
— Ne putem schimba alianţele aşa cum ne convine, de acord. Ne putem trăda aliaţii, de acord. Putem face orice să câştigăm trofeul, de acord. Dar nu putem face nimic fără ritualuri! Ritualurile sunt cele care fac din noi fiinţe corespunzătoare voinţei strămoşilor! Tu vrei să ne cobori la nivelul ereticilor!
Platforma s-a clătinat, zgâlţâită de mânia marelui preot.
— Inelele mele decid! Inelele mele sunt ale preoţiei! Inelele mele…
Culmea oratoriei marelui preot piramidal a erupt într-un gheizer de sevă fierbinte cu mai multe nuanţe. Explozia a împrăştiat un lichid chihlimbariu vâscos pe puntea navei-amiral a neamului Jophur.
— Continuaţi lupta. Cu braţul său lateral, şeful statului-major a făcut semn echipajului să se întoarcă la muncă. Cheamă-l pe Maestrul Religiozităţii. Să trimită inelele necesare ca să facem un nou preot. Continuaţi lupta, iar noi ne vom pregăti să executăm ritualurile trădării.
Şeful statului-major s-a înclinat în faţa şefilor de secţii care se holbau la el.
— Îi vom linişti pe strămoşii thennaninilor înainte să-i atacăm. Dar asiguraţi-vă că thennaninii nu ne vor ghici intenţiile!
9
