Nu poate să fie doar enorma flotă de nave antice. Trebuie să fi fost altceva care să-i mâne încoace. Gillian Baskin şi Tom Orley au luat ceva de acolo din Mica Grămadă. Mă întreb ce a fost.

— Nu vrei să te însoţesc la cină diseară, doctore Metz?

Metz a clipit. Ce zi era? A, da, miercuri.

— Desigur, secundule. Compania şi conversaţia ta îmi vor face mare plăcere, ca de obicei. Să zicem pe la şase?

— Poate ar fi mai bine la şapte fix, domnule. Atunci ies din cart.

— Perfect. La revedere!

Takkata-Jim a aprobat. S-a întors şi a luat-o înot spre locul său de muncă.

Metz l-a privit pe fin cu un aer apreciativ.

E cel mai bun dintre delfinii mei Stenos, s-a gândit. Nu ştie că îi sunt naş… naş genetic. Dar asta nu mă împiedică să fiu mândru de el.

Toţi delfinii de la bord erau din specia Tursiops amicus. Dar unii aveau grefe genetice de la Stenos bredanensis, delfinul de apă adâncă, acela care fusese întotdeauna cel mai aproape ca inteligenţă de cel cu nas în formă de sticlă.

Delfinii bredanensis sălbatici erau renumiţi pentru curiozitatea lor insaţiabilă şi dispreţul nebunesc faţă de pericol. Metz condusese operaţiunea de adăugare a ADN-ului acelei specii la bazinul genetic al neo-finilor. Pe Pământ, mulţi dintre noii Stenos se descurcaseră foarte bine, demonstrându-şi iniţiativa şi inteligenţa individuală.

Dar, în ultimul timp, o anumită asprime a temperamentului produsese iritare în comunităţile litorale de pe Terra. Metz se străduise să convingă Consiliul că ar fi fost un gest important să-i numească pe unii Stenos în funcţii de conducere la bordul primei nave cu echipaj alcătuit din delfini.

Takkata-Jim era cea mai bună dovadă. Calculat, logic, politicos până la afectare, delfinul folosea aproape exclusiv anglica în locul trinarei şi părea insensibil la Visul Balenelor, care le fascina pe unele modele precedente, precum Creideiki. Takkata-Jim era delfinul cel mai asemănător omului pe care îl cunoscuse Metz.

A rămas să se uite cum strunea secundul echipajul de pe punte, nefolosind niciuna dintre parabolele logicii Keneenk, pe care le insera întotdeauna Creideiki, dar cu precizie şi concizie anglică. Nu rostea niciun cuvânt inutil.

Da, s-a gândit. Finul ăsta o să aibă un raport bun când ne vom întoarce acasă.

— Doctore Metsss?

Metz s-a întors şi s-a tras puţin înapoi când a văzut mărimea delfinului care se apropiase de el în tăcere.

— Ce…? Oh. K’tha-jon. M-ai luat prin surprindere. Cu ce te pot ajuta?

Un delfin uriaş îl privea zâmbind. Botul grosolan, nuanţele corpului şi ochii bulbucaţi i-ar fi spus lui Metz totul despre el dacă nu l-ar fi cunoscut deja.

Feresa attenuata, şi-a savurat omul gândul. Atât de frumos şi sălbatic. Proiectul meu cel mai secret, şi nimeni, nici măcar tu, K’tha-Jon, nu ştie că eşti mai mult decât un Stenos.

— Scuze dacă te deranjez, doctore Metsss, dar cimpanzeul savant Charlesss Dart-t a cerut să discute cu tine. Cred că maimuţoiul vrea să se plângă iar de cineva.

Metz s-a încruntat. K’tha-jon era doar nostrom, aşa că nu-i putea pretinde să fie la fel de rafinat ca Takkata-Jim. Dar erau anumite limite, chiar luând în consideraţie antecedentele secrete ale uriaşului.

Trebuie să vorbesc cu tipul ăsta, şi-a spus el. Genul ăsta de atitudine nu merge.

— Te rog, spune-i doctorului Dart că sunt în drum spre el, i-a zis delfinului. Aici mi-am terminat treaba pentru moment.

11

CREIDEIKI ŞI ORLEY

— Deci ne-am înarmat din nou, a oftat Creideiki. Ca să spunem aşa.

Thomas şi-a ridicat capul din tuburile de lansare a rachetelor recent reparate şi l-a înclinat aprobator.

— Asta-i tot ce putem face, Creideiki. Nu ne aşteptam la necazuri când ne aflam în mijlocul bătăliei de la punctul de transfer de lângă Morgran. Am avut totuşi noroc să scăpăm cu atât de puţine stricăciuni.

Creideiki a încuviinţat.

— Chiar aşa, a oftat el, supărat. Măcar să fi reacţionat mai repede!

Orley a observat proasta dispoziţie a prietenului său. Şi-a ţuguiat buzele şi a fluierat. Masca aparatului de respirat a amplificat sunetul slab. Ecoul a dansat, săltând ca un spiriduş nebun dintr-un colţ în altul al camerei pline cu apă oxigenată. Muncitorii din sectorul arme şi-au ridicat boturile cu maxilare subţiri, sensibile la sunete, pentru a urmări săltăreaţa imagine sonar care trecea nevăzută, ciripind cu o înţelegere ironică.

*Când comandă cineva

E invidiat de toţi…

Dar, Doamne! Ce răspundere!*

Fantasma sonoră a dispărut, dar râsetele au rămas. Finii din sectorul arme împroşcau şi ţipau.

Creideiki a aşteptat să se potolească hohotele de râs. Apoi din fruntea sa au ieşit o serie de clicuri care au umplut camera, imitând bubuitul din norii de furtună ce se adunau. În camera închisă, cei prezenţi au auzit picăturile de ploaie purtate de vânt. Tom a închis ochii şi s-a lăsat pătruns de imaginea sonoră a unei scurte furtuni pe mare.

*Stau în calea mea

Lucruri străvechi rele şi urâte

Zi-le să plece, altfel…!“*

Orley şi-a plecat capul, recunoscându-se învins. Nimeni nu-l întrecuse vreodată pe Creideiki la haiku în trinară. Suspinele admirative ale finilor i-au confirmat-o.

Nu se schimbase nimic, evident. Când s-au întors să plece din sectorul arme, Orley şi Creideiki ştiau că numai spiritul de competiţie n-ar fi fost suficient să susţină echipajul în timpul crizei. Trebuia să mai fie şi speranţă.

Speranţe nu erau multe. Tom ştia că Creideiki era foarte îngrijorat în privinţa lui Hikahi, deşi nu lăsa să se vadă asta.

Când au ajuns mai departe, unde nu putea să-i audă nimeni, căpitanul a întrebat:

— A făcut Gillian vreun progres în studiul lucrului ăluia pe care l-am găsit… cauza tuturor necazurilor noastre?

Tom a scuturat din cap.

— N-am petrecut cu ea mai mult de o oră în două zile, aşa că nu ştiu.

Creideiki a oftat.

— Ar fi bine să ştim ce cred Galacticii că am găsit.

Discuţia le-a fost întreruptă de o fluierătură neaşteptată. Tsh’t, al patrulea ofiţer al navei, zbura pe hol într-un nor de bule.