— D-da. Dar…

Toshio s-a uitat la sonar. O linie neclară se forma în vest.

— Eşti în stare să înoţi? a întrebat el.

— D-da. Pot să înot destul de bine. Dar nu-mi da drumul lângă cei loviţi de febra salvării! Să nu riscăm replici!

— Văd una venind acum. Vor fi câteva minute între ele şi vor slăbi cu timpul. Voi încerca să urcăm după ce trece asta. Apoi trebuie să te întorci la navă. Să le spui ce s-a întâmplat şi să ceri ajutor.

— Asta ar trebui s-o faci tu, Toshio.

— Las-o baltă! Ai să faci ce ţi-am cerut? Sau va trebui să te ţin legat?

A fost o pauză aproape imperceptibilă, dar vocea lui Brookida s-a schimbat.

— O să fac exact ce-mi spui, Toshio. Voi aduce ajutoare.

Toshio şi-a verificat asieta, apoi a alunecat peste bord, ţinându-se cu o mână de suporturile de pe margine. Brookida s-a uitat la el prin materialul transparent al cupolei cu aer. Membrana dură înconjura capul delfinului. Toshio a desfăcut funiile care îl legau pe Brookida.

— O să iei cu tine o mască de respirat, ştii.

Brookida a oftat în timp ce Toshio a acţionat un levier de lângă cupolă. A coborât un mic tub, al cărui capăt a acoperit orificiul respirator al lui Brookida. Ca un şarpe, trei metri de furtun s-au încolăcit pe torsul delfinului. Măştile de respirat erau incomode şi stânjeneau vorbitul. Dar, purtând una, Brookida nu mai trebuia să vină după aer. Aparatul de respirat îl va ajuta pe bătrânul metalurg să ignore ţipetele din apă – o amintire neîncetată, neliniştitoare, a apartenenţei sale la cultura tehnologică.

Toshio l-a lăsat pe Brookida acolo, legat cu o singură funie. S-a urcat din nou în sanie, exact când prima replică se rostogolea deasupra lui.

Sania s-a zgâlţâit, dar, de această dată, Toshio era pregătit. Erau la mare adâncime, iar valul a trecut surprinzător de repede.

— Bine, aşa. A accelerat la maximum şi a aruncat balastul.

Curând, insula de metal i-a apărut la stânga. Ţipetele delfinilor au devenit mai puternice pe ecranul sonarului. Semnalul de ajutor acoperea acum reacţia provocată de febra salvării.

Toshio a ocolit movila, luând-o spre nord. Voia să-i dea lui Brookida un avans suficient.

Tocmai atunci, o formă cenuşie şi lucioasă i-a trecut repede pe deasupra capului. A recunoscut-o imediat, ştiind încotro se îndrepta.

A tăiat şi ultima funie.

— Tot înainte, Brookida. Dacă te întorci pe lângă insulă, îţi distrug armura şi îţi retez coada cu dinţii!

Nu s-a mai uitat după Brookida, care se îndepărta, şi a întors brusc sania. A folosit toată energia de urgenţă pentru a încerca să-l ajungă din urmă pe Keepiru. Cel mai rapid delfin din echipajul lui Streaker se îndrepta spre plaja din vestul insulei. Strigătele lui erau în pură delfină primitivă.

***

— Naiba să te ia, Keepiru. Opreşte-te!

Sania a prins repede viteză, chiar sub suprafaţa apei. Se înserase şi norii căpătaseră o nuanţă roşiatică, dar Toshio îl vedea clar pe Keepiru săltând din val în val mult mai în faţă. Părea indiferent la chemările băiatului şi se apropia de insula unde tovarăşii lui eşuaseră pe plajă şi erau în delir.

Toshio s-a simţit neputincios. Altă replică urma să vină peste trei minute. Dacă nu-l arunca pe plajă pe delfin, Keepiru va ajunge acolo prin propriile forţe. Keepiru provenea din Atlast, o nouă colonie cam rustică. Era puţin probabil să fi învăţat disciplina mentală studiată de Creideiki şi Hikahi.

— Opreşte-te! Dacă ne calculăm bine timpul, putem lucra în echipă! Putem evita replicile! Mă laşi să te ajung din urmă? a ţipat el.

Dar n-avea niciun rost. Finul avea un avans prea mare. Urmărirea zadarnică îl frustra pe Toshio. Cum putuse să trăiască şi să lucreze cu delfini toată viaţa şi să-i cunoască atât de puţin? Şi Consiliul Terragenilor îl alesese pentru călătoria asta datorită experienţei lui cu delfinii! Ha-ha!

Toshio fusese obiect de batjocură pentru delfini. Toţi râdeau de copiii oamenilor, dar îi apărau cu ferocitate. Însă, când fusese angajat pe Streaker, băiatul se aşteptase să fie tratat ca un ofiţer adult. Sigur, fuseseră replici glumeţe, aşa cum văzuse acasă între oameni şi delfini, dar lipsise respectul reciproc. Asta îl întrista.

Keepiru era cel mai rău; fusese sarcastic de la bun început şi nu-l slăbise niciodată.

Atunci de ce încerc să-l salvez acum?

Îşi amintea curajul nebunesc de care dăduse dovadă Keepiru când îl scosese dintre alge. Atunci nu suferea de febra salvării. Finul îşi controlase perfect armura.

Mă crede un copil, a realizat Toshio cu amărăciune. Nu-i de mirare că nu vrea să mă asculte acum.

Totuşi, îi oferea o soluţie. Băiatul şi-a muşcat buza de jos, dorindu-şi cu ardoare să existe o altă opţiune. Dacă îi salva viaţa lui Keepiru, asta l-ar fi umilit din cale-afară. Nu era uşor să decidă ce să facă, mândria îi fusese atât de rănită.

Înjurând zdravăn, a mărit viteza şi a reglat sania în poziţie de coborâre. A deschis hidrofoanele la maximum, şi-a înghiţit saliva şi a strigat într-o trinară stricată.

*Copil se îneacă – copil în pericol!*

*Copil se îneacă – copil pe moarte*

*Copil de om – trebuie salvare*

*Copil de om – vino şi fă tot ce poţi!*

A repetat apelul din nou şi din nou, fluierând cu buzele uscate de ruşine. Poezioara asta o învăţau toţi copiii din Calafia. Orice copil trecut de nouă ani o folosea de obicei pentru a ruga să fie dus pe altă insulă ca să scape de ridiculizare. Erau şi moduri mai demne în care un adult putea să ceară ajutor.

Dar Keepiru nu îl auzea pe niciunul!

Cu urechile arzându-i, a repetat apelul.

Normal, nu toţi puştii calafieni se descurcau bine cu delfinii. Doar un sfert din populaţia umană a planetei lucra cu creaturile marine. Adulţii erau aceia care învăţaseră să comunice cel mai bine cu delfinii. Toshio presupusese întotdeauna că va fi unul dintre ei.

Acum se terminase totul. Dacă se va întoarce pe Streaker, va trebui să se ascundă în cabina lui… cel puţin în cele câteva zile sau săptămâni de care ar fi avut nevoie învingătorii din bătălia pentru Kithrup să coboare pe planetă şi să-i ia pe toţi prizonieri.

Pe ecranul sonarului, o altă linie neclară de energie statică se apropia dinspre vest. Toshio a coborât cu sania la adâncime mai mare. Nu că-i păsa. A continuat să fluiere, deşi îi venea să plângă.

#unde – unde – unde e copil – unde e copil? unde #

Delfină primitivă! În apropiere! Toshio aproape că a uitat de ruşine. A apucat funia rămasă acolo, după ce îi dăduse drumul lui Brookida, şi a continuat să fluiere.

O săgeată cenuşie a trecut în viteză pe lângă el. Toshio şi-a îndoit genunchii şi a luat frânghia în ambele mâini. Ştia că Keepiru avea să dea roată dedesubt şi apoi să iasă în partea cealaltă. Când a văzut primul reflex cenuşiu ţâşnind în sus, băiatul s-a aruncat din sanie.

Corpul delfinului, asemănător cu un glonţ, s-a răsucit într-o încercare disperată de a evita coliziunea. Toshio a ţipat când l-a izbit coada cetaceului peste piept. Dar era mai mult un ţipăt de bucurie decât de durere. Cronometrase corect!

Pe când Keepiru se răsucea din nou, Toshio s-a aruncat în spate, lăsându-l pe delfin să treacă între el şi frânghie cu toată voinţa unui sugrumător.

— Te-am prins! a strigat el.