A început să vorbească, dar în emoţia momentului, comandantul Soro a simţit o presiune săgetătoare pe dinăuntru. Krat a mormăit şi s-a zvârcolit, iar ofiţerul Paha şi-a luat picioarele la spinare în timp ce ea gâfâia pe perna de vletoor. În cele din urmă, a urlat şi s-a mai uşurat. După o clipă, s-a aplecat să recupereze oul pe care îl făcuse.
L-a ridicat, iar pedepsele şi bătăliile i-au dispărut momentan din minte. Dintr-un instinct străvechi, anterior elevaţiei speciei sale de către timida rasă Hui, acum două milioane de ani, a reacţionat la mirosul feromonilor şi a lins mizeria de la naştere din fisurile micuţe cu aer de pe suprafaţa oului cu aspect de piele.
Krat a mai lins de câteva ori de plăcere. A legănat încet oul dintr-un străvechi instinct matern, rămas intact după atâta vreme.
7
TOSHIO
Era, bineînţeles, şi o navă acolo. În toate visele sale, de la vârsta de cinci ani, apăreau nave. Mai întâi, vase din plastilină şi carton care navigau prin strâmtorile şi arhipelagurile Calafiei, iar mai târziu, nave spaţiale. Toshio visase nave de tot felul, inclusiv pe cele ale puternicilor stăpâni galactici, pe care spera să le vadă într-o zi.
Acum visase o şalupă.
Micuţa colonie de oameni şi delfini din lumea lui de acasă îl trimisese pe mare cu Akki pe o barcă cu furchet, iar insigna sa de la Academia Calafiană strălucea în soarele lui Alph. Începuse o zi plăcută.
Numai că se întunecase repede şi cerul din jurul său avea culoarea apei. Marea cea verde se înfuriase, apoi devenise neagră, pe urmă se prefăcuse în vid şi, deodată, au apărut stele peste tot.
Îşi făcea griji în privinţa aerului. Nici el, nici Akki nu aveau costume. Era greu să respiri în vid!
Era cât pe ce să se întoarcă acasă când i-a văzut urmărindu-l. Galactici, cu capete de toate formele şi culorile – cu braţe lungi, sinuoase sau gheare micuţe, apucătoare, sau mai rău – vâslind spre el în ritm constant. Provele zvelte ale bărcilor lor scânteiau ca stelele.
— Ce vreţi? le-a strigat el, vâslind cu putere ca să se îndepărteze de ei. (Dar nu avea barca motor când pornise?)
— Cine e stăpânul tău? strigau şi ei într-o mie de limbi diferite. E Acela de lângă tine?
— Akki e un fin! Finii sunt clienţii noştri! Noi i-am elevat şi apoi i-am eliberat!
— Atunci sunt liberi, au răspuns Galacticii, apropiindu-se. Dar pe voi cine v-a elevat? Cine v-a eliberat?
— Nu ştiu! a ţipat el. Poate am făcut-o noi înşine!
Lovea apa mai tare în timp ce Galacticii râdeau.
Se chinuia să respire în vid.
Deodată, a zărit flota în faţa lui. Navele păreau mai mari decât lunile – mai mari ca stelele. Erau întunecate şi tăcute, iar aspectul lor părea să-i intimideze până şi pe Galactici.
Şi prima din sferele străvechi a început să se deschidă. Atunci şi-a dat seama Toshio că Akki plecase. Şi barca lui dispăruse. Extratereştrii plecaseră.
Îi venea să ţipe, dar aerul era foarte preţios.
O fluierătură pătrunzătoare l-a trezit din leşin; pentru o clipă, s-a simţit dureros de dezorientat. S-a ridicat brusc în capul oaselor şi a simţit sania săltând sub el, din nefericire. În timp ce ochii săi zăreau ceva ca prin ceaţă la orizont, o briză tăioasă îi sufla în faţă. Mirosul sărat de pe Kithrup îi înţepa nările.
— Era şi timpul, Căţărătorule-de-scări. Ne-ai speriat de moarte.
Toshio a şovăit, apoi a văzut-o pe Hikahi plutind lângă el, cercetându-l cu un ochi.
— Eşti bine, micuţule Ochi-Ageri?
— Îhî… da. Aşa cred.
— Atunci mai bine te-ai apuca să-ţi repari furtunul. A trebuit să-l crestăm ca să-ţi dăm aer.
Toshio şi-a atins tăietura făcută parcă de un cuţit. A observat că mâinile îi erau bandajate cu grijă.
— A mai fost şi altcineva rănit? a întrebat el în timp ce îşi pipăia buzunarul de la coapsă, căutându-şi trusa cu scule.
— Câteva arsuri uşoare. Ne-a plăcut lupta după ce am aflat că tu eşti bine. Mulţumesc că ne-ai spus de Ssassia. N-am fi căutat niciodată acolo jos dacă nu ai fi fost prins şi nu ne-ai fi zis. O scot de acolo acum.
Toshio ştia că ar trebui să-i fie recunoscător lui Hikahi pentru că prezenta accidentul în această lumină. Trebuia să fie mustrat pe bună dreptate pentru că părăsise formaţia şi fusese cât pe ce să-şi piardă viaţa. Dar Toshio era prea confuz să simtă recunoştinţă faţă de locotenentul delfin.
— Îmi închipui că nu l-au găsit pe Phip-pit.
— Nu ştim nimic de el.
Rotaţia lentă a lui Kithrup dusese soarele dincolo de poziţia ce indica ora patru după-amiaza pe Pământ. Nori joşi se adunau la orizontul estic. Marea era agitată de o hulă care nu fusese înainte.
— Poate să izbucnească mai târziu o furtună scurtă, a spus Hikahi. Poate că nu e înţelept să-ţi foloseşti instinctele de pământean pe altă planetă, dar nu cred că avem de ce ne teme…
Toshio s-a uitat în sus. Era ceva la sud… Şi-a mijit ochii.
Şi din nou un fulger, apoi încă unul. Două micuţe explozii luminoase într-o succesiune rapidă, aproape invizibile în strălucirea mării.
— De cât timp se întâmplă asta? A întrebat, arătând spre cer, către sud.
— Ce vrei să spui, Toshio?
— Explozia asta. E oare un fulger?
