Nukapai a făcut altceva. L-a mângâiat pe o parte, cea mai blândă din zeiţe, şi i-a spus:
*Fii acum pe pace*
*Asta e Ceea Ce Există…*
*Şi inginerii*
*Aflaţi departe de ocean*
*Tot o aud*
Tensiunea acumulată în atâtea săptămâni şi-a făcut efectul şi a adormit în cele din urmă. Respiraţia lui Creideiki se condensa în stropi strălucitori pe tavanul masiv. Briza ce sufla de la o conductă de aer din apropiere atingea picăturile care tremurau, apoi cădeau în apă ca o ploaie blândă.
Când imaginea lui Ignacio Metz s-a format la un metru în dreapta sa, Creideiki şi-a recăpătat încet cunoştinţa.
— Căpitane… a spus imaginea. Te chem de pe punte. Mă tem că Galacticii ne-au găsit aici mai repede decât ne aşteptam…
Creideiki a ignorat vocea firavă care îl chema înapoi să acţioneze şi să lupte. A zăbovit într-o pădure unduitoare de alge, ascultând sunetele prelungi ale nopţii. Până la urmă, Nukapai a fost cea care l-a înghiontit, trezindu-l din vis. Pălind lângă el, i-a amintit cu blândeţe:
#Datorie, datorie – onoare este, este –
Onoare, Creideiki – prompt
#Împărtăşită este – Onoare#
Numai Nukapai putea să-i vorbească în primitivă lui Creideiki fără să fie pedepsită. Nu putea s-o ignore pe zeiţa din vis mai mult decât propria conştiinţă. Un ochi i s-a fixat pe holograma omului cel insistent şi cuvintele lui au pătruns în mintea lui.
— Mulţumesc, doctore Metz, a oftat el. Spune-i lui Takkata-Jim să vină direct acolo. Şi anunţă-l prin pager pe Tom Orley. Aş vrea să-l văd şi pe el pe punte. Creideiki terminat.
A inspirat adânc preţ de câteva clipe, lăsând camera să revină la forma anterioară. Apoi s-a răsucit şi s-a cufundat în apă să-şi ia armura.
5
TOM ORLEY
Un bărbat înalt, brunet se balansa ţinându-se cu o mână de piciorul patului, un pat fixat de podeaua unei camere cu susul în jos. Podeaua era înclinată deasupra capului său. Piciorul lui stâng era pus, nesigur, pe fundul unui sertar tras dintr-unul din dulăpioarele răsturnate de lângă perete.
Şi, deodată, a văzut lumina galbenă a becului de alertă. Tom Orley s-a răsucit şi şi-a pus mâna liberă pe toc. Pistolul lui cu ace era pe jumătate scos înainte să-şi dea seama care era motivul alertei, a înjurat încet şi şi-a pus arma înapoi în toc. Acum ce urgenţă mai era? Îşi putea imagina vreo zece posibilităţi, aşa cum atârna acum de o mână în cea mai incomodă parte a navei.
— Iniţiez contactul, Thomas Orley.
Vocea părea să vină de deasupra urechii lui drepte. Tom a apucat piciorul patului cu mâna cealaltă ca să se întoarcă. Un model tridimensional abstract se răsucea la un metru de faţa lui, ca nişte particule multicolore învârtite de paletele unui ventilator.
— Bănuiesc c-ai vrea să ştii din ce cauză s-a declanşat alarma. Aşa e, nu?
— Ai ghicit al naibii de bine, asta vreau! s-a răstit el. Suntem atacaţi?
— Nu. Culoarea imaginii s-a schimbat. Nava nu e atacată încă, dar secundul Takkata-Jim ne-a anunţat să fim în alertă. Cel puţin cinci nave străine sunt acum în apropiere de Kithrup. Escadrilele par să se lupte nu departe de planetă.
Orley a oftat.
— De-abia am făcut nişte reparaţii, dar n-am apucat să spălăm putina.
Nu crezuse că urmăritorii lor aveau să-i lase să mai scape o dată. Nava deteriorată Streaker făcuse mult zgomot când o ştersese în haosul creat de ambuscada de pe Morgran.
Tom ajutase echipajul din sala motoarelor să repare generatorul de stază al lui Streaker. Tocmai terminaseră partea care necesita o bună coordonare între ochi şi mână, că şi trebuiseră să dea fuga în secţiunea roţii uscate, unde fusese ascuns computerul Niss.
Roata uscată era o zonă de laboratoare şi cabine care se rotea liber când nava era în spaţiu, furnizând pseudogravitate pentru oamenii de la bord. Acum stătea nemişcată, secţiunea cu coridoare şi cabine răsturnate fiind abandonată în gravitatea incomodă a planetei.
Intimitatea îi plăcea lui Tom, chiar dacă era enervant să se afle într-un mediu cu susul în jos.
— Nu trebuia să te anunţi dacă nu te aprindeam manual, a spus el. Trebuia să-mi aştepţi amprenta degetului mare şi identificarea vocii, înainte să începi fie şi o comunicare standard.
Modelele rotitoare au devenit cubiste. Vocea maşinăriei părea neperturbată.
— În aceste împrejurări, mi-am luat libertatea. Dacă am greşit, sunt gata să accept o sancţiune până la nivelul trei. O pedeapsă mai mare nu ar fi justificată şi respinsă ca fiind un prejudiciu.
Tom şi-a îngăduit să zâmbească ironic. Maşinăria l-ar înnebuni de cap dacă insista şi nu ar avea nimic de câştigat afirmându-şi calitatea de stăpân al ei. Spionul de pe Tymbrimi care i-l împrumutase pe Niss îi spusese clar că maşinăria era folositoare, flexibilă şi avea iniţiativă, oricât de enervantă devenea uneori.
— O să iau în consideraţie nivelul greşelii tale, i-a spus el lui Niss. Şi acum ce poţi să-mi zici de situaţia actuală?
— E o întrebare vagă. Pot să accesez computerele de război ale navei. Dar asta ar presupune un risc.
— Nu, mai bine nu o face încă.
Dacă Niss încerca să acceseze computerul de război în timpul unei alerte, echipajul lui Creideiki ar putea să observe. Tom presupunea că Creideiki ştia de prezenţa lui Niss la bordul navei, întocmai cum ştia şi că Gillian Baskin îşi avea propriul proiect secret. Dar căpitanul delfin nu scosese o vorbă despre asta, lăsându-i pe cei doi să-şi vadă de treburile lor.
— Atunci e-n regulă. Poţi să mă pui în contact cu Gillian?
