— Îmi… pare rău, domnule se-cund, nu e niciun răspuns. Am căutat un monoimpuls pe toate… ca-na-lele. N-am găsit nimic.
Takkata-Jim şi-a dat capul pe spate, nervos. Hikahi poate s-a gândit că şi un singur monoimpuls ar fi un risc prea mare. Totuşi, confirmarea i-ar fi luat de pe umeri povara unei decizii neplăcute.
— Ei, domnule?
Akki şi-a lăsat în jos capul şi coada în semn de respect.
— Da?
— Ah… n-ar trebui să repetăm mesajul? S-ar putea să-i fi distras ceva şi să-l fi ratat pe… primul…
Ca toţi delfinii de pe planeta-colonie Calafia, Akki era mândru de anglica sa cultivată. Era evident că-l necăjea că avea dificultăţi cu nişte propoziţii atât de simple.
Asta îi convenea de minune secundului. Dacă exista vreun cuvânt din anglică să se traducă perfect în trinară, acela era „deştept”. Lui Takkata-Jim nu-i plăceau elevii ofiţeri prea deştepţi.
— Nu, operatorule. Avem ordine. Dacă vrea căpitanul să mai încerce o dată când ajunge aici, n-are decât. Între timp, vezi-ţi de treburile tale.
— Heth… a., da, da, domnule.
Tânărul delfin s-a răsucit să se întoarcă la locul lui de muncă, unde putea să respire într-o cupolă cu aer, în loc să înghită apă ca un peşte. Acolo putea să vorbească la fel ca un delfin normal cât timp aştepta un mesaj de la cel mai bun prieten al său, fiinţa umană din mijlocul oceanului vast, necunoscut.
***
Takkata-Jim îşi dorea să vină căpitanul cât mai repede. Sala de comandă părea sufocantă, lipsită de viaţă. Când respira apa plină cu bule de oxigen, era întotdeauna obosit la sfârşitul turei. Nu părea să-i furnizeze destul oxigen. Plămânii-branhii suplimentari îl supărau din cauza iritării produse de instinctul refulat, iar pilulele – cele care introduceau forţat oxigen în organism prin intestine – îi dădeau mereu arsuri la stomac.
L-a mai văzut o dată pe Ignacio Metz. Omul de ştiinţă cu părul alb se ţinea bine de balustradă, având capul băgat într-o cupolă de comunicaţii cu aer pentru a-l apela pe Creideiki. După ce termina, voia probabil să se mai învârtă pe acolo. Omul plutea întotdeauna prin apropiere, supraveghind… făcându-l mereu pe secund să se simtă pus la încercare.
— Am nevoie de un aliat uman, şi-a amintit Takkata-Jim. Delfinii erau la comandă pe Streaker, dar echipajul părea să asculte mai degrabă de un ofiţer din rasa protectoare dacă acesta s-ar fi bucurat de încrederea lor. Creideiki îl avea pe Tom Orley. Hikahi pe Gillian Baskin. Tovarăşul uman al lui Brookida era inginerul Suessi.
Metz trebuia să fie omul lui Takkata-Jim. Din fericire, putea fi manipulat.
Rapoarte despre bătălia spaţială se derulau cu repeziciune pe ecranele cu date. Părea să se transforme într-o adevărată conflagraţie pentru acea planetă. Cel puţin cinci flote mari erau implicate.
Takkata-Jim şi-a înfrânat cu greu nevoia imperioasă de a se întoarce şi a muşca pe cineva sau ceva, de a lovi cu coada. Voia să se bată cu cineva! Ceva palpabil, în loc să stea pe punte mort de spaimă!
După săptămâni de fugă, nava Streaker era în cele din urmă prinsă în capcană. Oare ce şiretlic aveau să mai născocească Orley şi Creideiki ca să-i scape şi de această dată?
Şi dacă nu reuşeau să vină cu un plan? Sau, şi mai rău, concepeau o strategie demnă de o sepie fără minte, şi aveau să fie toţi ucişi? Ce avea să facă el atunci?
Takkata-Jim a meditat asupra problemei ca să-şi ţină mintea ocupată cât timp îl aştepta pe căpitan să-i vină în ajutor.
4
CREIDEIKI
Fusese primul său somn odihnitor de săptămâni întregi. Normal, trebuia să i-l întrerupă cineva.
Creideiki obişnuia să se odihnească în gravitate zero, suspendat în aer umed. Dar, dat fiind că se ascundeau, paturile antigravitate erau interzise, iar somnul în lichid era singura soluţie pentru un delfin.
Încercase o săptămână să respire apă cu oxigen pe toată perioada odihnei. Drept rezultat, avusese coşmaruri şi vise chinuitoare în care se sufoca. Makanee, chirurgul navei, îi sugerase să doarmă ca pe vremuri, adică plutind la suprafaţa apei.
Creideiki s-a hotărât să-i dea ascultare. S-a asigurat că există o mare pungă de aer în partea de sus a dormitorului său. Apoi a verificat de trei ori ca alarmele pentru oxigen suplimentar să fie în perfectă stare de funcţionare. În cele din urmă, şi-a dat jos armura, scuturând din umeri, a stins lumina, s-a ridicat la suprafaţă şi a eliminat apa cu oxigen din plămânii-branhii.
Această ultimă manevră i-a adus uşurare. Totuşi, mai întâi doar s-a întins în punga cu aer de sus, cu mintea lucrându-i febril şi pielea mâncându-l de la armura cu instrumente. Era o mâncărime iraţională, o ştia. Oamenii de dinainte de zborurile spaţiale, în societatea lor primitivă, nevrotică, trebuie să fi simţit acelaşi lucru în privinţa nudităţii.
Bietul Homo sapiens! Istoria omenirii pomenea de o asemenea suferinţă în toate mileniile dificile ale adolescenţei de dinainte de Contact, când oamenii erau ignoranţi şi izolaţi de societatea Galacticilor.
În acea perioadă, credea Creideiki, delfinii fuseseră într-o stare privilegiată, plutind în colţul lor din Visul Balenelor. Când omul a ajuns într-un final la un fel de maturitate şi a început să le eleveze la nivelul lui pe cele mai evoluate creaturi de pe Pământ, delfinii din specia Amicus au trecut destul de uşor de la o condiţie onorabilă la alta.
Avem propriile noastre probleme, şi-a amintit el. Murea să se scarpine la baza amplificatorului său nervos, dar n-avea cum să ajungă acolo fără armură.
Plutea la suprafaţă, în întuneric, aşteptând să adoarmă. Era odihnitor cum veneau spre el vălurelele, atingându-i pielea netedă de deasupra ochilor. Iar aerul adevărat era mai plăcut de respirat decât apa cu oxigen.
Dar nu putea scăpa de un vag disconfort în privinţa scufundatului… de parcă i-ar fi făcut vreun rău să se scufunde în apă cu oxigen… de parcă milioane de alţi delfini n-ar fi dormit aşa toată viaţa.
Deconcertant mai era obiceiul său de astronaut de a privi în sus. Tavanul masiv era la câţiva centimetri de vârful aripioarei lui dorsale. Chiar şi după ce a închis ochii, sonarul i-a anunţat apropierea unui spaţiu închis. N-a mai reuşit să doarmă fără să emită clicuri de ecolocaţie, aşa cum un cimpanzeu nu poate să tragă un pui de somn fără să se scarpine.
Creideiki a pufnit. Să naufragieze pe plajă dacă lasă o problemă inevitabilă de pe navă să-i provoace insomnie! A suflat cu putere şi a început să numere clicurile sonarului. A început în ritm de tenor, apoi a construit încet o fugă, adăugând elemente mai profunde la acel cântec al somnului.
Ecourile se răspândeau din fruntea lui şi se refractau prin încăperea înghesuită. Notele se înălţau una peste alta, acoperindu-se cu blândeţe în scâncete slabe şi mormăieli de bas. Creau o structură sonică, un model neasemuit. Combinaţiile corecte, o ştia, ar face pereţii să pară că dispar.
Intenţionat, s-a eliberat rigiditatea disciplinei Keneenk – primind bucuros o parte mică, de încredere, din Visul Balenelor.
*Când modelele –
În cicloid
*Cheamă în şoapte
