Toate astea îl făceau pe Toshio să se simtă mic, neajutorat şi foarte tânăr.

***

Băiatul auzea slab ecourile stridente de sonar ale exploratorilor ce se întorceau. Fiecare chiţăit îndepărtat îşi avea echivalentul într-un punct micuţ, colorat, pe ecranul sonarului său.

Apoi au apărut dinspre est două forme cenuşii, plonjând în cele din urmă în grămada de deasupra, dansând, săltând jucăuşe şi muşcând.

Într-un final, unul dintre delfini s-a arcuit şi a plonjat chiar lângă Toshio.

— Vine Hikahi şi vrea sssania la cel mai înalt nivel, a spus repede Keepiru, articulând atât de prost cuvintele că aproape nu se înţelegeau. Încearcă să nu te rătăceşti pe drumul în susss.

Toshio s-a strâmbat în timp ce arunca balastul. Keepiru nu trebuia să-şi exprime dispreţul atât de evident. Chiar şi când vorbeau anglica normal, delfinii păreau să-i arunce ascultătorului o serie lungă de critici.

Sania s-a ridicat într-un nor de bule micuţe. Când a ajuns la suprafaţă, apa şiroia pe laturile ei în pârâiaşe gâlgâitoare. Toshio a blocat maneta şi s-a întors să-şi desfacă masca.

Tăcerea bruscă a fost o adevărată uşurare. Scârţâitul saniei, clicurile sonarului şi chiţăiturile delfinilor, toate amuţiseră. O briză proaspătă îi trecea prin părul negru, ud, drept şi îi răcorea urechile care îl ardeau. Aducea miresmele unei planete străine – mirosul înţepător al creşterii vegetaţiei secundare pe o insulă mai veche, cel greu, uleios al unui copac-burghiu în toiul activităţii.

Şi peste toate, uşoara vibraţie a metalului.

N-ar trebui să le facă rău, spuseseră după ce s-au întors la navă. Cel mai puţin lui Toshio, în costumul său impermeabil. Compuşii chelatici vor îndepărta toate elementele grele pe care te-ai aştepta să le absoarbă cineva într-o explorare… deşi nimeni nu ştia sigur ce alte primejdii îi puteau pândi pe această planetă.

Şi dacă erau nevoiţi să rămână aici luni întregi? Ani?

În acest caz, dotările medicale de pe Streaker nu aveau să facă faţă acumulării lente a metalelor. În scurt timp, ar începe să se roage să vină navele raselor Johpur, Thennanin şi Soro şi să-i ducă de acolo la interogatoriu sau pur şi simplu să părăsească o planetă frumoasă care îi ucidea încetul cu încetul.

Nu era un gând plăcut asupra căruia să insişti. Toshio s-a bucurat când Brookida a venit lângă el.

— De ce vrea Hikahi să urc la suprafaţă? l-a întrebat pe bătrânul delfin. Credeam că trebuie să stau nevăzut sub apă în caz că sunt deja sateliţi-spion deasupra noastră.

Brookida a oftat.

— Presssupun că Hikahi crede că ai nevoie de o pauză. În afară de asta, cine ar putea repera un vehicul aşa micuţ ca ssania, cu atâta metal în jur?

Toshio a ridicat din umeri.

— Păi, e drăguţ din partea ei.

Brookida s-a ridicat în apă, legănându-se şi lovind cu coada de mai multe ori.

— O aud pe Hikahi, a anunţat el. Şi iat-o!

Doi delfini s-au apropiat repede din nord, unul de culoare gri-deschis, celălalt negru şi marmorat. Prin căşti, Toshio a auzit vocea şefei de echipă.

*Eu vă chem – Hikahi cu aripioare de foc*

*Ascultare dorsală – acţiune ventrală*

*Râdeţi de vorbele mele – dar, mai întâi, ascultaţi-le*

*Adunaţi-vă la sanie – şi ascultaţi!*

Hikahi şi Ssattatta au dat roată grupului, apoi s-au oprit în faţa tuturora.

Printre darurile făcute de om neo-delfinilor se număra şi un amplu repertoriu de expresii faciale. Totuşi, doar cinci sute de ani de inginerie genetică n-au putut face pentru delfin ceea ce făcuseră un milion de ani de evoluţie pentru om. Finii încă îşi exprimau majoritatea sentimentelor prin sunete şi mişcări. Dar nu mai aveau chipurile împietrite în ceea ce oamenii luaseră drept un rânjet (într-o oarecare măsură adevărat) perpetuu amuzat. Delfinii erau acum capabili să se arate îngrijoraţi. Toshio ar fi putut alege expresia actuală a lui Hikahi drept un exemplu clasic de mâhnire a delfinilor.

— Phip-pit a dispărut, a anunţat Hikahi. L-am auzit strigând mai la sud de mine, apoi nimic. O căuta pe Ssassia, care dispăruse mai devreme în aceeaşi direcţie. Vom întrerupe cercetările şi căutarea metalelor ca să ne ducem să-i găsim. Toţi vor primi arme.

A urmat un murmur general de nemulţumire. Asta însemna ca delfinii să-şi pună iar armurile pe care fuseseră încântaţi să şi le scoată când părăsiseră nava. Totuşi, chiar şi Keepiru recunoştea că era o treabă urgentă.

Pentru moment, Toshio a fost ocupat să arunce în apă armurile. Trebuiau să se răspândească normal, într-o formă adecvată ca să şi le pună delfinii, dar, evident, unul sau doi fini au avut nevoie de ajutor la ajustarea micului amplificator nervos pe care îl avea fiecare deasupra ochiului stâng.

Toshio a terminat repede, cu uşurinţa pe care ţi-o dă o practică îndelungată. Îşi făcea griji pentru Ssassia, o femelă blândă care fusese întotdeauna amabilă cu el şi îi vorbise frumos.

— Hikahi, a spus el pe când şefa trecea înot pe lângă el, vrei să contactez nava?

Mica femelă cenuşie de Tursiops s-a ridicat ca să fie faţă-n faţă cu Toshio.

— Nu, Căţărătorule-pe-scări. Ascultăm ordinele. Sateliţii-spion pot fi deja sus. Programează-ţi sania să treacă din nou pe pilot automat dacă nu supravieţuim confruntării cu ce se află în sssud-est.

— Dar nimeni n-a văzut animale mari…

— Ast-ta e doar o posibilitate. Vreau să aibă veşti de la noi, oricare ne-ar fi soarta… chiar dacă ne loveşte febra salvării.

Pe Toshio l-au trecut fiori reci la auzul cuvintelor „febra salvării”. Ştia ce însemna asta, bineînţeles. Era ceva la care nu dorea deloc să asiste.

Au pornit-o în formaţie de luptă. Finii făceau cu rândul, pluteau la suprafaţa apei, apoi se scufundau şi înaintau alături de Toshio. Fundul oceanului era ca o serie nesfârşită de urme lăsate de şerpi – presărat cu găuri ciudate ca nişte cratere adânci, negre şi ameninţătoare. În văi, Toshio vedea de obicei fundul, la vreo sută de metri în jos, întunecat de pădurile de alge albastru-închis.

Culmile lungi aveau în vârf, la anumite intervale, movile strălucitoare de metal, ca nişte castele masive cu fortificaţii poroase şi scânteietoare. Multe erau acoperite cu vegetaţie abundentă ca iedera, în care kithrupanii se adăposteau şi se înmulţeau. Una dintre movilele de metal părea să se clatine la marginea unei prăpăstii – caverna săpată de propriul copac-burghiu înalt, gata să înghită întreaga fortăreaţă după ce îi şubrezea temelia.

Motorul saniei torcea hipnotic. Verificarea instrumentelor era o treabă prea uşoară ca să-i ocupe mintea lui Toshio. Fără să vrea, băiatul s-a pomenit gândindu-se. Amintindu-şi.

Doar o aventură, aşa i se păruse când i s-a cerut să ia parte la călătoria spaţială. Depusese Jurământul Astronauţilor, ca să ştie toţi că era pregătit să-şi lase trecutul în urmă. Aveau nevoie de un elev ofiţer care să ajute la muncile manuale ce necesitau atenţie pe noua navă a delfinilor.

Streaker era o navă mică de explorare cu un design unic. Nu zburau în spaţiul interstelar multe nave cu echipaje alcătuite din rase înotătoare care respiră oxigen. Cele câteva foloseau gravitatea artificială pentru comoditate şi angajau membri ai unor specii cliente ca meşteri şi muncitori.

Dar prima navă interstelară cu echipaj format din delfini trebuia să fie diferită. Era concepută conform principiului după care se ghidau pământenii de două secole: „Atunci când e posibil, nu complica lucrurile. Evită să foloseşti ştiinţa Galacticilor când nu o înţelegi.”

La două sute cincizeci de ani după contactul cu civilizaţia Galacticilor, omenirea făcea încă eforturi să-i ajungă din urmă. Speciile galactice care folosiseră Biblioteca veche de eoni, de dinainte să apară mamiferele pe Pământ – adăugând informaţii la acel compendiu universal cu o lentoare glacială –, li se păruseră pământenilor primitivi aproape asemenea zeilor, cu navele lor greoaie şi lente. Pământul avea acum o filială a Bibliotecii, care trebuia să-i ofere acces la toate cunoştinţele acumulate de-a lungul istoriei galactice, însă doar în ultimii ani se dovedise mai degrabă un ajutor decât o piedică ce stârnea confuzie.

Streaker, cu aranjamentele sale complexe, cu bazine menţinute prin centrifugare şi laboratoare în condiţii de imponderabilitate, trebuie să li se fi părut incredibil de arhaică extratereştrilor care au cercetat nava înainte de lansare. Totuşi, pentru comunităţile de neo-delfini de pe Pământ era un motiv de mândrie.

După călătoria de probă, Streaker se oprise în Calafia, micuţa colonie de delfini şi oameni, ca să-i ia la bord pe câţiva dintre cei mai buni absolvenţi ai academiei de acolo. Urma să fie prima şi poate ultima vizită a lui Toshio pe bătrâna Terra.

„Bătrâna Terra“ încă adăpostea 90% din omenire, ca să nu mai vorbim de alte rase terestre înzestrate cu inteligenţă. Turiştii galactici se îngrămădeau încă să se uite cu gura căscată la căminul acelor enfants terribles care stârniseră atâta vâlvă în numai câteva secole. Puneau rămăşaguri pe cât timp va reuşi omenirea să supravieţuiască fără protecţia unui stăpân.

Toate speciile aveau stăpâni protectori, fireşte. Nimeni nu dobândea inteligenţa necesară călătoriilor în spaţiu fără intervenţia altei rase mai vechi. Nu făcuseră oamenii asta pentru cimpanzei şi delfini? Tot timpul, de la miticii Strămoşi şi până acum, orice specie vorbitoare care zburase cu nave spaţiale fusese elevată de un predecesor. Nu supravieţuise nicio specie din acele vremuri îndepărtate, dar civilizaţia creată de Strămoşi, cu tot ce cuprindea Biblioteca, continua să existe.

Toshio se întreba, ca aproape toată lumea de trei secole încoace, cine putuseră oare să fie protectorii Omului. Dacă existaseră vreodată. Oare fuseseră una dintre speciile de fanatici care atacaseră neştiutoarea Streaker şi o urmărea şi acum ca nişte ogari hăituind o vulpe?