Avem propriile noastre probleme, şi-a amintit el. Murea să se scarpine la baza amplificatorului său nervos, dar n-avea cum să ajungă acolo fără armură.

Plutea la suprafaţă, în întuneric, aşteptând să adoarmă. Era odihnitor cum veneau spre el vălurelele, atingându-i pielea netedă de deasupra ochilor. Iar aerul adevărat era mai plăcut de respirat decât apa cu oxigen.

Dar nu putea scăpa de un vag disconfort în privinţa scufundatului… de parcă i-ar fi făcut vreun rău să se scufunde în apă cu oxigen… de parcă milioane de alţi delfini n-ar fi dormit aşa toată viaţa.

Deconcertant mai era obiceiul său de astronaut de a privi în sus. Tavanul masiv era la câţiva centimetri de vârful aripioarei lui dorsale. Chiar şi după ce a închis ochii, sonarul i-a anunţat apropierea unui spaţiu închis. N-a mai reuşit să doarmă fără să emită clicuri de ecolocaţie, aşa cum un cimpanzeu nu poate să tragă un pui de somn fără să se scarpine.

Creideiki a pufnit. Să naufragieze pe plajă dacă lasă o problemă inevitabilă de pe navă să-i provoace insomnie! A suflat cu putere şi a început să numere clicurile sonarului. A început în ritm de tenor, apoi a construit încet o fugă, adăugând elemente mai profunde la acel cântec al somnului.

Ecourile se răspândeau din fruntea lui şi se refractau prin încăperea înghesuită. Notele se înălţau una peste alta, acoperindu-se cu blândeţe în scâncete slabe şi mormăieli de bas. Creau o structură sonică, un model neasemuit. Combinaţiile corecte, o ştia, ar face pereţii să pară că dispar.

Intenţionat, s-a eliberat rigiditatea disciplinei Keneenk – primind bucuros o parte mică, de încredere, din Visul Balenelor.

*Când modelele –

În cicloid

*Cheamă în şoapte

Blând amintite

*Murmurând –

Cântece ale zorilor

*Şi ale Lunii –

Iubitor de maree

*Atunci modelele –

În cicloid

*Cheamă în şoapte –

Blând amintite…*

Biroul, fişetele, pereţii erau toate acoperite de false umbre sonice. Cântul său a început să le deschidă de la sine, într-o amplă poezie foarte concretă, cu reflecţii ingenioase.

Lucrurile ce pluteau păreau să treacă pe lângă el, dând încet din coadă, bancuri de creaturi de vis. Ecourile deschideau spaţiul din jurul lui, de parcă apele se întindeau la infinit.

*Şi Marea de Vis

Etern

*Cheamă în şoapte

Blând amintite…*

Curând a simţit o prezenţă în apropiere, concretizându-se treptat în afara reflexiilor sonore.

S-a format încet lângă el în timp ce conştiinţa lui de inginer slăbea… umbra unei zeiţe. Apoi Nukapai a plutit alături de el… o fantomă din unde, conturată din frânturi sonore. Luciul negru al trupului ei s-a contopit din nou cu întunericul, neîmpiedicat de peretele ce nu mai părea să fie acolo.

Năluca a dispărut. Apele s-au înnegrit de jur împrejurul lui Creideiki, iar Nukapai a ajuns mai mult decât o umbră, un destinatar pasiv al cântului său. Dinţii ei ascuţiţi străluceau şi îi repeta propriile sunete.

*Cu apropierea –

Apelor

*În nesfârşitul –

Strat al Visării

*Pe când balena cu cocoaşă –

Soră mai mare

*Cântă melodii peştilor –

Cei serioşi

*Aici mă găseşti pe mine –

Frate rătăcitor

*Chiar şi în acest –

Ritm uman

*În care oamenii

Şi alţi bipezi

*Fac să râdă –

Pânăşi stelele…*

L-a cuprins un fel de beatitudine şi i-au încetinit bătăile inimii. Creideiki a dormit alături de blânda zeiţă din vis. Ea îi reproşa în glumă că era inginer şi că o visa în versurile rigide, concentrate ale trinarei în loc de primitiva haotică a strămoşilor lui.

Îl invita în Marea Pragului, unde trinara era suficientă şi simţea doar slab furia Visului Balenelor şi a zeilor străvechi care locuiau acolo. Mintea unui inginer nu putea să accepte mai mult din acel ocean.

Ce rigide păreau câteodată versurile în trinară! Modelele de tonuri şi simboluri suprapuse aveau o precizie aproape umană… doar un pic le lipsea.

Fusese deprins să considere aceşti termeni nişte complimente. Părţi din creierul său fuseseră concepute genetic după asemănarea omului. Dar, câteodată, sunete dublate de imagini haotice se strecurau acolo, necăjindu-l cu frânturi din cântece străvechi.

Înţelegătoare, Nukapai a scos un clic. A zâmbit…

Nu! N-a făcut un asemenea lucru, demn de o maimuţă terestră! Dintre cetacee, doar neo-delfinii „zâmbeau” cu gura.