— Păi, tu eşti tacticianul familiei. Totuşi, ar putea să treacă săptămâni până să apară un învingător care să vină după noi. Vor fi negocieri şi alianţe de ultimă clipă. Vom avea timp să ne gândim la ceva.

Tom şi-ar fi dorit să-i împărtăşească optimismul. În calitate de tactician al familiei, era treaba lui „să se gândească la ceva“.

— Păi, dacă situaţia mai poate aştepta…

— Poţi să mai stai ceva timp cu amicul tău de acolo – rivalul meu electronic. Vom fi chit dacă devin şi eu prietenă intimă cu Herbie.

Tom nu putea să facă altceva decât să scuture din cap şi s-o lase să-şi savureze gluma. Herbie era un cadavru – singurul lor trofeu palpabil de pe nava abandonată. Gillian stabilise că trupul neînsufleţit al extraterestrului avea peste două miliarde de ani. Mini-Biblioteca de pe navă făcea crize de fiecare dată când o întrebau cărei rase îi aparţinuse pe vremuri.

— Zi-i lui Creideiki că o să cobor imediat, bine?

— Îl trezesc acum. Îi voi spune că ultima dată te-am văzut atârnând pe undeva. I-a făcut cu ochiul şi a închis.

Tom s-a uitat lung la locul unde fusese imaginea ei şi s-a întrebat încă o dată ce făcuse ca să merite o femeie ca ea.

— Din pură curiozitate, Thomas Orley, mă interesează unele vorbe spuse în şoaptă în această ultimă conversaţie. Am dreptate să presupun că o parte din insultele moderate rostite de doctoriţa Baskin nu erau decât tachinări afectuoase? Constructorii mei de pe Tymbrimi sunt teleempatici, desigur, dar se pare că le place şi distracţia asta. Face oare parte dintr-un proces de împerechere? Sau e un test de prietenie?

— Un pic din ambele, aşa cred. Fac tymbrimienii cu adevărat un fel de… Tom s-a scuturat. Las-o baltă! Îmi obosesc braţele şi trebuie să mă duc dedesubt cât mai repede. Mai ai ceva de raportat?

— Nimic important pentru supravieţuirea sau misiunea ta.

— Înţeleg atunci că n-ai reuşit să îndupleci mini-Biblioteca navei să-ţi dea ceva despre Herbie sau despre flota abandonată.

Holograma unduia în forme geometrice ascuţite.

— Asta-i principala problemă, nu? Doctoriţa Baskin mi-a pus aceeaşi întrebare când m-a consultat ultima oară, acum treisprezece ore.

— Şi i-ai dat un răspuns mai clar decât mie?

— Motivul pentru care sunt la bord e să găsesc metode prin care să programez accesarea mini-Bibliotecii de pe nava asta. Ţi-aş fi spus dacă aş fi reuşit. Vocea decorporalizată a maşinăriei era atât de seacă încât ar fi scos zeama din pepeni. Tymbrimienii au bănuit de mult că Institutul Bibliotecii nu e neutru – Bibliotecile locale vândute de ei sunt programate într-un mod foarte subtil să fie deficiente, pentru a dezavantaja rasele deranjante.

— Tymbrimienii s-au ocupat de problema asta din vremea când strămoşii tăi purtau piei de animale, Thomas Orley. Nu ne-am aşteptat niciodată să realizăm în călătoria asta mai mult decât să adunăm câteva frânturi de noi informaţii şi poate să eliminăm câteva bariere minore.

Orley înţelegea acum de ce avea longeviva maşină o perspectivă atât de răbdătoare. Totuşi, a constatat că îi displace. Ar fi frumos să crezi că s-a ales ceva din toată suferinţa îndurată de Streaker şi echipajul ei.

— După toate surprizele cu care ne-am confruntat, călătoria asta ar fi trebuit să servească la mai mult decât nişte frânturi de informaţii pe care să le mesteci tu, a zis el.

— Tendinţa pământenilor de a intra în bucluc şi de a învăţa din asta a fost principalul motiv pentru care proprietarii mei au fost de acord cu aventura asta nebunească, deşi nimeni nu s-a aşteptat la seria de catastrofe ciudate de care a avut parte această navă. Talentele voastre au fost subapreciate.

Tom n-avea cum să răspundă la aşa ceva. Începuseră să-l doară braţele.

— Mai bine mă întorc. În caz de urgenţă, te voi contacta prin sistemul de comunicaţii al navei.

— Desigur.

Orley şi-a dat drumul şi a aterizat ghemuit lângă uşa închisă, un dreptunghi aflat sus pe un perete foarte înclinat.

— Dr. Baskin tocmai mi-a comunicat că Takkata-Jim a ordonat echipei de explorare să revină la navă, a spus deodată Niss. A crezut că ar trebui să ştii.

Orley a înjurat. Se putea să fie mâna lui Metz în asta. Cum aveau să repare nava dacă echipajului nu i se dădea voie să caute materiile prime de care era nevoie? Principalul motiv al lui Creideiki de a veni pe Kithrup fusese abundenţa de metale pre-rafinate într-un mediu oceanic accesibil delfinilor. Dacă prospectorii lui Hikahi erau chemaţi înapoi, pericolul trebuia să fie mare… sau cineva intrase în panică.

Tom a dat să plece, dar s-a oprit şi s-a uitat în sus.

— Niss, trebuie să aflăm ce cred Galacticii că am găsit.

Particulele scânteietoare au amuţit.

— Tom Orley, am făcut o cercetare minuţioasă a fişierelor deschise în mini-Biblioteca de pe nava asta, ca să caut orice înregistrare ce ar putea arunca lumină asupra misterului flotei abandonate. În afară de câteva similitudini între modelele pe care le-am văzut pe carenele acelea imense şi simbolurile unui cult străvechi, nu găsesc nimic pe care să sprijin ipoteza că există vreo legătură între navele pe care le-am descoperit şi legendarii Strămoşi.

— Dar nici n-ai găsit nimic care s-o contrazică, nu?

— Aşa e. Epavele pot sau nu să fie legate de unica legendă comună a tuturor raselor care respiră oxigen din cele Cinci Galaxii.

— Atunci s-ar putea să fi găsit fragmente uriaşe de epave fără nicio semnificaţie istorică.

— Adevărat. La polul opus, poate aţi făcut cea mai mare descoperire arheologică şi religioasă a epocii. Această simplă posibilitate ne ajută să explicăm bătălia care se conturează în acest sistem solar. Refuzul mini-Bibliotecii de pe navă de a oferi detalii este relevant pentru ceea ce simt multe culturi galactice faţă de evenimentele ce au avut loc cu atât de multă vreme în urmă. Atâta timp cât această navă de explorare este singura care deţine informaţii despre flota abandonată, Streaker a devenit un trofeu râvnit de toţi fanaticii.

Orley sperase că Niss va găsi probe în sprijinul faptului că descoperirea lor era inofensivă. Ar fi putut folosi respectivele dovezi pentru a-i convinge pe extratereştri să-i lase în pace. Dar, dacă flota abandonată era într-adevăr atât de importantă pe cât se părea, Streaker ar fi trebuit să găsească o modalitate de a transmite informaţiile pe Pământ şi de a-i lăsa pe alţii mai inteligenţi să vadă cum să le folosească.

— Tu continuă să cercetezi, i-a zis lui Niss. Între timp, eu voi încerca să văd cum putem să scăpăm de Galactici. Acum poţi să-mi spui…

— Sigur că da, l-a întrerupt Niss din nou. Nu e nimeni pe coridor. Crezi că nu ţi-aş spune dacă ar fi cineva afară?

Tom a scuturat din cap, sigur că maşina era programată să se poarte mereu aşa. Ar fi tipic pentru tymbrimieni. Cei mai importanţi aliaţi ai pământenilor erau nişte farsori. După ce avea să rezolve zeci de alte priorităţi stringente, Tom intenţiona să dea cu o cheie franceză în maşină şi să le spună tymbrimienilor că grămada rămasă de metal şi fire fusese „un accident nefericit”.

Când uşa a glisat într-o parte, Tom a înşfăcat cadrul şi s-a împins în afară până pe tavanul coridorului slab luminat de dedesubt. Uşa s-a închis automat cu un bâzâit. Becuri roşii de alertă pâlpâiau la anumite intervale de timp pe coridorul uşor curbat.

Bine, s-a gândit el. Speranţele noastre de a fugi s-au spulberat, dar am conceput deja planuri de rezervă.

Câteva le discutase cu căpitanul. De unul sau două nu spusese nimănui.

Va trebui să le pun pe unele în aplicare, s-a gândit el, ştiind din experienţă că întâmplarea schimbă toate planurile. E posibil să se întâmple ceva cu totul neaşteptat care să ne ofere o ultimă speranţă.

6

GALACTICI

Prima fază a luptei a fost dominată de confuzie. Mai multe facţiuni războinice se tatonau, căutându-şi punctele slabe. Numeroase epave pluteau deja pe orbită, dezmembrate şi contorsionate, răspândind o lumină rău prevestitoare. Nori strălucitori de plasmă se răspândeau pe câmpul de luptăşi fragmente contondente de metal scoteau scântei pe când se roteau.

Pe nava ei amiral, o regină cu pielea groasă privea ecranele care îi arătau câmpul de bătălie. Era lungită pe o pernă mare şi moale şi îşi mângâia solzii cafenii de pe burtă, cu un aer meditativ.

Ecranele ce înconjurau sofaua lui Krat evidenţiau multe primejdii. Un panou era acoperit cu linii ondulate ce indicau zone de probabilitate anormală. Altele arătau exteriorul, unde dâra lăsată de armele psihologice era încă periculoasă.

Ca nişte ciorchini luminoşi erau celelalte flote, regrupându-se acum, că prima fază a bătăliei era pe terminate. Lupta se mai ducea doar în zonele periferice.

Krat se odihnea pe o pernă din piele de vletoor. Şi-a mutat greutatea în aşa fel încât să uşureze presiunea pe cel de-al treilea abdomen al ei. Hormonii de luptă îi accelerau bătăile inimii. Era un inconvenient care, pe vremuri, le obligase pe străbunele ei să rămână în cuibul lor, lăsând bătăliile în seama proştilor de masculi.

Dar acum nu mai era aşa.