Blând amintite
*Murmurând –
Cântece ale zorilor
*Şi ale Lunii –
Iubitor de maree
*Atunci modelele –
În cicloid
*Cheamă în şoapte –
Blând amintite…*
Biroul, fişetele, pereţii erau toate acoperite de false umbre sonice. Cântul său a început să le deschidă de la sine, într-o amplă poezie foarte concretă, cu reflecţii ingenioase.
Lucrurile ce pluteau păreau să treacă pe lângă el, dând încet din coadă, bancuri de creaturi de vis. Ecourile deschideau spaţiul din jurul lui, de parcă apele se întindeau la infinit.
*Şi Marea de Vis
Etern
*Cheamă în şoapte
Blând amintite…*
Curând a simţit o prezenţă în apropiere, concretizându-se treptat în afara reflexiilor sonore.
S-a format încet lângă el în timp ce conştiinţa lui de inginer slăbea… umbra unei zeiţe. Apoi Nukapai a plutit alături de el… o fantomă din unde, conturată din frânturi sonore. Luciul negru al trupului ei s-a contopit din nou cu întunericul, neîmpiedicat de peretele ce nu mai părea să fie acolo.
Năluca a dispărut. Apele s-au înnegrit de jur împrejurul lui Creideiki, iar Nukapai a ajuns mai mult decât o umbră, un destinatar pasiv al cântului său. Dinţii ei ascuţiţi străluceau şi îi repeta propriile sunete.
*Cu apropierea –
Apelor
*În nesfârşitul –
Strat al Visării
*Pe când balena cu cocoaşă –
Soră mai mare
*Cântă melodii peştilor –
Cei serioşi
*Aici mă găseşti pe mine –
Frate rătăcitor
*Chiar şi în acest –
Ritm uman
*În care oamenii
Şi alţi bipezi
*Fac să râdă –
Pânăşi stelele…*
L-a cuprins un fel de beatitudine şi i-au încetinit bătăile inimii. Creideiki a dormit alături de blânda zeiţă din vis. Ea îi reproşa în glumă că era inginer şi că o visa în versurile rigide, concentrate ale trinarei în loc de primitiva haotică a strămoşilor lui.
Îl invita în Marea Pragului, unde trinara era suficientă şi simţea doar slab furia Visului Balenelor şi a zeilor străvechi care locuiau acolo. Mintea unui inginer nu putea să accepte mai mult din acel ocean.
Ce rigide păreau câteodată versurile în trinară! Modelele de tonuri şi simboluri suprapuse aveau o precizie aproape umană… doar un pic le lipsea.
Fusese deprins să considere aceşti termeni nişte complimente. Părţi din creierul său fuseseră concepute genetic după asemănarea omului. Dar, câteodată, sunete dublate de imagini haotice se strecurau acolo, necăjindu-l cu frânturi din cântece străvechi.
Înţelegătoare, Nukapai a scos un clic. A zâmbit…
Nu! N-a făcut un asemenea lucru, demn de o maimuţă terestră! Dintre cetacee, doar neo-delfinii „zâmbeau” cu gura.
