TOSHIO

Delfinii făceau glume pe seama oamenilor de mii de ani. I-au considerat întotdeauna teribil de amuzanţi. Faptul că omenirea le manipulase recent genele şi îi învăţase ingineria nu le-a schimbat prea mult atitudinea.

Delfinii erau încă spirituali.

Toshio stătea cu ochii la micul panou de bord al saniei sale marine, pretinzând că verifică adâncimea. Acul aparatului oscila în jurul unei valori constante de zece metri sub apă. Nu erau ajustări de făcut, dar se concentra asupra panoului în timp ce Keepiru înota pe lângă vas – fără îndoială gata pentru o altă rundă de tachinări.

— Mâini Mici, fluieră! Cetaceul cenuşiu şi lucios a făcut o răsucire completă la dreapta lui Toshio, apoi s-a apropiat, uitându-se la băiat cu nepăsare. Fluieră-ne o melodie despre nave şi ssspaţiu şi întoarcerea acasă!

Vocea lui Keepiru, care ieşea răsunătoare dintr-o serie complicată de cavităţi de sub cutia craniană, a bubuit ca un fagot. Putea să imite la fel de bine un oboi sau un saxofon.

— Ei, Mâini Mici, unde-i cântecul tău?

Keepiru voia să se asigure că îl auzea şi restul echipei. Ceilalţi fini înotau în tăcere, dar Toshio ştia că ascultă. Era bucuros că Hikahi, conducătoarea expediţiei, era mult în faţă, cercetând terenul. Ar fi fost mult mai rău dacă ar fi fost acolo şi i-ar fi cerut lui Keepiru să-l lase în pace. Nimic din ce putea să spună Keepiru nu se compara cu ruşinea de a fi protejat ca un copil neajutorat.

Keepiru s-a întors leneş pe burtă, lângă vehiculul băiatului, dând uşor din înotătoare ca să nu se îndepărteze. În apa cristalină de pe Kithrup, totul părea straniu refractat. Vârfurile asemenea coralilor ale movilelor de metal scânteiau ca nişte munţi văzuţi prin ceaţa dintr-o vale lungă. De la suprafaţă coborau legănându-se vrejurile galbene ale algelor.

Pielea cenuşie a lui Keepiru avea un luciu fosforescent, iar dinţii ascuţiţi ca acele din gura sa îngustă şi lungă în formă de V străluceau cu o cruzime ironică ce trebuia amplificată… dacă nu de apă, atunci măcar de imaginaţia lui Toshio.

Cum putea să fie un fin atât de răutăcios?

— Nu vrei să cânţi pentru noi, Mâini Mici? Cântă-ne o melodie care ne va cumpăra toată ciorba de peşte când vom pleca de pe această aşa-zisssă planetă şi vom găsi un port primitor! Fluieră să-i faci pe Visători să viseze pământ!

Peste zumzetul slab al reciclatorului său de aer, lui Toshio îi ţiuiau urechile de jenă. În orice clipă, era sigur că Keepiru va înceta să-i mai spună Mâini Mici şi va începe să folosească noua poreclă pe care şi-o alesese: „Mare Visător.”

Era şi aşa destul de rău să fii luat în râs pentru că făcuseşi greşeala de a fluiera când însoţeai o echipă de explorare alcătuită din fini – îi întâmpinaseră melodia intonată distrat cu critici dure şi fluierături batjocoritoare –, dar să ţi se adreseze lumea în bătaie de joc cu o titulatură rezervată întotdeauna marilor muzicieni sau balenelor cu cocoaşă… era mai mult decât putea el să îndure.

— N-am chef să cânt acum, Keepiru. De ce nu te duci să pisezi pe altcineva?

Toshio s-a simţit oarecum victorios că a reuşit să-şi stăpânească tremurul din voce.

Spre uşurarea băiatului, Keepiru doar a chiţăit ceva pe un ton foarte înalt şi într-un ritm rapid în trinara de baltă, aproape delfina primitivă – aceasta fiind în sine o formă de insultă. Apoi delfinul s-a arcuit şi a ţâşnit la suprafaţă să ia o gură de aer.

Apa din jur era scânteietoare şi albastră. Peşti kithrupan strălucitori treceau în salturi, spinările lor solzoase reflectând faţetat lumina, ca nişte frunze acoperite de chiciură care plutesc în derivă. Peste tot se vedeau diferite culori şi texturi de metale. Razele soarelui matinal pătrundeau în marea transparentă, liniştită, pentru a conferi strălucire ciudatelor forme de viaţă ale acestei lumi stranii şi inevitabil mortale.

Toshio nu putea să admire frumuseţea apelor de pe Kithrup. Detestând planeta şi nava avariată care îi adusese aici pe el şi pe delfinii proscrişi, a alunecat pe panta repetării extrem de satisfăcătoare a replicilor acide pe care ar fi trebuit să i le spună lui Keepiru.

„Dacă eşti atât de bun, Keepiru, de ce nu fluieri o formulă magică pentru a ne ajuta să găsim nişte vanadiu?” Sau „Nu văd de ce iroseşti un cântec uman pe un public de delfini, Keepiru.”

În imaginaţia lui, replicile aveau un efect satisfăcător. În lumea reală, Toshio o ştia, n-ar fi putut spune niciodată aşa ceva.

Mai întâi de toate, vocalizele cetaceelor erau monede de schimb acceptate în nenumărate porturi spaţiale. Şi, cu toate că baladele triste ale verişoarelor lor mai mari, balenele, obţineau preţuri mult mai bune, neamul lui Keepiru putea să-şi cumpere băuturi spirtoase într-o duzină de lumi doar exersându-şi plămânii.

Oricum, ar fi fost o greşeală să atribuie un rang uman oricărui membru al echipajului de pe Streaker. Bătrânul Hannes Suessi, unul dintre cei şase oameni de la bord, îl avertizase în această privinţă imediat ce plecaseră de pe Neptun, la începutul călătoriei.

— Încearcă şi vezi ce se întâmplă, îi sugerase inginerul mecanic. Vor râde în hohote, ca şi mine, dacă am norocul să fiu acolo când o faci. Dacă e ceva ce nu respectă finii, acela e un om care nu şi-a câştigat niciodată dreptul de a-şi da aere de stăpân.

— Dar Protocoalele… începuse Toshio să protesteze.

— La naiba cu Protocoalele… Acele reguli au fost impuse pentru ca oamenii, cimpanzeii şi delfinii să se poarte cum se cuvine când sunt Galactici prin preajmă. Dacă Streaker este oprit de o patrulă Soro sau trebuie să ceară undeva date de la un Bibliotecar Pilan, atunci doctorul Metz sau domnul Orley ori chiar tu sau eu am putea pretinde că suntem şefi… pentru că niciunul dintre Mâncaţii ăia cu burţile umflate nu ar sta de vorbă cu o rasă atât de tânără ca finii. Dar, în restul timpului, primim ordine de la căpitanul Creideiki. Ce naiba, asta ar fi destul de greu – să-ţi dicteze un Soro ce să faci şi să pretinzi că-ţi place pentru că nenorocitul de extraterestru e destul de amabil să admită că oamenii sunt măcar un pic peste nivelul musculiţelor de oţet. Îţi imaginezi ce greu ne-ar fi dacă ar trebui să conducem cu adevărat nava asta? Şi dacă am fi încercat să facem din delfini o rasă clientelară drăguţă, manierată şi supusă? Ţi-ar fi plăcut asta?

În acea clipă, Toshio scuturase tare din cap. Ideea de a se purta cu finii în felul în care erau de obicei trataţi în cele Cinci Galaxii îl dezgusta. Cel mai bun prieten al lui, Akki, era fin.

Totuşi, erau momente în care Toshio îşi dorea să existe compensaţii pentru faptul că era singurul băiat uman pe o navă interstelară cu un echipaj format în majoritate din delfini adulţi.

O navă interstelară care nu mergea nicăieri în clipa de faţă, şi-a amintit Toshio. Puternicul resentiment faţă de ironiile lui Keepiru a fost înlocuit de îngrijorarea mai chinuitoare că s-ar putea să nu mai părăsească niciodată lumea acvatică de pe Kithrup şi să ajungă acasă.

*Încetineşte – băiatule conducător de sanie *

*Minisubmarin de explorare – opreşte aici – *

*Hikahi vine – s-o aşteptăm *

Toshio şi-a ridicat privirea. Brookida, bătrânul delfin metalurgist, venise alături de el, în stânga. Băiatul a fluierat un răspuns în trinară.

*Hikahi vine – sania mea se opreşte *

A redus viteza saniei.

Pe ecranul sonarului său, Toshio a văzut mici ecouri convergând de departe tot mai în faţă. Cercetaşii se întorceau. Şi-a ridicat privirea şi i-a văzut pe Hist-t şi pe Keepiru zburdând la suprafaţă.

Brookida a trecut la anglică. Deşi cam stridentă şi bâlbâită, era mult mai bună decât trinara lui Toshio. La urma urmei, delfinii fuseseră modificaţi genetic de generaţii întregi, în aşa fel ca să adopte comportamente umane, nu în sens invers.

— N-ai găsit u-urme de substanţe necesare, nu, Toshio? a întrebat Brookida.

Băiatul s-a uitat la separatorul de molecule.

— Nu, domnule. Nimic până acum. Apa este incredibil de pură, având în vedere conţinutul de metale al scoarţei planetei. Abia dacă sunt nişte săruri de metale grele.

— Şi nimic la ssscanare îndelungată?

— Nicio rezonanţă în benzile pe care le verific, deşi nivelul de zgomot e îngrozitor de ridicat. Nu cred că o să descopăr nichel suprasaturat, ca să nu mai vorbim de celelalte chestii pe care le căutăm. E ca şi cum ai încerca să găseşti un ac într-o claie de fân.

Era un paradox. Planeta avea metale în cantităţi enorme. Unul dintre motivele pentru care căpitanul Creideiki o alesese drept refugiu. Însă apa era relativ pură… suficient ca să le permită delfinilor să înoate nestânjeniţi, cu toate că unii se plânseseră de mâncărimi şi toţi avuseseră nevoie de tratamente cu substanţe chelatice când reveniseră pe navă.

Explicaţia se găsea în jurul lor, în plante şi peşti.

Calciul nu intra în componenţa oaselor formelor de viaţă de pe Kithrup. Dar alte metale, da. Apa era purificată de filtre biologice. Drept rezultat, marea strălucea de jur împrejur în culorile intense ale metalelor şi oxizilor acestora. Ţepii dorsali lucitori ai peştilor vii – păstăile argintii cu seminţe ale plantelor subacvatice – toate contrastau cu verdele terestru al frunzelor şi ramurilor cu clorofilă.

Peisajul era dominat de movile din metal, insule imense, spongioase, formate din milioane de creaturi ca nişte corali, ale căror exoschelete metaloorganice se strângeau în munţi enormi, cu vârfuri plate, care se ridicau la câţiva metri peste nivelul apei.

În vârful insulelor creşteau copaci-burghiu, care îşi trimiteau rădăcinile cu vârfuri metalice prin fiecare movilă pentru a recolta substanţe organice şi silicaţi, depunând deasupra un strat nemetalic şi formând o cavitate dedesubt. Era un model straniu. Biblioteca de la bordul lui Streaker nu oferise nicio explicaţie pentru asta.

Instrumentele lui Toshio au detectat cocoloaşe de cositor pur, movile de icre din crom, colonii de corali construite dintr-un fel de bronz, dar până acum nicio grămadă de vanadiu, atât de util şi uşor de strâns. Nu erau nici bucăţi din acel tip special de nichel pe care îl căutau.

Aveau nevoie de un miracol – unul care să permită echipajului de delfini, şapte oameni şi un cimpanzeu să-şi repare nava şi să iasă naibii din această zonă a galaxiei înainte să fie prinşi de urmăritorii lor.

În cel mai bun caz, mai aveau câteva săptămâni până să plece de acolo. Alternativa era să fie capturaţi de oricare din duzina de rase extraterestre aproape iraţionale. În cel mai rău caz, putea să însemne un război interstelar la o scară nemaivăzută de un milion de ani.