I-am spus lui Tom că eram sigură că nimeni nu ne va urmări aici – am rostit previziunea cu siguranţă în voce, dar n-am păcălit pe nimeni. Tom a zâmbit şi n-a spus nimic, amuzat de iluziile mele.
Vor căuta şi aici, fără îndoială. Erau puţine rute spaţiale pe care le-ar fi putut alege Streaker fără să folosească un punct de transfer. Singura problemă era dacă vom reuşi să terminăm reparaţiile la timp şi să plecăm de aici înainte să vină Galacticii după noi.
Tom şi cu mine am avut câteva ore în care să fim singuri, primele după multe zile. Ne-am întors în cabina noastrăşi am făcut dragoste.
În timp ce Tom doarme, eu scriu ce s-a întâmplat. Nu ştiu când voi mai putea să fac asta.
Căpitanul Creideiki tocmai ne-a chemat. Vrea să venim pe punte să ne vadă delfinii şi săştie că protectorii lor umani sunt lângă ei. Chiar şi un delfin competent care a călătorit în spaţiu ca şi Creideiki simte din când în când nevoia să aibă oameni în preajmă.
Măcar de-am avea şi noi, oamenii, acest refugiu psihologic!
E timpul să las scrisul şi să-mi trezesc iubitul obosit. Dar mai întâi vreau să notez ce mi-a spus Tom ieri-seară, pe când ne uitam la mările furtunoase de pe Kithrup.
S-a întors spre mine, a zâmbit în felul acela nostim în care o face atunci când se gândeşte la o replică ironicăşi a fluierat un scurt haiku în trinara delfinilor.
Stelele tremură de-atâtea furtuni
Valurile de jos se rostogolesc furioase
Ne mai scăldăm noi, iubire?
A trebuit să râd. Uneori cred că Tom e pe jumătate delfin.
PARTEA I
FLOTABILITATE
Toate faptele voastre bune
vor fi
pe apă scri…
FRANCIS BEAUMONT
ŞI JOHN FLETCHER
1
TOSHIO
Delfinii făceau glume pe seama oamenilor de mii de ani. I-au considerat întotdeauna teribil de amuzanţi. Faptul că omenirea le manipulase recent genele şi îi învăţase ingineria nu le-a schimbat prea mult atitudinea.
Delfinii erau încă spirituali.
Toshio stătea cu ochii la micul panou de bord al saniei sale marine, pretinzând că verifică adâncimea. Acul aparatului oscila în jurul unei valori constante de zece metri sub apă. Nu erau ajustări de făcut, dar se concentra asupra panoului în timp ce Keepiru înota pe lângă vas – fără îndoială gata pentru o altă rundă de tachinări.
— Mâini Mici, fluieră! Cetaceul cenuşiu şi lucios a făcut o răsucire completă la dreapta lui Toshio, apoi s-a apropiat, uitându-se la băiat cu nepăsare. Fluieră-ne o melodie despre nave şi ssspaţiu şi întoarcerea acasă!
Vocea lui Keepiru, care ieşea răsunătoare dintr-o serie complicată de cavităţi de sub cutia craniană, a bubuit ca un fagot. Putea să imite la fel de bine un oboi sau un saxofon.
— Ei, Mâini Mici, unde-i cântecul tău?
Keepiru voia să se asigure că îl auzea şi restul echipei. Ceilalţi fini înotau în tăcere, dar Toshio ştia că ascultă. Era bucuros că Hikahi, conducătoarea expediţiei, era mult în faţă, cercetând terenul. Ar fi fost mult mai rău dacă ar fi fost acolo şi i-ar fi cerut lui Keepiru să-l lase în pace. Nimic din ce putea să spună Keepiru nu se compara cu ruşinea de a fi protejat ca un copil neajutorat.
Keepiru s-a întors leneş pe burtă, lângă vehiculul băiatului, dând uşor din înotătoare ca să nu se îndepărteze. În apa cristalină de pe Kithrup, totul părea straniu refractat. Vârfurile asemenea coralilor ale movilelor de metal scânteiau ca nişte munţi văzuţi prin ceaţa dintr-o vale lungă. De la suprafaţă coborau legănându-se vrejurile galbene ale algelor.
Pielea cenuşie a lui Keepiru avea un luciu fosforescent, iar dinţii ascuţiţi ca acele din gura sa îngustă şi lungă în formă de V străluceau cu o cruzime ironică ce trebuia amplificată… dacă nu de apă, atunci măcar de imaginaţia lui Toshio.
Cum putea să fie un fin atât de răutăcios?
— Nu vrei să cânţi pentru noi, Mâini Mici? Cântă-ne o melodie care ne va cumpăra toată ciorba de peşte când vom pleca de pe această aşa-zisssă planetă şi vom găsi un port primitor! Fluieră să-i faci pe Visători să viseze pământ!
Peste zumzetul slab al reciclatorului său de aer, lui Toshio îi ţiuiau urechile de jenă. În orice clipă, era sigur că Keepiru va înceta să-i mai spună Mâini Mici şi va începe să folosească noua poreclă pe care şi-o alesese: „Mare Visător.”
Era şi aşa destul de rău să fii luat în râs pentru că făcuseşi greşeala de a fluiera când însoţeai o echipă de explorare alcătuită din fini – îi întâmpinaseră melodia intonată distrat cu critici dure şi fluierături batjocoritoare –, dar să ţi se adreseze lumea în bătaie de joc cu o titulatură rezervată întotdeauna marilor muzicieni sau balenelor cu cocoaşă… era mai mult decât putea el să îndure.
— N-am chef să cânt acum, Keepiru. De ce nu te duci să pisezi pe altcineva?
Toshio s-a simţit oarecum victorios că a reuşit să-şi stăpânească tremurul din voce.
Spre uşurarea băiatului, Keepiru doar a chiţăit ceva pe un ton foarte înalt şi într-un ritm rapid în trinara de baltă, aproape delfina primitivă – aceasta fiind în sine o formă de insultă. Apoi delfinul s-a arcuit şi a ţâşnit la suprafaţă să ia o gură de aer.
Apa din jur era scânteietoare şi albastră. Peşti kithrupan strălucitori treceau în salturi, spinările lor solzoase reflectând faţetat lumina, ca nişte frunze acoperite de chiciură care plutesc în derivă. Peste tot se vedeau diferite culori şi texturi de metale. Razele soarelui matinal pătrundeau în marea transparentă, liniştită, pentru a conferi strălucire ciudatelor forme de viaţă ale acestei lumi stranii şi inevitabil mortale.
Toshio nu putea să admire frumuseţea apelor de pe Kithrup. Detestând planeta şi nava avariată care îi adusese aici pe el şi pe delfinii proscrişi, a alunecat pe panta repetării extrem de satisfăcătoare a replicilor acide pe care ar fi trebuit să i le spună lui Keepiru.
„Dacă eşti atât de bun, Keepiru, de ce nu fluieri o formulă magică pentru a ne ajuta să găsim nişte vanadiu?” Sau „Nu văd de ce iroseşti un cântec uman pe un public de delfini, Keepiru.”
