Nu era un gând plăcut, ţinând seama de ce descoperise Streaker.
Consiliul Terragenilor trimisese nava la o flotă împrăştiată de vase de explorare, verificând astfel dacă informaţiile Bibliotecii erau veridice. Până acum, fuseseră găsite doar câteva neconcordanţe în cunoştinţele sale. Aici o stea plasată greşit. Acolo o specie prost catalogată. Era ca şi cum cineva ar fi făcut o listă cu fiecare fir de nisip de pe o plajă. Nu puteai să verifici lista nici într-o mie de vieţi, dar puteai alege o mostră la întâmplare.
Când găsise flota, Streaker trecuse printr-o mică baltă gravitaţională, aflată la cincizeci de parseci distanţă de planul galactic.
Toshio a oftat gândindu-se cât de nedrept era. O sută cincizeci de delfini, şapte oameni şi un cimpanzeu; cum să fi ştiut ce am găsit?
De ce a trebuit s-o găsim noi?
Cincizeci de mii de nave, fiecare de mărimea unei luni. Asta au găsit. Delfinii au fost încântaţi de descoperire – cea mai mare flotă abandonată, pare-se incredibil de veche. Căpitanul Creideiki contactase prin psi Pământul pentru instrucţiuni.
Fir-ar! De ce chemase Pământul? Nu putea să aştepte cu raportul până ajungeau acasă? De ce să anunţe întreaga galaxie curioasă că găsiseră o grămadă de nave vechi, dezafectate în mijlocul pustietăţii?
Consiliul Terragenilor trimisese un răspuns codificat.
„Puneţi-vă la adăpost. Aşteptaţi ordine. Nu răspundeţi.”
Creideiki le-a dat ascultare, evident. Dar nu înainte ca jumătate din rasele protectoare din galaxie să-şi fi trimis navele de război să o caute pe Streaker.
Toshio a clipit.
Ceva. Un ecou de rezonanţă în cele din urmă? Da, detectorul magnetic de minerale indica un ecou slab spre sud. S-a concentrat pe receptor, uşurat că are în sfârşit ceva de făcut. Autocompătimirea devenea plictisitoare.
Da. Trebuia să fie un depozit destul de consistent. Ar trebui oare să-i spună lui Hikahi? Normal, căutarea echipajului rătăcit era prioritară.
O umbră a căzut peste el. Grupul ocolea creasta unei movile masive de metal. Masa de culoarea cuprului era acoperită cu vrejuri groase de plante verzi care atârnau.
— Nu te apropia prea mult, Mâini Mici, a fluierat Keepiru din stânga lui Toshio. Numai Keepiru şi sania erau lângă movilă. Ceilalţi fini o ocoleau la distanţă.
— Nu ştim nimic despre flora asta, a continuat Keepiru. Şi pe aici s-a rătăcit Phip-pit. Ar trebui să fim în siguranţă în convoi.
Keepiru a trecut leneş pe lângă Toshio, dând încet din aripioare. Braţele armurii sale, îndoite cu grijă, reflectau arămiul movilei metalice.
— Atunci e cu atât mai important să luăm mostre, nu? a răspuns Toshio, iritat. De asta suntem aici!
Fără să-i lase lui Keepiru timp să reacţioneze, Toshio a întors sania spre masa întunecată a movilei, intrând în umbră, deoarece insula bloca lumina soarelui de după-amiază. Un banc de peşti cu spinări argintii părea să se îndepărteze de el ca o explozie, căci băiatul mergea oblic de-a lungul algelor groase, fibroase.
În spatele lui, Keepiru a chiţăit şocat o înjurătură în delfina primitivă, ce indica tulburarea finului. Toshio a zâmbit.
Sania murmura docilă, lăsând impresia că vrea să colaboreze, iar movila se înălţa ca un munte în dreapta lui. Toshio a virat şi a prins din zbor cea mai apropiată scânteiere verde. A avut o senzaţie de satisfacţie când prima sa mostră s-a desprins şi i-a rămas în mână. Niciun fin nu putea reuşi aşa ceva! A făcut cu degetele semnul victoriei, apoi a îndesat bucata într-o pungă pentru eşantioane.
Toshio şi-a ridicat privirea şi a văzut că masa cea verde, în loc să se îndepărteze, era mai aproape ca oricând. Chiţăitul lui Keepiru se amplificase.
Plângăciosule! s-a gândit Toshio. Aşa că a lăsat o secundă comenzile în plata Domnului. Şi ce? O să mă întorc în nenorocitul tău de convoi înainte să termini de compus o poezie insultătoare.
A virat mai mult la stânga şi, simultan, a reglat cârma să se ridice, apoi şi-a dat seama că era o greşeală de tactică. Deoarece îl încetinea suficient de mult ca să permită unui mănunchi de tentacule să ajungă sania din urmă.
Pe Kithrup trebuiau să fie creaturi marine mai mari decât văzuseră până acum, căci tentaculele care încercau să-l înşface pe Toshio erau sigur destinate să prindă o pradă mai mare.
„O, Koino-Anti! Am încurcat-o!“ A apăsat pe acceleraţie la maximum şi a aşteptat elanul dat de puterea motorului.
Puterea a venit… dar nu şi acceleraţia. Sania a scârţâit din toate încheieturile din pricina efortului făcut, întinzând lujerii ca nişte funii. Dar nu s-a urnit din loc. Apoi a murit motorul. Toshio a simţit ceva alunecos târându-se peste picioarele lui, apoi încă ceva. Tentaculele au început să-l strângă şi să-l tragă.
Icnind, a reuşit să se întoarcă pe spate şi a bâjbâit după cuţitul de la şold. Tentaculele erau sinuoase şi noduroase, agăţându-se de tot ce atingeau şi, când unul i-a măturat uşor dosul palmei stângi, băiatul a ţipat de parcă ar fi fost ars cu fierul roşu.
Finii chiţăiau unul la altul, iar destul de aproape se auzeau zgomotele produse de nişte mişcări violente. Dar, în afară de o scurtă rugăciune să nu mai fie prins şi altcineva, Toshio n-a mai avut timp să se gândească decât la lupta pe care trebuia s-o dea.
A scos cuţitul, strălucind ca o rază de speranţă. Iar speranţa i-a sporit când a tăiat un tentacul în două. Un altul, mai mare, i-a luat câteva secunde să-l reteze. Dar acesta a fost înlocuit, aproape imediat, de alte două.
Apoi a văzut unde era târât.
Într-o crăpătură largă şi adâncă în movila de metal. Înăuntru, la mare adâncime, se zvârcolea o masă agitată de filamente. La vreo zece metri mai sus, ceva lucios şi cenuşiu zăcea prins într-o pădure de liane aparent inerte.
Toshio a deschis gura, simţind vaporii care îi umpleau masca de cauciuc. Reflexia propriilor ochi, dilataţi şi uluiţi, se suprapunea cu trupul nemişcat al Ssassiei. Mareea o legăna, blândă cum fusese viaţa ei, dar nu şi moartea.
Cu un ţipăt, băiatul a început din nou să ciopârţească în stânga şi-n dreapta. Voia s-o strige pe Hikahi, să-i spună şefei de echipă ce soartă avusese Ssassia, dar nu i-au ieşit din gură decât nişte înjurături la adresa plantelor agăţătoare de pe Kithrup. Frunze şi ramuri zburau prin apă când le măcelărea cu ură, dar fără niciun rezultat, căci şi mai multe tentacule se repezeau la el să-l tragă spre deschizătură.
*Căţărător-de-scări – poet cu ochi ageri*
*Dă de veste – celor ce te caută*
*Fă un clic cu sonarul – prin ramurile dese*
Hikahi îl striga.
Cu toată agitaţia luptei sale şi răsuflarea lui gâfâită, Toshio tot auzea sunetele scoase de delfini în bătălie. Triluri rapide în trinară, neîncetinite pentru urechea umană, cu excepţia acelei comenzi scurte, şi zgomotul făcut de armurile lor.
— Aici! Aici sunt!
