Takkata-Jim avea o expresie impasibilă. Era la comanda navei şi a echipajului când căpitanul nu era în cart. Totuşi, fiinţa umană îl trata ca pe un şcolar cu caş la gură. Era enervant, dar Takkata-Jim avea grijă să nu-şi arate niciodată iritarea.

— Aşa e, doctore Metz.

— Echipa lui Hikahi nu trebuia să părăsească nava. L-am avertizat pe Tom Orley că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Tânărul Toshio e acolo… şi toţi novicii ăştia din echipaj, fără niciun contact cu nava de atâta timp. Ar fi îngrozitor dacă au păţit ceva!

Omul se gândea probabil ce îngrozitor ar fi dacă vreun membru al echipajului de pe Streaker ar fi ucis departe de el… acolo unde era incapabil să judece cum s-a comportat în studiile sale genetice şi comportamentale.

— Măcar Creideiki să vă fi assscultat, domnule, a repetat el.

— Vorbeşti întotdeauna prea mult.

Era cam riscant, dar, chiar dacă omul ar fi detectat sarcasmul sub masca respectuoasă a lui Takkata-Jim, tot nu ar fi renunţat niciodată la ea.

— Păi, e drăguţ din partea ta să spui asta, Takkata-Jim. Ştiu că ai treabă acum, aşa că o să-l caut pe Creideiki şi o să-l informez că urmăritorii noştri au venit după noi şi pe Kithrup.

Din postura lui semeaţă, Takkata-Jim a înclinat respectuos din cap în faţa omului.

— Asta-i drăguţ din partea dumitale, doctore Metz.

Metz l-a bătut uşor pe locotenent pe flancul aspru, încercând parcă să-l liniştească. Takkata-Jim a suportat gestul de stăpân cu un calm aparent şi s-a uitat la omul care s-a întors şi s-a îndepărtat înot.

Puntea era o sferă plină cu lichid al cărui nivel creştea uşor de la prova navei cilindrice. Prin hublourile principale se vedea tulbure oceanul cu munţi pe fund, sedimente şi creaturi marine înotând prin apă.

Staţiile de lucru ale echipajului, despărţite unul de altul prin pereţi, erau luminate de mici spoturi. Cea mai mare parte din încăpere era în umbră, cufundată în linişte, în timp ce personalul de elită de pe punte îşi îndeplinea sarcinile, cu rapiditate şi eficienţă. Singurele sunete, în afară de fâsâitul şi bulele scoase de apa reciclată cu oxigen, erau clicurile intermitente ale sonarului şi comentariile profesionale succinte schimbate de operatori.

Să-i dăm lui Creideiki ce-i al lui, şi-a spus Takkata-Jim. A făcut din acest echipaj o maşinărie perfect reglată.

Desigur, delfinii erau mai puţin previzibili decât fiinţele umane. Nu ştiai niciodată dinainte ce-l putea face pe un neo-fin s-o ia razna până nu-l vedeai evoluând în condiţii de stres. Acest echipaj se descurca la fel de bine ca oricare altul pe care îl văzuse, dar avea să fie oare de-ajuns?

Dacă treceau cu vederea o singură radiaţie sau scurgere psi, extratereştrii se vor năpusti asupra lor mai repede decât balenele asupra focilor din port.

Finii de acolo, din echipa de explorare, erau mai în siguranţă decât colegii lor de la bordul navei, s-a gândit Takkata-Jim cu oarecare amărăciune. Metz era prost să-şi facă griji pentru ei. Probabil că se distrau de minune!

Takkata-Jim a încercat să-şi aducă aminte cum era să înoţi liber în ocean, fără armură, şi să respiri aer natural. A încercat să-şi aducă aminte cum se plonja în apă adâncă, apa adâncă a delfinilor Stenos, unde şmecherii orgolioşi din specia Tursiops, amatori de ţărmuri, erau tot aşa rari ca dugongii.

— Akki, a strigat el operatorului radio ELF, tânărul elev ofiţer din Calafia. Ai primit confirmare de la Hikahi? A fost anunţată să se întoarcă?

Delfinul din colonie era o varietate mică de Tursiops, de un cenuşiu-gălbui. Akki a răspuns un pic şovăitor. Încă nu era obişnuit să respire şi să vorbească în apa puternic oxigenată. Trebuia să folosească un dialect foarte ciudat, anglica subacvatică.

— Îmi… pare rău, domnule se-cund, nu e niciun răspuns. Am căutat un monoimpuls pe toate… ca-na-lele. N-am găsit nimic.

Takkata-Jim şi-a dat capul pe spate, nervos. Hikahi poate s-a gândit că şi un singur monoimpuls ar fi un risc prea mare. Totuşi, confirmarea i-ar fi luat de pe umeri povara unei decizii neplăcute.

— Ei, domnule?

Akki şi-a lăsat în jos capul şi coada în semn de respect.

— Da?

— Ah… n-ar trebui să repetăm mesajul? S-ar putea să-i fi distras ceva şi să-l fi ratat pe… primul…

Ca toţi delfinii de pe planeta-colonie Calafia, Akki era mândru de anglica sa cultivată. Era evident că-l necăjea că avea dificultăţi cu nişte propoziţii atât de simple.

Asta îi convenea de minune secundului. Dacă exista vreun cuvânt din anglică să se traducă perfect în trinară, acela era „deştept”. Lui Takkata-Jim nu-i plăceau elevii ofiţeri prea deştepţi.

— Nu, operatorule. Avem ordine. Dacă vrea căpitanul să mai încerce o dată când ajunge aici, n-are decât. Între timp, vezi-ţi de treburile tale.

— Heth… a., da, da, domnule.

Tânărul delfin s-a răsucit să se întoarcă la locul lui de muncă, unde putea să respire într-o cupolă cu aer, în loc să înghită apă ca un peşte. Acolo putea să vorbească la fel ca un delfin normal cât timp aştepta un mesaj de la cel mai bun prieten al său, fiinţa umană din mijlocul oceanului vast, necunoscut.

***

Takkata-Jim îşi dorea să vină căpitanul cât mai repede. Sala de comandă părea sufocantă, lipsită de viaţă. Când respira apa plină cu bule de oxigen, era întotdeauna obosit la sfârşitul turei. Nu părea să-i furnizeze destul oxigen. Plămânii-branhii suplimentari îl supărau din cauza iritării produse de instinctul refulat, iar pilulele – cele care introduceau forţat oxigen în organism prin intestine – îi dădeau mereu arsuri la stomac.

L-a mai văzut o dată pe Ignacio Metz. Omul de ştiinţă cu părul alb se ţinea bine de balustradă, având capul băgat într-o cupolă de comunicaţii cu aer pentru a-l apela pe Creideiki. După ce termina, voia probabil să se mai învârtă pe acolo. Omul plutea întotdeauna prin apropiere, supraveghind… făcându-l mereu pe secund să se simtă pus la încercare.

— Am nevoie de un aliat uman, şi-a amintit Takkata-Jim. Delfinii erau la comandă pe Streaker, dar echipajul părea să asculte mai degrabă de un ofiţer din rasa protectoare dacă acesta s-ar fi bucurat de încrederea lor. Creideiki îl avea pe Tom Orley. Hikahi pe Gillian Baskin. Tovarăşul uman al lui Brookida era inginerul Suessi.

Metz trebuia să fie omul lui Takkata-Jim. Din fericire, putea fi manipulat.

Rapoarte despre bătălia spaţială se derulau cu repeziciune pe ecranele cu date. Părea să se transforme într-o adevărată conflagraţie pentru acea planetă. Cel puţin cinci flote mari erau implicate.

Takkata-Jim şi-a înfrânat cu greu nevoia imperioasă de a se întoarce şi a muşca pe cineva sau ceva, de a lovi cu coada. Voia să se bată cu cineva! Ceva palpabil, în loc să stea pe punte mort de spaimă!

După săptămâni de fugă, nava Streaker era în cele din urmă prinsă în capcană. Oare ce şiretlic aveau să mai născocească Orley şi Creideiki ca să-i scape şi de această dată?

Şi dacă nu reuşeau să vină cu un plan? Sau, şi mai rău, concepeau o strategie demnă de o sepie fără minte, şi aveau să fie toţi ucişi? Ce avea să facă el atunci?

Takkata-Jim a meditat asupra problemei ca să-şi ţină mintea ocupată cât timp îl aştepta pe căpitan să-i vină în ajutor.

4

CREIDEIKI

Fusese primul său somn odihnitor de săptămâni întregi. Normal, trebuia să i-l întrerupă cineva.

Creideiki obişnuia să se odihnească în gravitate zero, suspendat în aer umed. Dar, dat fiind că se ascundeau, paturile antigravitate erau interzise, iar somnul în lichid era singura soluţie pentru un delfin.

Încercase o săptămână să respire apă cu oxigen pe toată perioada odihnei. Drept rezultat, avusese coşmaruri şi vise chinuitoare în care se sufoca. Makanee, chirurgul navei, îi sugerase să doarmă ca pe vremuri, adică plutind la suprafaţa apei.

Creideiki s-a hotărât să-i dea ascultare. S-a asigurat că există o mare pungă de aer în partea de sus a dormitorului său. Apoi a verificat de trei ori ca alarmele pentru oxigen suplimentar să fie în perfectă stare de funcţionare. În cele din urmă, şi-a dat jos armura, scuturând din umeri, a stins lumina, s-a ridicat la suprafaţă şi a eliminat apa cu oxigen din plămânii-branhii.

Această ultimă manevră i-a adus uşurare. Totuşi, mai întâi doar s-a întins în punga cu aer de sus, cu mintea lucrându-i febril şi pielea mâncându-l de la armura cu instrumente. Era o mâncărime iraţională, o ştia. Oamenii de dinainte de zborurile spaţiale, în societatea lor primitivă, nevrotică, trebuie să fi simţit acelaşi lucru în privinţa nudităţii.

Bietul Homo sapiens! Istoria omenirii pomenea de o asemenea suferinţă în toate mileniile dificile ale adolescenţei de dinainte de Contact, când oamenii erau ignoranţi şi izolaţi de societatea Galacticilor.

În acea perioadă, credea Creideiki, delfinii fuseseră într-o stare privilegiată, plutind în colţul lor din Visul Balenelor. Când omul a ajuns într-un final la un fel de maturitate şi a început să le eleveze la nivelul lui pe cele mai evoluate creaturi de pe Pământ, delfinii din specia Amicus au trecut destul de uşor de la o condiţie onorabilă la alta.