A tăiat un tentacul care îi ameninţa furtunul cu aer, abia reuşind să nu atingă obiectul. Şi-a umezit buzele şi a încercat să fluiere în trinară.
*Tot lupt – cu gura caracatiţei*
*Strânge cu ale ei ventuze – sumbră perspectivă*
*Cumplită a fost – soarta Ssassiei!*
Forma şi ritmul erau proaste, dar finii aveau să audă mai clar poezia decât un strigăt în anglică. După doar patruzeci de generaţii de cultivare a inteligenţei, preferau să folosească versuri fluierate într-o situaţie de urgenţă.
Toshio auzea zgomotul luptei apropiindu-se. Însă, parcă grăbite de pericol, tentaculele au început să-l tragă mai repede spre deschizătură. Deodată, unul dintre ele i s-a înfăşurat în jurul braţului drept, înainte să-l poată da deoparte, unul dintre nodurile lui arzătoare i-a atins mâna. A ţipat şi l-a azvârlit de pe el, dar cuţitul era pierdut în întuneric.
Alte filamente îl înconjurau. În acel moment, Toshio a devenit oarecum conştient că îi vorbea cineva încet, dar în anglică!
— … spune că sunt nave acolo! Secundul Takkata-Jim vrea să ştie de ce n-a trimis Hikahi o confirmare în monoimpulsuri…
Era vocea lui Akki, chemând de pe navă. Toshio nu-i putea răspunde prietenului său. Nu ajungea la butonul radioului de pe sanie şi era îngrijorat.
— Nu răspundeţi la mesajul ăsta, a continuat Akki, îndatoritor. Toshio a gemut la auzul ironiei pe când încerca să îndepărteze un tentacul de pe mască, fără să-şi vatăme mai tare mâinile. Transmiteţi doar un monoimpuls şi întoarceţi-vă cu toţii. Credem că are loc o bătălie spaţială pentru Kithrup. Poate că nebunii ăia de extratereştri ne-au urmărit până aici şi se bat pentru dreptul de a ne lua prizonieri, exact ca la Morgran. Trebuie să închid acum. Nu s-a mai auzit nimic. Întoarceţi-vă cât de repede puteţi. Akki a terminat transmisia.
Toshio a simţit un tentacul apucând furtunul pentru aer. Strângea tare de această dată.
„Sigur, Akki, prietene”, a mormăit băiatul, trăgând de tentacul. „O să mă duc acasă de îndată ce mă lasă universul ăsta.“
Furtunul cu aer s-a închis şi el nu mai putea face nimic. O ceaţă densă i-a umplut masca. Pe când simţea că îşi pierde cunoştinţa, Toshio a avut impresia că vede echipa de salvare venind, dar nu putea fi sigur dacă era adevărat sau o halucinaţie. Nu s-ar fi aşteptat să conducă Keepiru atacul, de exemplu, sau ca finul să fie atât de feroce, să nu-i pese de tentaculele arzătoare.
În cele din urmă, a hotărât că era un vis. Fulgerele laserului erau prea luminoase, tonurile saserului prea clare. Şi echipa venea spre el cu flamuri fluturând în vânt după ea, ca un detaşament de cavalerie pe care cele cinci secole de când vorbea anglica îl făcuseră pe om să-l asocieze cu imaginea salvării.
2
GALACTICI
Pe o navă din mijlocul unei flote, trecea o fază de negare.
Crucişătoare gigantice ieşeau răspândindu-se dintr-o deschizătură în spaţiu, căzând spre punctul strălucitor al unui soare roşiatic greu de descris. Unul câte unul, ieşeau din crăpătura luminoasă. Cu ele venea lumina stelară refractată din punctul lor de plecare, la sute de parseci distanţă.
Erau reguli care ar fi trebuit să împiedice acest lucru. Tunelul era o cale anormală de a trece dintr-o parte în alta. Era nevoie de o voinţă puternică pentru a respinge natura şi a crea o asemenea deschizătură în spaţiu.
Episiarchul, în respingerea lui revoltată a Ceea ce este, crease trecerea pentru stăpânii săi Tandu. Deschizătura era menţinută prin forţa neclintită a orgoliului său – prin refuzul său de a face vreo concesie Realităţii.
După ce a trecut şi ultima navă, Episiarchul s-a lăsat înadins distrat, iar deschizătura s-a închis cu violenţă, dar fără zgomot. După câteva clipe, doar instrumentele mai puteau arăta ce se întâmplase. Afrontul adus fizicii parcă nici nu avusese loc.
Episiarchul adusese armada Tandu la steaua-ţintă cu mult timp înaintea altor flote, acelea care aveau să se confrunte cu galacticii Tandu pentru dreptul de a captura nava pământeană. Tandu au trimis impulsuri de laudă spre centrii de plăcere ai Episiarchului. El a urlat şi a clătinat din capul său mare, acoperit cu blană, în semn de recunoştinţă.
Pentru Tandu, un mod ciudat şi periculos de a călători s-a dovedit încă o dată că merită riscurile asumate. Era bine să ajungi pe câmpul de luptă înaintea inamicului. Momentele câştigate aveau să le dea un avantaj tactic.
Episiarchul nu-şi dorea decât lucruri pe care să le nege. Misiunea lui odată îndeplinită, s-a întors în camera iluziilor sale, să transforme o înlănţuire nesfârşită de realităţi-surogat, până când Stăpânii vor avea iar nevoie de indignarea lui. Forma sa lăbărţatăşi amorfă s-a rostogolit, eliberată din plasa senzorială, şi s-a îndepărtat anevoie, escortată de gardieni prudenţi.
Când drumul a fost liber, a intrat Acceptorul şi s-a căţărat, cu picioarele sale ca fusele, în locul lui din reţea.
Pentru câtva timp a evaluat Realitatea, apoi a acceptat-o, îmbrăţişând-o. Acceptorul a sondat, a atins şi a mângâiat noua zonă din spaţiu cu simţurile sale prelungite. A scos un ţipăt cântat de plăcere.
— Aşa o scurgere! a anunţat vesel Acceptorul. Auzisem că aceia pe care-i urmărim erau sofonţi neglijenţi, dar iradiază chiar şi când cercetează zona pentru a detecta pericolele! S-au ascuns pe a doua planetă. Doar încet-încet îşi condensează marginile scuturilor psihice pentru a-mi ascunde poziţia lor exactă. Cine le-au fost stăpânii de i-au învăţat aşa bine pe delfinii ăştia să fie victime?
— Stăpânii lor sunt oamenii, ei înşişi neterminaţi, a răspuns Conducătorul Urmăritorilor Tandu. Vocea lui forma o succesiune ritmică de clinchete şi clicuri scoase de articulaţiile picioarelor sale de călugăriţă. Pământenii sunt stricaţi de credinţe greşite şi de ruşinea propriei abandonări. Zgomotul a trei secole va înceta când vor fi mâncaţi. Atunci bucuria vânătorului nostru va fi tot atât de mare ca a ta, când vezi cu ochii tăi un loc sau un lucru nou.
— Mare bucurie, într-adevăr, a încuviinţat Acceptorul.
— Acum trebuie să percepi detaliile, i-a ordonat Urmăritorul. În curând ne vom bate cu ereticii. Trebuie să le spun celorlalţi clienţi ce sarcini au.
Acceptorul s-a întors în reţeaua sa când aplecat Urmăritorul şi şi-a deschis simţurile acestui nou petic de realitate. Totul era bine. A transmis rapoarte cu ce a văzut, iar Stăpânii şi-au deplasat navele în consecinţă, dar, cu zona cea mai întinsă a minţii sale, aprecia… accepta… micuţul soare roşu, fiecare din micile lui planete, minunata aşteptare a unui loc ce avea să devină în curând un câmp de bătălie.
Peste scurt timp, a simţit celelalte flote de război intrând în sistem, fiecare în modul său specific. Fiecare a ocupat o poziţie un pic inferioară, forţate de sosirea mai timpurie a navelor Tandu.
Acceptorul a perceput pofta de luptă a clienţilor războinici şi calculele reci ale celor mai în vârstă. A dezmierdat suprafaţa lucioasă a scuturilor mentale îndreptate împotriva lui şi s-a întrebat ce se întâmpla înăuntrul lor. A apreciat francheţea altor luptători, care îşi trimiteau sfidători gândurile în exterior, provocându-l pe cel ce le asculta prin transmiterea dispreţului lor.
Şi asta îi evoca Acceptorului meditaţii violente la propria anihilare, tocmai când cele două mari flote s-a ciocnit şi explozii luminoase au împânzit spaţiul.
Acceptorul a privit totul cu bucurie. Cum ar fi putut cineva să nu fie vesel când universul conţinea asemenea minuni?
3
TAKKATA-JIM
Sus, la babordul sălii sferice de comandă al lui Streaker, o operatoare psi se zbătea în armura ei. Înotătoarele sale agitau apa şi ea striga în trinară:
*Capetele negre ale calamarului cu opt braţe ne găsesc aici!*
*Acum se pregătesc de luptă*
