În acea clipă, replica a lovit.

Cicloidul l-a apucat în gheare şi l-a tras. Resturi de epave l-au lovit în timp ce forţa de sucţiune îi azvârlea corpul dintr-o parte în alta, parcă aliată cu delfinul nebun.

De această dată, lui Toshio nu-i era deloc frică de val. Voia să lupte pe viaţă şi pe moarte. Adrenalina îi curgea prin vene, arzătoare ca un şuvoi fierbinte. Îi plăcea să-i salveze viaţa lui Keepiru, dar aplicându-i o pedeapsă fizică pentru toate acele săptămâni de umilire.

Delfinul se zvârcolea panicat. În timp ce valul se rostogolea pe lângă ei, Keepiru a lansat apelul de bază pentru aer. Disperat, Keepiru urca la suprafaţă.

S-au apropiat unul de altul, iar Toshio a fost cât pe ce să fie aruncat în aer de jetul ieşit din orificiul respirator al lui Keepiru. Delfinul a început o serie de salturi, răsucindu-se în loc ca să-l dea jos pe călăreţul nedorit.

De fiecare dată când se cufundau în apă, Toshio încerca să-l strige.

— Eşti conştient, spunea el, gâfâind. Să te ia naiba, Keepiru… eşti… eşti pilotul unei nave interstelare!

Ştia că trebuie să-l înduplece în trinară, dar n-avea rost să încerce acum, când viaţa lui atârna de un fir de aţă.

— Tu, creier cât un bob de mazăre… simbol falic! ţipa Toshio pe când apa se închidea peste el. Tu, peşte supraevaluat! Mă omori, nenorocitule… Mâncaţii au pus stăpânire pe Calafia până acum, pentru că voi, finii, nu vă puteţi ţine gura! N-ar fi trebuit să vă ducem niciodată în spaţiu!

Cuvintele erau duşmănoase. Dispreţuitoare. În sfârşit, Keepiru părea să le fi auzit. A ieşit la suprafaţă ca un taur furios. Toshio nu s-a mai putut ţine şi a fost aruncat departe, ca o păpuşă de cârpă, căzând apoi în mare ca un pietroi.

În patruzeci de generaţii de elevaţie a delfinilor, se cunoşteau doar optsprezece cazuri în care un fin atacase un om cu intenţia să-l ucidă. În fiecare dintre ele, toţi finii înrudiţi cu făptaşul fuseseră sterilizaţi. Totuşi, Toshio se aştepta să fie zdrobit în orice clipă. Nu-i păsa. Îşi dăduse în sfârşit seama care era cauza depresiei sale. Îi venise în minte în timp ce se lupta cu Keepiru.

Nu imposibilitatea de a se întoarce acasă îl duruse în ultimele câteva săptămâni. Era alt lucru la care nu voise să se gândească nici măcar o dată de la bătălia de lângă Morgran.

Extratereştrii… Galacticii de orice specie şi filosofie care urmăreau nava Streaker… nu-şi vor da osteneala să captureze o navă cu echipaj alcătuit din delfini.

Cel puţin una dintre rasele extraterestre îi permisese lui Streaker să se ascundă. Sau îşi închipuiau, în mod greşit, că echipajul reuşise să transmită secretul descoperirii sale pe Pământ. Oricum, următorul pas logic pentru una dintre rasele galactice amorale sau feroce ar fi constrângerea.

Poate că Pământul ar fi în stare să se apere. Probabil şi Omnivarium şi Hermes. Tymbrimienii aveau să apere coloniile de pe Canaan.

Dar locuri precum Calafia sau Atlast trebuie să fi fost cucerite până acum. Erau ostatici acum, cei din familia lui şi toţi cunoscuţii săi. Iar Toshio şi-a dat seama că dădea vina pe delfini.

O altă replică urma să se producă din clipă în clipă. Dar lui Toshio nu-i păsa.

Resturi de tot felul pluteau peste tot în apropiere. La nu mai mult de un kilometru distanţă, Toshio vedea movila de metal. Părea să fie aceeaşi. Nu putea fi sigur dacă mai erau delfini eşuaţi pe ţărm sau nu.

Ceva ce părea o bucată mare dintr-o epavă a trecut pe lângă el. I-a luat o clipă să-şi dea seama că era Keepiru.

Toshio s-a oprit în timp ce îşi deschidea viziera.

— Ei bine, a întrebat el, eşti mândru de tine?

Keepiru s-a întors uşor pe o parte şi l-a fixat pe Toshio cu un singur ochi negru. Umflătura din creştetul cetaceului, unde manipularea genetică umană crease un aparat vocal din fostul orificiu respirator, a scos un sunet lung, blând şi tremurat.

Toshio nu putea fi sigur că era doar un suspin. Ar fi putut să fie o scuză în delfina primitivă. Această posibilitate era de-ajuns să-l exaspereze.

— Încetează! Vreau să ştiu doar un lucru. Oare trebuie să te trimit înapoi la navă? Sau crezi că poţi să rămâi conştient destul timp ca să mă ajuţi? Răspunde în anglică şi fără greşeli de gramatică!

Keepiru a gemut chinuit. După un moment în care a respirat anevoie, a răspuns cât se poate de încet.

— Nu mă trimite înapoi. Delfinii tot strigă după ajutor! O să fac ce-mi ceri!

Toshio a ezitat.

— Bine. Cufundă-te după sanie. Când o găseşti, pune-ţi o mască. Nu vreau să te chinuie nevoia de aer şi, în plus, ai nevoie de ceva care să-ţi amintească mereu cum stau lucrurile! Apoi du sania lângă insulă, dar nu prea aproape!

Keepiru a dat din cap într-un semn enorm de aprobare.

— Da! a strigat. Apoi s-a cufundat în apă.

Era mai bine că delfinul îl lăsase numai pe el să gândească.

Keepiru ar fi avut o decepţie dacă ar fi ştiut ce plănuia Toshio să facă în continuare.

Un kilometru până la insulă; exista un singur mod să ajungi repede acolo şi să eviţi căţăratul pe ţărmul înclinat, din corali metalici ascuţiţi. Şi-a verificat încă o dată orientarea, apoi scăderea nivelului apei l-a înştiinţat că venea valul.

Al patrulea val părea cel mai inofensiv dintre toate. Ştia că era un presentiment înşelător.

Se afla la o adâncime destul de mare, aşa că valul a ajuns la el ca o mică umflătură în ocean, nu un talaz înspumat. S-a cufundat în adâncitura lui şi a înotat un timp contra direcţiei sale de mişcare a apei, apoi s-a ridicat la suprafaţă.

Trebuia să calculeze corect. Dacă înota prea mult înapoi, n-ar fi ajuns la insulă înainte să vină următorul val şi să-l tragă din nou în larg. Dacă rămânea în faţa valului, ar fi însemnat să facă surfing fără scândură pe un brizant periculos până pe plajă, în voia curenţilor submarini.

Totul se întâmpla prea repede. Înota în forţă, dar nu era sigur dacă trecuse de creasta valului sau nu. Apoi şi-a dat seama dintr-o privire că era prea târziu ca să mai facă ceva. Aşa că s-a întors cu faţa la movila ameninţătoare, cu vegetaţie în vârf.

Brizantul începea la o sută de metri mai în faţă, dar înclinaţia valului se micşora pe măsură ce fundul mării târa cicloida, transformând-o într-un monstru cu creastă. Vârful s-a deplasat în spate, spre Toshio, chiar când valul se înălţa, îndreptându-se spre ţărm.

Băiatul îşi făcea curaj când creasta l-a ajuns din urmă. Era pregătit să privească în jos într-un hău, iar apoi să nu mai vadă nimic.

Ce a văzut a fost o cascadă de spumă albă şi valul care începea să scadă. Toshio a strigat să-şi menţină deschise canalele auditive şi a început să înoate disperat ca să rămână pe creasta valului cu spumă şi tot felul de resturi.

Pe neaşteptate, a văzut vegetaţie de jur împrejurul lui. Copaci şi tufişuri care rezistaseră atacurilor precedente se clătinau sub acest asalt. Unii erau dezrădăcinaţi chiar când Toshio zbura pe lângă ei. Alţii rămăseseră fixaţi acolo şi îl biciuiau cu ramurile când trecea printre ei.

Nu l-a străpuns nicio creangă ascuţită. Nu l-a strâns de gât nicio liană vânjoasă. După ce a fost aruncat de colo colo, s-a oprit în sfârşit, parcă îmbrăţişând trunchiul unui copac uriaş, pe când valul se învolbura pentru ca, în cele din urmă, să se retragă.

În mod miraculos, băiatul s-a ridicat în picioare, fiind primul om care stătea în poziţie verticală pe solul planetei Kithrup. Toshio s-a uitat în jurul său, uluit, nevenindu-i să creadă că supravieţuise.

Apoi şi-a deschis în grabă viziera şi a devenit primul om care şi-a vomitat micul dejun pe solul lui Kithrup.

8

GALACTICI

— Distrugeţi-i! a cerut marele preot Jophur. Distrugeţi crucişătoarele thennanine din cuadrantul şase!

Şeful de stat-major al Jophur şi-a plecat trunchiul cu douăsprezece inele în faţa marelui preot.

— Thennaninii sunt aliaţii noştri de moment! Cum să-i atacăm fără să executăm mai întâi ritualurile tainice ale trădării! Strămoşii lor nu vor avea linişte!

Marele preot de pe Jophur şi-a umflat cele şase inele exterioare cu sevă. S-a înălţat mai mult pe platforma din spatele sălii de comandă.