Ochii femelei s-au făcut mari şi gura i s-a strâmbat un pic. Hikahi a dat energic din aripioare şi s-a ridicat la suprafaţă să privească spre sud mai întâi un ochi, apoi cu celălalt.
— Nu detectez nimic, Ochi-Ageri. Spune-mi ce vezi.
— Străfulgerări multicolore. Explozii luminoase. O mulţime de…
Toshio a încetat să-şi învelească furtunul pentru aer. S-a uitat o clipă în gol, încercând să-şi amintească.
— Hikahi, a zis el încet. Cred că Akki m-a strigat în timpul luptei cu algele. N-ai primit nimic prin sonar?
— Nu, Toshio. Dar nu uita, noi, finii, nu suntem încă prea buni la gândirea abstractă în timp ce luptăm. Î-încearcă să-ţi aminteşti ce a spus, te rog.
Toshio şi-a pus un deget pe frunte. Lupta cu algele nu era un lucru la care voia să se gândească acum. Totul se amesteca în acel coşmar, un talmeş-balmeş de culori, zgomote şi confuzie.
— Cred… cred c-a spus că vrea să întrerupem comunicaţia radio şi să ne întoarcem… ceva despre o bătălie spaţială în desfăşurare?
Hikahi a scos un geamăt şuierat şi a ieşit din apă, înotând apoi pe spate. S-a întors imediat, agitându-şi coada.
*Apropie-te
Opreşte
*Du-te în altă parte – nu în sus!*
Ce neîngrijită era trinara ei! Avea nuanţe din delfina primitivă pe care Toshio, bineînţeles, nu le înţelegea. Dar i-au trimis un fior pe şira spinării. Hikahi era ultimul fin de la care s-ar fi aşteptat vreodată să revină la primitivă. Pe când termina de învelit furtunul pentru aer, şi-a dat seama îngrozit că faptul că nu o avertizase pe Hikahi mai devreme i-ar putea costa scump pe toţi.
Şi-a închis viziera şi s-a întors să apese valva de plutire a saniei, verificând concomitent şi instrumentele de control de la marginea căştii. A executat manevrele de preimersiune cu rapiditatea de care ar fi fost capabilă doar a patra generaţie de colonişti calafieni.
Prova saniei se scufunda repede în timp ce marea se agita în dreapta lui. Şapte delfini au deschis un culoar într-un nor de spumă şi expiraţii.
— S-s-sassia e legată la pupa ta, Toshio. Poţi să-ţi desprinzi piciorul? l-a zorit Keepiru. Acum nu ai timp să născoceşti m-m-melodii!
Toshio s-a strâmbat. Cum putuse Keepiru să se lupte cu atâta avânt mai înainte pentru a salva viaţa cuiva pe care îl ridiculiza acum?
Îşi amintea cum se bătuse Keepiru cu algele, privirea disperată din ochii lui şi strălucirea din ei când l-a văzut. Iar acum era crud şi batjocoritor ca de obicei.
O explozie de lumină intensă a brăzdat cerul la est, pârjolindu-l de jur împrejurul lor. Finii au chiţăit aproape în cor şi s-au scufundat – toţi, în afară de Keepiru, care a rămas alături de Toshio – pe când norii dinspre est scuipau foc pe cerul după-amiezii.
Sania s-a scufundat în sfârşit, dar în ultima clipă Toshio şi Keepiru au văzut o încăierare violentă a giganţilor.
Avariată, o navă spaţială enormă, cu botul în formă de săgeată, a căzut spre ei în flăcări. Dâre de fum purpuriu, fierbinte ieşeau din găurile mari de pe laturile ei, pentru a fi aruncate înapoi spre botul antişoc cât un ac în timpul zborului său supersonic. Unda de şoc distorsiona şi chiar strălucirea marilor scuturi defensive ale navei, acele carapace de gravitate şi plasmă care scânteiau din pricina supraîncărcării periculoase.
Două distrugătoare în formă de ancore o urmăreau la peste patru lungimi de navă în spate. Fascicule de antimaterie accelerată au fulgerat din fiecare dintre ele, nimerindu-şi ţinta de două ori cu explozii teribile.
Toshio era la cinci metri sub apă când l-a lovit tunetul sonic. A răsturnat sania şi a rostogolit-o cu un zgomot asurzitor, ca acela produs de prăbuşirea unei case. În mare s-a format un vârtej imens plin de spumă şi cadavre. Pe când se chinuia cu sania, Toshio a mulţumit Infinitului că nu fusese la suprafaţă să audă zgomotul bătăliei trecând pe lângă el. La Morgran văzuseră multe nave murind. Dar niciodată atât de aproape.
Zgomotul s-a redus în cele din urmă, rămânând doar un vuiet lung. Toshio a reuşit să-şi îndrepte sania.
Corpul fără viaţă al Ssassiei era încă legat la pupă. Ceilalţi fini, prea speriaţi sau prea prudenţi ca să iasă la suprafaţă, au început să se învârtă pe lângă micile cupole cu aer ce se înşirau la bordul saniei. Era treaba lui Toshio să ţină ambarcaţiunea nemişcată. Nu îi era uşor în apa agitată, dar a făcut-o fără să se gândească.
Erau acum lângă povârnişul vestic al unei movile enorme de metal cenuşiu. Plante marine creşteau din loc în loc de-a lungul pantei. Nu arătau câtuşi de puţin ca algele strangulatoare, dar asta nu era o garanţie.
Toshio detesta din ce în ce mai mult faptul că se afla acolo. Şi-ar fi dorit să fie acasă, pe insula lui, unde primejdiile nu erau aşa sofisticate şi mult mai uşor de evitat – alge marine, ţestoase şi altele la fel – şi nu se găseau extratereştri.
— Eşti bine? l-a întrebat Hikahi, apropiindu-se de el.
Locotenentul delfin emana calm.
— Sunt foarte bine, a mormăit el. Totuşi, din fericire, n-am mai aşteptat să-ţi spun de mesajul lui Akki. Ai toate motivele să fii supărată pe mine.
— Nu vorbi prostii. Acum ne întoarcem. Brookida e obosit, aşa că l-am legat sub o cupolă cu aer. Tu ia-o înainte, cu exploratorii. Noi te vom urma. Şi acum, şterge-o!
— Da, doamnă.
Toshio şi-a stabilit poziţia şi a apăsat pe acceleraţie. Motoarele au pornit şi sania a prins viteză. Câţiva dintre înotătorii mai puternici se ţineau după vehicul, iar movila se îndepărta în dreapta lor.
Le luase cinci minute să se pună în mişcare, abia porniseră când a venit valul seismic.
***
Nu era un talaz uriaş, doar primul dintr-o serie de vălurele, răspândindu-se dintr-un punct unde parcă se aruncase o pietricică în mare. „Pietricica” era de această dată o navă spaţială lungă de jumătate de kilometru. Căzuse în mare cu viteză supersonică la doar cincizeci de kilometri distanţă.
Valul a zgâlţâit sania în sus şi în lateral, aproape aruncându-l pe băiat peste bord. Un nor de resturi din mare, plante rupte, peşti morţi şi vii, se răsucea în jurul lui ca un ciclon. Zgomotul era asurzitor.
Toshio a apucat comenzile cu disperare. Într-un fel, împotriva forţei incredibile, a reuşit încet să ridice încet prova saniei şi s-o îndepărteze de val, ieşind tocmai la timp din vârtejul care îl trăgea la fund, şi a poziţionat micuţul vehicul, aproape zburând, în direcţia curentului. Spre est.
O formă de culoarea cenuşii a ţâşnit în stânga lui. Într-o clipă, şi-a dat seama că era Keepiru, luptându-se cu valurile înalte. Finul a chiţăit ceva neinteligibil în trinară, apoi a dispărut.
Un instinct l-a ghidat pe Toshio sau ecranul sonarului, acum doar o grămăjoară de zăpadă, dar încă purtând urmele slabe ale hărţii terenului pe care o afişase cu numai câteva clipe înainte. Toshio a forţat sania să vireze cât mai strâns la stânga.
