— Creideiki! Tom! Sonarul semnalează un delfin la mare dissstanţă spre essst, dar se pare că înoată foarte repede în direcţia noastră.

Creideiki şi Orley s-au privit. Apoi Tom a dat din cap aprobator la ordinul nerostit al căpitanului.

— Pot s-o iau pe Tsh’t şi douăzeci de fini?

— Da. Pregăteşte o echipă. Dar nu pleca până nu aflăm cine este şi ce se întâmplă. Poate vei avea nevoie de peste douăzeci de fini. Sau poate se va dovedi inutil să pleci.

Tom a văzut suferinţa din ochii comandantului. Următoarea oră de aşteptare avea să fie foarte grea.

Orley i-a făcut semn locotenentului T’sht să-l urmeze, apoi s-a întors şi a înotat cu viteză maximă prin coridorul inundat spre poarta exterioară.

12

GALACTICI

— Pătrunsă de bucuria de a fi stăpânăşi comandantă, regina Soro, Krat, îşi observa creaturile din rasele Gello, Paha şi Pila, care conduceau din nou în luptă flota neamului său.

— Stăpână, a anunţat-o ofiţerul Gello, responsabil cu detectarea. Ne apropiem de lumea acvatică la un sfert din viteza luminii, conform instrucţiunilor tale.

— Krat a aprobat mişcându-şi repede limba, dar, în taină, era fericită. Oul ei era sănătos. După ce vor câştiga lupta de acolo, trebuia să se întoarcă în patrie şi să se acupleze din nou. Echipajul navei sale amiral lucra ca o maşină perfect reglată.

— Flota e înainte cu un paktaar, stăpână, a anunţat ofiţerul responsabil cu detectarea.

— Dintre toate speciile cliente care le datorau supunere celor din neamul Soro, Gelli aveau o importanţă deosebită pentru Krat. Erau primii protejaţi ai speciei sale şi fuseseră elevaţi de Soro cu mult timp în urmă. La rândul lor, Gelli deveniseră protectori şi aduseseră în familie alte două rase cliente. Rasa Soro avea de ce să fie mândră de ei. Lanţul elevaţiei continua.

— Cu multă vreme în urmă, fuseseră Strămoşii, care creaseră Legea Galactică. De atunci rasele ajutaseră alte specii să devină conştiente şi inteligente, cerându-le în schimb o perioadă de serviciu obligatoriu.

Cu multe milioane de ani în urmă, străvechea rasă Luber o elevase pe Puber sau cel puţin aşa susţinea Biblioteca. Rasa Luber se stinsese de multă vreme. Puberii trăiau încă pe undeva, dar erau degeneraţi şi decăzuţi.

— Totuşi, înainte să decadă, puberii elevaseră specia Hui, care, la rândul ei, îi transformaseră în clienţi pe strămoşii lui Krat, cei din rasa Soro, care erau cioplitori în piatră. La scurt timp după aceea, cei din specia Hui s-au retras în lumea lor, să devină filosofi.

— Acum, rasa Soro avea multe specii cliente. Cele mai reuşite erau Gello, Paha şi Pila.

— Krat auzea vocea subţire a tacticianului Pila, Cubber-cabub, care îşi muştruluia subordonaţii de la sectorul de planificare. Insista să facă eforturi mai mari pentru a obţine de la mini-Biblioteca de pe navă informaţiile pe care le ceruse ea. Cubber-cabub părea speriat. Bine. Se va strădui mai mult dacă îi era frică de ea.

— Dintre cei de la bord, membrii rasei Pila erau singurele mamifere, bipezi scunzi dintr-o lume cu gravitate foarte mare. Deveniseră o rasă influentă în multe organizaţii birocratice galactice, inclusiv importantul Institut al Bibliotecii. Pilii elevaseră şi ei clienţi, adăugând putere clanului.

Era totuşi păcat că pilii nu mai erau clienţi aserviţi. Ar fi fost frumos să le manipuleze din nou genele. Micii sofonţi îşi pierdeau blana şi miroseau urât.

Nicio rasa protejată nu era perfectă. Cu doar două sute de ani în urmă, pilii intraseră într-o mare încurcătură cu pământenii. Fusese o chestie dificilăşi costase mult să fie muşamalizată. Krat nu cunoştea toate amănuntele, dar era ceva în legătură cu soarele de pe Terra. De atunci, rasa Pila îi urâse pe locuitorii Pământului din tot sufletul.

Gheara de împerechere a lui Krat a pulsat în timp ce se gândea la pământeni. În numai câteva generaţii, deveniseră o pacoste aproape la fel de mare ca şi ipocriţii de kanteni şi farsorii ăia diabolici de tymbrimieni! Soro aşteptau cu răbdare ocazia să spele ruşinea care păta onoarea clanului lor. Din fericire, fiinţele umane erau jalnic de ignorante şi de vulnerabile. Poate că ocazia li se şi ivise!

Ce plăcut ar fi să-şi subordoneze specia Homo sapiens şi s-o aservească lor! Era posibil! Ce schimbări s-ar fi operat atunci! Cum ar putea fi modelaţi oamenii!

Krat s-a uitat la echipaj şi şi-a dorit să poată transforma şi modela după bunul ei plac chiar şi speciile adulte. Se puteau face atâtea cu ei. Dar asta presupunea schimbarea regulilor.

Dacă acele mamifere acvatice de pe Pământ, primele elevate, ar fi aflat ce gândea ea, atunci regulile ar putea fi schimbate… dacă Strămoşii s-ar fi întors din negura timpului Ce ironie era că rasa cea mai nouă din univers descoperise flota abandonată! Aproape că era dispusă să-i ierte pe delfini că existau, că le conferiseră oamenilor statutul de stăpâni.

— Stăpână! a anunţat-o un Gello înalt. Alianţa dintre rasele Johpur şi Thennanin s-a rupt. Se bat între ei. Asta înseamnă că nu mai sunt cei mai puternici!

— Să rămânem vigilenţi, a oftat Krat.

Cei din rasa Gello n-ar trebui să dea multă importanţă unei trădări minore. Nu era ceva ieşit din comun. Alianţele se formau şi se rupeau până se va ivi o forţă supremă. Iar ea voia ca acea forţă să fie rasa Soro.

Delfinii trebuie să fie aici! După ce avea să câştige bătălia, o să le scoată pe fiinţele alea fără mâini din refugiul lor subacvatic şi le va sili să spună totul!

Făcând un gest languros cu laba stângă, l-a chemat pe Bibliotecarul Pil din nişa lui.

— Verifică informaţiile despre creaturile acvatice pe care le urmărim, i-a ordonat. Vreau săştiu mai mult despre obiceiurile lor, ce le place şi ce detestă. Se spune că legăturile lor cu protectorii umani sunt fragile şi pot fi uşor mituiţi. Dă-mi o idee cum să-i corup pe… delfinii ăia.

Cubber-cabub s-a înclinat în faţa ei şi s-a retras în zona Bibliotecii, care avea deasupra intrării hieroglifa reprezentând o spirală cu raze.

Krat simţea în jur prezenţa destinului. Locul acesta din spaţiu era un punct de putere. Nu avea nevoie de instrumente ca să înţeleagă.

— Voi pune mâna pe ei! Regulile o să se schimbe!

13

TOSHIO

Toshio a găsit-o pe Ssattatta lângă trunchiul uriaşului copac-burghiu. Femela de delfin fusese aruncată în planta monstruoasă şi strivită. Armura ei devenise un talmeş-balmeş de fragmente sparte.

Băiatul a înaintat clătinându-se prin hăţişul devastat, fluierând o chemare în trinara de câte ori se simţea în stare. Se străduia din răsputeri să se ţină pe picioare. Nu mersese mult de când părăsise Pământul, iar vânătăile şi greaţa nu-i erau de mare ajutor.

L-a găsit pe K’Hith zăcând pe un pat moale de iarbă. Armura îi era intactă, dar delfinul paleontolog murise deja, căci i se scursese tot sângele prin cele trei răni adânci din abdomen. Toshio şi-a notat în minte locul unde se afla şi a trecut mai departe.

Mai aproape de plajă a găsit-o pe Satima. Micuţa femelă era plină de sânge şi isterică, dar în viaţă. I-a bandajat rănile cu spumă de carne şi bandă izolantă.

Apoi a luat braţele mecanice ale armurii şi, ajutându-se de un pietroi, le-a îngropat în solul argilos. Era tot ce putea face s-o fixeze de pământ, înainte să vină al cincilea val.

A fost mai mult o inundaţie decât un val. Toshio s-a prins de un copac în timp ce trecea unda, trăgându-l şi ridicându-i-se până la gât.

De îndată ce valul a început să se retragă, s-a desprins de copac şi s-a dus la Satima. A bâjbâit până a găsit închizătoarea de la armură şi i-a scos-o, lăsând-o să plutească în apa refluxului, apoi s-a străduit să nu rămână în urmă.

Făcea eforturi s-o împingă în nişte tufişuri pitice, luptându-se cu contracurentul din ce în ce mai puternic, când i-a atras atenţia o mişcare rapidă sus într-un copac. Mişcarea nu se încadra în schema dominantă cu un caracter unduitor. Şi-a ridicat capul şi a întâlnit privirea a doi ochişori negri.

Abia a avut timp să-şi înăbuşe o exclamaţie, că mareea i-a şi târât pe el şi pe Satima dincolo de obstacol, într-o mică mlaştină, recent formată. Toshio avea prea multe de făcut ca să se uite şi în altă direcţie în afară de drept înainte.

Trebuia s-o tragă pe Satima pe ultimii metri acoperiţi de plante marine alunecoase, având grijă să nu-i redeschidă rănile. Părea mai lucidă de câteva minute. Chiţăiturile ei în limba delfinilor începeau să prindă formă şi să sune ca vorbele din trinară.

Un fluierat l-a făcut pe Toshio să-şi ridice capul. Keepiru era la doar patruzeci de metri de ţărm, trăgând sania după el. Finul purta mască, dar reuşea să semnalizeze.

— Satima! i-a strigat Toshio delfinului rănit. Du-te la sanie! Du-te la Keepiru! Leag-o la o cupolă cu aer! i-a strigat apoi lui Keepiru. Şi stai cu ochii pe ecranul sonarului! Întoarce-te în larg când vezi un val apropiindu-se.

Keepiru a încuviinţat din cap. Imediat ce a ajuns Satima la vreo treizeci de metri de insulă, delfinul a şi folosit sania ca s-o ghideze spre apă mai adâncă.

Până acum, Toshio găsise cinci. Mai rămâneau Hist’t şi Hikahi.