STREAKER
DIN JURNALUL LUI GILLIAN BASKIN
A trecut ceva timp de când n-am mai reuşit să scriu în acest jurnal de bord personal. După Mica Grămadă, am fost mereu într-o mişcare frenetică… am făcut descoperirea mileniului, am căzut în ambuscada de la Morgran şi, de atunci, n-am făcut decât să luptăm pentru a ne salva pielea. Nu-l prea mai văd pe Tom. E mereu jos în sala motoarelor sau a armelor. Eu sunt fie aici în laborator, fie la infirmerie să am grijă de bolnavi.
Doctoriţa de la bord, Makanee, are şi ea o mulţime de probleme. Finii au fost mereu predispuşi la ipohondrie. La fiecare apel, se prezintă o cincime din echipaj, acuzând tulburări psihosomatice. Nu poţi să le spui că totul se petrece în capul lor, aşa că le aducem mângâiere, spunându-le ce tipi curajoşi sunt şi că se vor face bine în curând.
Cred că, dacă n-ar fi comandantul, jumătate din echipaj ar fi deja isteric. Multor fini li se pare un erou din Visul Balenelor. Creideiki se învârte prin navă, supraveghind reparaţiile şi dând câteva lecţii de logică keneenkiană. Finii par să-şi revină în prezenţa lui.
Totuşi, continuă să vină rapoarte despre bătălia spaţială. În loc să se potolească, devine din ce în ce mai crâncenăşi nebunească!
Şi noi toţi ne facem griji din ce în ce mai mari pentru echipa lui Hikahi.
Gillian a pus jos stiloul. Din micul cerc luminos al lămpii de pe birou, restul laboratorului părea întunecat şi sumbru. Singura lumină venea din capătul opus al camerei. Spoturile luminoase scoteau în evidenţă o formă vag umană, o umbră misterioasă întinsă pe o masă de stază.
Hikahi, a oftat Gillian. Pentru numele lui Ifni, unde eşti?
Era foarte îngrijorată pentru că echipa lui Hikahi nu trimisese nici măcar un monoimpuls de confirmare a ordinului de întoarcere. Streaker nu-şi putea permite să-i piardă pe acei fini. Deşi de multe ori nu te puteai bizui pe el în afara punţii, Keepiru era cel mai bun pilot al lor. Dar şi Toshio Iwashika promitea mult.
Dar, mai presus de toate, pierderea lui Hikahi i-ar fi afectat enorm. Fără ea, cum s-ar fi descurcat Creideiki?
Hikahi era cea mai bună prietenă a lui Gillian dintre delfini, cel puţin la fel de apropiată cât era Tom de Creideiki sau Tsh’t. Gillian se întreba de ce fusese desemnat secund Takkata-Jim în locul lui Hikahi. N-avea nicio logică. Se gândea că existase un motiv politic. Takkata-Jim era un Stenos. Poate că Ignacio Metz contribuise la alegerea personalului complementar al acelei misiuni, iar Metz era un susţinător fervent al anumitor specii de delfini de pe Pământ.
Gillian nu şi-a aşternut pe hârtie aceste gânduri. Erau speculaţii dezgustătoare, iar pentru asemenea lucruri nu avea vreme.
Şi oricum e timpul să mă ocup din nou de Herbie.
A închis jurnalul şi s-a îndreptat spre masa cu stază, unde o siluetă descărnată plutea într-un câmp bine protejat de timp suspendat.
Străvechiul cadavru parcă se uita la ea prin sticlă, zâmbindu-i şi el.
Nu era uman. Nu existau nici măcar organisme pluricelulare pe Terra când trăise acea creatură care respirase şi pilotase nave. Şi totuşi, părea umanoid într-un mod straniu. Avea braţe şi picioare drepte, cap şi gât foarte umane. Maxilarul şi orbitele erau ciudate, dar pe faţa lui era încă un zâmbet foarte omenesc.
Câţi ani ai, Herbie? l-a întrebat ea în gând. Un miliard? Două?
Cum se face că flota ta de nave antice a rămas nedescoperită de civilizaţia galactică atâta vreme, până am venit noi… o mână de pui de lup umani şi delfini elevaţi de puţin timp? De ce a trebuit să te găsim noi?
Şi de ce o mică hologramă a ta, transmisă pe Pământ, a înnebunit într-un asemenea hal speciile protectoare din galaxie?
Mini-Biblioteca de pe Streaker nu era de niciun ajutor. Refuza să-l recunoască pe Herbie. Poate ascundea ceva. Sau poate era o arhivă prea mică pentru a-şi aminti de o rasă obscură, stinsă de atâta vreme.
Tom îi ceruse maşinii Niss să arunce o privire la Herbie. Până acum, sarcasticul produs al tymbrimienilor nu fusese în stare să dea vreun răspuns.
În acest timp, între infirmerie şi celelalte îndatoriri, Gillian a trebuit să găsească măcar câteva ore pe zi ca să examineze relicva fără să o distrugă şi poate să înţeleagă de ce erau extratereştrii aşa de agitaţi în privinţa ei. Dacă nu o făcea ea, nimeni nu avea s-o facă.
Avea s-o facă până diseară.
Bietul Tom, s-a gândit Gillian, zâmbind. O să vină epuizat de la motoarele lui, iar eu voi avea chef să facem dragoste. Din fericire, e un tip care ştie de glumă.
A luat o microsondă cu mezoni pi.
Bine, Herbie, să vedem dacă putem afla ce fel de creier aveai.
10
METZ
— Îmi pare rău, doctore Metz, căpitanul e cu Thomasss Orley la sectorul arme. Dacă pot să vă ajut cu ceva…
Ca de obicei, secundul Takkata-Jim era extrem de politicos. Dicţia lui în anglică, chiar şi când respira apă oxigenată, era aproape perfectă. Ignacio Metz nu şi-a putut reţine un zâmbet aprobator. Takkata-Jim îl interesa în mod deosebit.
— Nu, secundule. M-am oprit pe punte doar ca să văd dacă s-a întors echipa de prospectare.
— Nu încă. Nu putem decât să aşteptăm.
Metz a ţâţâit. Ajunsese deja la concluzia că echipa lui Hikahi pierise.
— A, bine. Nu cred că a venit încă nicio propunere de negocieri din partea Galacticilor, nu-i aşa?
Takkata-Jim a scuturat din capul său mare de un cenuşiu împestriţat, de la stânga la dreapta.
— Din păcate nu, domnule. Pare să-i intereseze mai mult să se măcelărească între ei. La fiecare câteva ore, altă flotă de război intră în sistemul lui Kthsemenee să se arunce în luptă. Probabil că va trece ceva timp înainte ca unul din ei să recurgă la tratative diplomatice.
Doctorul Metz s-a încruntat, uimit de lipsa lor de logică. Dacă Galacticii ar fi fost raţionali, l-ar fi lăsat pe Streaker să încredinţeze descoperirea Institutului Bibliotecii şi ar fi închis subiectul! Atunci toţi ar fi participat în aceeaşi măsură!
Dar civilizaţia galactică era unită mai mult în conflicte decât în realitate. Şi prea multe specii războinice dispuneau de nave mari şi tunuri.
Iar noi suntem la mijloc, s-a gândit Metz, şi avem ceva râvnit de toţi.
