— Nu, mulţumesc. Mi-am adus ceva de mâncare. O să mai lucrez un pic.

— Cum vrei. Totuşi, ai putea încerca să vezi mai mult din nava asta, altceva decât locul unde stai şi laboratorul ăsta.

— Vorbesc tot timpul cu Metz şi cu Brookida prin ecran. N-am nevoie să mă învârt, zgâindu-mă prin drăcovenia asta al lui Rube Goldberg, care nici măcar nu mai poate să zboare!

— Şi, pe lângă asta… l-a ajutat ea.

Charlie a zâmbit.

— Şi, pe lângă asta, detest să mă ud. Cred că voi, oamenii, ar fi trebuit să lucraţi pe câini, după ce v-aţi aruncat vraja asupra noastră, cei de tipul Pan. Delfinii sunt în regulă… câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt fini. Dar nu mi se par cei mai potriviţi pentru călătoriile în spaţiu.

A scuturat din cap, având pe chip o expresie de înţelepciune tristă. Evident, se gândea că întregul proces de elevaţie de pe Pământ ar fi fost mai reuşit dacă îl făceau semenii lui.

— Păi, în primul rând, sunt piloţi excelenţi, i-a replicat Dennie. Uite ce grozav e Keepiru!

— Da, şi vezi ce nesuferit e finul ăsta când nu pilotează. Sincer să fiu, Dennie, în călătoria asta am ajuns să mă întreb dacă delfinii s-au adaptat cu adevărat la zborul în spaţiu. Ai văzut cum s-au comportat unii dintre ei când am dat de necaz? Toată tensiunea asta îi înnebuneşte pe unii dintre marii Stenos ai lui Metz.

— Nu eşti prea îngăduitor, i-a reproşat Dennie. Nimeni nu a prevăzut că misiunea asta va fi atât de stresantă. După mine, toţi finii se comportă minunat. Uite cu câtă abilitate ne-a scos Creideiki din capcana de la Morgran.

Charlie a dat din cap.

— Ştiu, cum să nu. Dar tot aş vrea să fie mai mulţi oameni şi cimpanzei la bord.

Cimpanzeii fuseseră recunoscuţi ca specie spaţială cu doar un secol înaintea delfinilor. Şi Dennie îşi închipuia că şi peste trei milioane de ani vor avea aceeaşi atitudine de superioritate.

— Bine, dacă nu vii, pa! i-a spus. Şi-a luat geanta şi a atins placa pentru palmă de lângă uşă. Pe curând, Charlie!

Cimpanzeul a strigat după ea înainte ca uşa să se închidă în urma ei.

— Apropo! Dacă-i vezi pe Tkaat şi pe Sah’ot, zi-le să mă contacteze, bine? Mă gândeam că anomaliile astea de subducţie pot fi paleotehnice! Pe un arheolog l-ar interesa!

Dennie a lăsat uşa să se închidă, fără se răspundă. Dacă se făcea că nu auzise rugămintea lui Charlie, mai târziu putea să pretindă că nu ştiuse nimic. Nu era dispusă să-i adreseze vreun cuvânt lui Sah’ot, oricât de importantă era descoperirea lui Charlie!

Îi lua deja prea mult timp să-l evite pe acel delfin.

Compartimentele „uscate” ale navei spaţiale Streaker erau mari, deşi le foloseau doar opt membri ai echipajului. Cei 130 de delfini (numărul lor se micşorase cu 32 de când plecaseră de pe Pământ) puteau să viziteze roata-uscată doar cu ajutorul unui mergător mecanic sau „păianjen”.

Erau unele camere care nu trebuiau inundate cu apă hiperoxigenată şi nu puteau fi lăsate în voia fluctuaţiilor gravitaţionale din puţul central când nava se afla în spaţiu. Erau acolo aparate care trebuiau menţinute uscate şi maşini care efectuau procese la căldură în condiţii de gravitate. Şi mai erau spaţiile de locuit ale oamenilor şi cimpanzeilor.

Dennie s-a oprit la o intersecţie. S-a uitat pe coridor, unde îşi aveau cabinele majoritatea oamenilor, şi s-a gândit să bată la uşa celei de-a doua. Dacă Tom Orley era acolo, poate că era momentul oportun să-i ceară sfatul într-o problemă care devenea din zi în zi mai enervantă: cum să procedeze în cazul „atenţiilor”… Neobişnuite din partea lui Sah’ot.

Puţini oameni erau mai calificaţi decât Tom Orley să dea sfaturi în privinţa comportamentului non-uman. Titlul lui oficial era de Consultant în Tehnologiile Extraterestre, dar era clar că se afla pe navă şi ca psiholog, pentru a-i ajuta pe doctorii Metz şi Baskin să evalueze performanţele unui echipaj alcătuit din delfini. Cunoştea cetaceele, poate era în stare să-i spună ce voia Sah’ot de la ea.

Tom ar şti ce să facă, dar…

Obişnuita ei indecizie a avut câştig de cauză. Erau multe motive pentru care să nu-l deranjeze acum pe Tom, cum ar fi faptul că îşi petrecea fiecare minut când era treaz încercând să găsească un mod de a-i salva pe toţi. Bineînţeles, acelaşi lucru se putea spune şi despre majoritatea membrilor echipajului, dar experienţa şi reputaţia sa sugerau că doar lui Orley ar fi putut să-i vină ideea cum să plece cu nava Streaker şi echipajul ei de pe Kithrup înainte de a fi capturaţi de extratereştri.

Dennie a oftat. Un alt motiv de a amâna era jena. Nu era uşor pentru o femeie tânără să ceară un sfat personal de la un bărbat cu experienţă ca Thomas Orley. Mai ales când era vorba despre avansurile unui cetaceu îndrăgostit.

Oricât de amabil era Tom, tot ar fi râs de ea… sau şi-ar fi stăpânit râsul din politeţe. Situaţia, Dennie o admitea, trebuia să pară amuzantă oricui, cu excepţia obiectului încercărilor de seducere.

Dennie a iuţit pasul şi a străbătut coridorul curbat până la lift. De ce oare mi-am dorit să ajung în spaţiu? s-a întrebat ea. Sigur, era o ocazie bună să avansez în carieră. Şi viaţa mea personală era oricum la pământ pe Terra. Şi acum unde sunt? Analiza mea despre biologia de pe Kithrup nu duce nicăieri. Sunt mii de monştri cu ochi de insecte care zboară în jurul planetei şi abia aşteaptă să coboare şi să mă prindă, iar un delfin în călduri mă hărţuieşte cu avansuri ce ar face-o să roşească şi pe Ecaterina cea Mare.

Nu era drept, bineînţeles, dar când fusese viaţa dreaptă cu ea?

***

Streaker fusese construit dintr-o navetă de explorare din clasa Snarkhunter. Mai erau puţine vase Snark care zburau încă. Atunci când pământenii se mai obişnuiseră cu tehnologiile sofisticate ale Bibliotecii, învăţaseră să îmbine vechiul cu noul… străvechile modele galactice cu tehnologiile terestre. Procesul era într-o fază foarte delicată când fuseseră construite navetele Snark.

Nava era un cilindru având capetele emisferice şi flanşele ieşite în afară, cu cinci benzi de cinci metri lungime în jurul carenei. În spaţiu, flanşele o ancorau de o sferă protectoare de stază. Acum serveau drept suporturi pentru aterizare, în timp ce nava Streaker avariată zăcea pe o parte într-un canion mlăştinos, la optzeci de metri sub suprafaţa unei mări extraterestre.

Între al treilea şi al patrulea cerc al flanşelor, carena ieşea puţin în afară pentru a forma roata-uscată. În spaţiul cosmic, roata se învârtea, furnizând o formă primitivă de gravitate artificială. Oamenii şi clienţii lor învăţaseră cum să genereze câmpuri gravitaţionale, dar aproape fiecare navă terestră era încă dotată cu o roată centrifugală. Unii o vedeau ca pe o marcă distinctivă care anunţa că unele rase prietenoase le recomandaseră pământenilor să păstreze tăcerea… că cele trei rase din sistemul lui Sol erau diferite de oricare altele din spaţiu… „orfanii” Pământului.

În roata lui Streaker era suficient loc pentru până la patruzeci de oameni, deşi acum erau doar şapte şi un cimpanzeu. Avea şi spaţii de recreere pentru delfinii din echipaj, bazine în care să sară, să împroaşte cu apă şi să facă jocuri sexuale în timpul liber.

Dar, pe suprafaţa unei planete, roata nu se putea învârti, aşa că aproape toate camerele ei erau înclinate şi inaccesibile. Şi marele bazin central era plin cu apă.

Dennie a luat liftul până la una dintre spiţele care legau roata-uscată de pilonul posterior rigid al navei. Acest pilon susţinea interiorul deschis al lui Streaker. Dennie a ieşit din lift într-o sală hexagonală cu uşi şi panouri de acces în fiecare colţ, ajungând în cele din urmă la principala ecluză a bazinului principal, la cincizeci de metri în faţa spiţelor roţii.

În condiţii de imponderabilitate, ar fi plutit în loc să păşească pe coridorul cel lung. Gravitatea îi dădea holului un aer ciudat de nefamiliar.

În camera etanşă a ecluzei era un perete cu dulapuri transparente, unde se ţineau costumele spaţiale şi echipamentul pentru scufundări. Dennie a ales din dulapul ei un bikini, o mască şi nişte labe de cauciuc. În împrejurări „normale”, şi-ar fi pus o salopetă, o centură cu rachete şi poate o pereche de aripi mari la braţe. Ar fi putut sări prin bazinul central şi zbura prin aerul umed în orice direcţie dorea, cu condiţia să fie atentă la spiţele rotitoare ale roţii-uscate.

Acum, desigur, spiţele nu se mişcau, şi bazinul central conţinea ceva mai multă umiditate decât aerul.

S-a dezbrăcat repede şi şi-a pus costumul de baie. Apoi s-a oprit în faţa unei oglinzi şi a tras de şireturile bikiniului până s-a simţit bine în el. Dennie ştia că are un corp atrăgător. Bărbaţii pe care îi cunoştea i-o spuseseră de foarte multe ori. Totuşi, umerii mai degrabă laţi îi dădeau un motiv pentru autocritica pe care părea s-o caute mereu.

S-a uitat în oglindă, surâzând. Imaginea s-a transformat imediat. Dinţii ei albi şi strălucitori contrastau frumos cu ochii negri.

A încetat să zâmbească. Gropiţele o făceau să pară mai tânără, un efect ce trebuia evitat cu orice preţ. A oftat şi şi-a vârât cu grijă părul negru ca tăciunele sub casca de cauciuc.

Bine, să terminăm acum cu asta, s-a gândit.

A verificat încuietorile de la geantă şi a intrat în camera de compensare. Când a blocat sistemul intern de închidere, apa sărată a început să inunde camera, ieşind din găurile din podea.

Dennie a evitat să se uite în jos. Şi-a ajustat masca aparatului de respirat Batteau, astfel încât să-i acopere faţa. Membrana transparentă era totuşi rigidă, dar lăsa aerul să treacă în ambele sensuri în timp ce respira rapid şi adânc. Numeroasele plăcuţe flexibile din jurul marginii o ajutau să tragă în piept suficient aer din apa hiperoxigenată. La colţurile ochilor, masca era dotată cu mici ecrane de sonar care trebuiau să compenseze surditatea unei fiinţe umane în apă.

Apa călduţă cu bule i se urca pe picioare. Dennie şi-a potrivit masca de mai multe ori. Şi-a strâns geanta, lipind-o de ea. Când lichidul i-a ajuns aproape la umeri, şi-a băgat capul în apă şi a respirat adânc, cu ochii închişi.

Masca funcţiona. Bineînţeles, aşa se întâmpla mereu. Parcă inspira o ceaţă deasă, oceanică, dar avea destul aer. Un pic speriată de micul ei ritual, a stat dreaptă în picioare şi a aşteptat să-i urce apa până deasupra capului.

În cele din urmă, uşa s-a deschis, iar Dennie a ieşit înot într-o cameră mai mare, unde păianjeni, „mergători”, şi alte echipamente ale delfinilor erau frumos împăturite în nişe. Băgate în rafturi ordonate erau plase cu mici jetpack-uri acvatice pe care delfinii le foloseau ca să se deplaseze prin navă în condiţii de imponderabilitate. Acele jetpack-uri permiteau nişte acrobaţii uimitoare în cădere liberă; dar pe o planetă, cu mare parte din navă inundată, erau inutile.

Erau de obicei unul sau doi fini în acest vestiar exterior, punându-şi sau scoţându-şi echipamentul. Uimită că nu era nimeni acum, Dennie a înotat până la deschizătura din capătul celălalt al camerei şi s-a uitat la bazinul central.

Marele cilindru avea doar douăzeci de metri diametru. Priveliştea nu era spectaculoasă, ca aceea de care te bucurai din mijlocul unui oraş spaţial din benzile de asteroizi ale lui Sol. Cu toate acestea, de câte ori intra în bazinul central, prima ei impresie era de spaţiu vast şi aglomerat. Lungi puţuri radiale se extindeau de la pilonul posterior la peretele cilindrului, menţinând nava rigidă şi ducând energia la flanşele de stază. Între acele coloane erau locurile de muncă ale delfinilor, dispuse pe suporturi din plase elastice.

Delfinii, chiar şi cei din specia Tursiops amicus, detestau să stea închişi în locuri înguste mai mult decât era necesar. În spaţiu, echipajul lucra în imponderabilitatea bazinului central, plutind prin aerul umed. Dar Creideiki a trebuit să aterizeze cu nava lui avariată într-un ocean. Asta însemna că trebuise şi să inunde nava pentru a le da muncitorilor posibilitatea de a ajunge la uneltele lor.