Zgomotul motoarelor ambalate s-a transformat într-un ţipăt îndurerat când, disperat, băiatul a întors brusc sania la babord. Masa enormă, întunecată a unei movile de metal îi apăruse în faţă. Simţea deja forţa de tracţiune a curentului în timp ce, la dreapta lui, valul începea să formeze brizanţi ce se măreau la apropierea de ţărmul abrupt al insulei.
Lui Toshio îi venea să urle, dar efortul îi tăiase respiraţia. A strâns din dinţi şi a numărat cu groază secundele ce se scurgeau.
Într-un nor efervescent, sania a înaintat de-a lungul ţărmului nordic, stâncos şi abrupt. Deşi era încă sub apă, Toshio vedea în jos, la vreo zece metri în dreapta, plantele mai puţin înalte de pe plaja insulei. Trecea prin centrul unui munte de apă.
Apoi a ajuns dincolo! Marea s-a deschis şi una dintre cele mai adânci gropi oceanice s-a căscat în faţa lui, întunecoasă şi pare-se fără fund.
Toshio a accelerat şi a golit tancurile de balast. Sania a coborât mai repede ca oricând.
Pupa se înclina primejdios. Toshio a trecut prin nori de resturi căzătoare. L-au cuprins întunericul şi frigul, dar băiatul le căuta ca pe un refugiu.
Valea cobora treptat sub el când a dus sania în adâncuri. Simţea valul seismic rostogolindu-se deasupra lui. Plantele marine din jur se unduiau într-un mod foarte ciudat. O ploaie lentă de resturi cădea în toate părţile, însă măcar apa nu mai încerca să-l zdrobească. Toshio nu mai cobora, ci se deplasa pe teren plat spre mijlocul văii, departe de toate. Apoi s-a încovoiat, doborât de suferinţa pricinuită de muşchii loviţi şi de reacţia datorată adrenalinei.
I-a binecuvântat pe micuţii simbioţi concepuţi de om, care îi curăţau chiar acum sângele de azotul în exces, prevenind beţia adâncurilor.
Toshio a redus puterea motoarelor la un sfert, iar ele au oftat de uşurare. Aproape toate luminile de pe afişajul saniei erau verzi, lucru surprinzător după tot ce se întâmplase cu acel vehicul.
Dar unul dintre aparatele de control i-a atras atenţia – indica o cupolă cu aer în funcţiune. Deodată, Toshio a auzit un sunet slab, cântat; era o fluierătură reverenţioasă şi răbdătoare:
*Oceanul este cum este cum este –
Un suspin nesfârşit al visului –
*AL altor mari ce sunt ce sunt –
şi altele în ele, visând –*
Toshio a activat hidrofoanele:
— Brookida! Eşti bine? Cum merge aerul?
S-a auzit un oftat tremurat şi obosit.
— Degete ale Flllotei, salut! Mulţumesc că mi-ai salvat viaţa. Ai zburat ca un adevărat fin Tursiops.
— Nava pe care am văzut-o probabil că s-a prăbuşit! Dacă aşa s-a întâmplat, poţi să pui pariu că vor fi replici! Poate e mai bine să rămânem aici jos un timp. O să activez sonarul ca să ne poată găsi ceilalţi şi să vină pentru aer până trec valurile.
A apăsat pe un buton şi, imediat, o serie de clicuri s-au răspândit în apa din jur. Brookida a gemut.
— Nu vor veni, Toshio. Nu-i auzi? Nu vor răspunde chemării tale.
Toshio s-a încruntat.
— Trebuie! Hikahi ştie de replici. Probabil că ne caută acum! Poate ar fi mai bine să mă întorc… A făcut manevrele de întoarcere a saniei şi de aruncare a balastului. Brookida începuse să-l îngrijoreze.
— Nu te duce, Toshio! Nu realizezi nimic dacă mori şi tu! Aşteaptă să treacă valurile! Trebuie să trăieşti ca să-l anunţi pe Creideiki!
— Ce tot spui acolo?
— Ascultă, Ochi-Ageri. Ascultă!
Toshio a scuturat din cap, apoi a înjurat şi a tras de manetă, oprind motorul. A luat din nou hidrofoanele.
— Auzi? a întrebat Brookida.
Toshio şi-a înclinat capul şi a ascultat. Marea era plină de diverse intonaţii. Mugetul valului ce se îndepărta slăbea în intensitate. Bancuri de peşti scoteau sunete panicate. De peste tot veneau informaţii despre alunecări de stânci şi valuri ce măturau, furioase, insulele.
Apoi a auzit. Chiţăiturile stridente şi repetitive în delfina primitivă. Niciun delfin modern n-o vorbea când era în deplinătatea facultăţilor sale mintale.
Asta, în sine, nu era un semn bun.
Unul dintre ţipete era clar. Distingea apelul la ajutor cel mai cunoscut. Era primul semnal al delfinilor pe care îl înţeleseseră oamenii de ştiinţă.
Dar celălalt zgomot… cel puţin trei voci se îmbinau în el. Era un sunet ciudat, foarte pătrunzător şi complet greşit!
— Asssta-i febra salvării, a suspinat Brookida.
— Hikahi a naufragiat pe plajă şi e rănită. Ea ar fi putut să oprească toate astea, dar e în delir şi agravează situaţia!
— Hikahi…
— Ca şi Creideiki, este adeptă a Keneenk… studiul logicii. Ar fi reuşit să-i oblige pe ceilalţi să ignore strigătele celor aruncaţi pe ţărm, să-i facă să se scufunde la loc sigur pentru un t-timp.
— Nu-şi dau seama că vor fi replici?
— Replicile nu contează, Ochi-Ageri! a strigat Brookida. Pot ajunge pe plajă şi fără ajutor! Eşti calafian? Cum de nu ştii asssta dessspre noi? Mă chinuie dorinţa să mă duc acolo, să răspund acelei chemări!
Toshio a gemut. Sigur că ştia de febra salvării, în care panica şi frica ştergeau spoiala de civilizaţie, lăsând un cetaceu cu un singur gând în minte – să-şi salveze tovarăşii, indiferent de riscuri. În fiecare an, această tragedie îi lovea chiar şi pe cei mai evoluaţi fini din Calafia. Akki îi spusese odată că, uneori, însăşi marea părea să strige după ajutor. Unii oameni pretindeau că o simţiseră, mai ales cei care luaseră ARN de delfin în ritualurile Cultului Visătorilor.
