Dennie a verificat încă o dată pachetele cu explozibil. Era întuneric şi puţin spaţiu în culoarul îngust al rădăcinii copacului-burghiu. Raza luminoasă de la casca ei arunca umbre distincte prin labirintul format de ramificaţiile rădăcinii.
Şi-a ridicat capul şi a strigat.
— Aproape ai terminat, nu-i aşa, Toshio?
Tânărul îşi planta explozibilul în secţiunea superioară, lângă movila metalică.
— Da, Dennie. Dacă ai terminat şi tu, coboară chiar acum. Vin la tine într-un minut.
Dennie nu putea să-i vadă picioarele cu labe de cauciuc de deasupra ei. Vocea îi ajungea distorsionată în desişul plin cu apă. Era o uşurare să plece de acolo.
Şi-a croit drum în jos cu atenţie, luptându-se cu claustrofobia. Nu era genul de muncă pe care Dennie ar fi ales-o vreodată. Dar trebuia s-o facă şi, prin natura lor, delfinii nu erau făcuţi pentru ea.
La jumătatea coborâşului, s-a agăţat de o ramură a unei plante târâtoare.
A tras, dar creanga nu voia s-o elibereze. Când s-a zbătut, s-a încurcat şi mai rău şi şi-a amintit brusc aventura lui Toshio cu algele ucigaşe. A simţit cum o cuprinde panica, dar şi-a impus să nu se mai agite, să tragă aer adânc în piept şi să examineze laţul care se strângea în jur.
Era doar o liană moartă care îi prinsese un picior. Nu s-a obosit s-o taie cu cuţitul. Şi-a continuat coborârea cu mai multă prudenţă şi, în cele din urmă, s-a refugiat în grota de sub movila metalică.
Keepiru şi Sah’ot o aşteptau acolo jos. Tuburile aparatelor de respirat le astupau orificiile respiratorii şi li se încolăceau în jurul corpurilor. Farurile celor două sănii îşi refractau razele prin miile de filamente minuscule ce păreau să umple încăperea cu o ceaţă plutitoare. O lumină slabă pătrundea în grotă prin deschizătura prin care intraseră.
*Ecourile răsunând în cuşca asta de stâncă
Nu sunt cele ale unui pescuit norocos.*
Dennie l-a privit pe Sah’ot. Nu era sigură că înţelesese prea bine trinara elaborată a poetului.
— O, da! După ce aranjează Toshio fitilele, ar fi mai bine să ieşim de aici. Explozia va reverbera în grota asta. Nu cred că va fi prea plăcut.
Keepiru a încuviinţat. Comandantul militar al expediţiei fusese tot timpul tăcut de când părăsiseră nava.
Dennie s-a uitat de jur împrejur în peştera subacvatică. Corali minusculi îşi construiseră un castel pe stâncile de siliciu ale colinei oceanice. Structura crescuse încet, iar când movila străpunsese suprafaţa cu vârful, viaţa devenise posibilă acolo. În vegetaţia care răsărise era şi un copac-burghiu.
Planta străpungea nucleul metalic al muntelui şi pătrundea până în stratul organic folositor de la baza insulei. Mineralele erau trase în sus şi depozitate acolo. Dedesubt se mărea o cavitate care avea să năruie micul munte metalic în scoarţă.
Era ceva în acel proces care i se părea ciudat lui Dennie, ca ecologist. Micuţa filială a Bibliotecii de pe Streaker nu menţiona deloc movilele de metal, ceea ce era straniu.
Era greu de crezut că acel copac-burghiu putea evolua treptat în nişa sa, aşa cum procedau aproape toate speciile. Pentru a o face cu succes, arborele avea nevoie de multă forţă şi perseverenţă. De unde le avea? se întreba Dennie.
Şi ce se întâmpla cu movilele după ce se prăbuşeau în cavităţile pe care le săpa copacul-burghiu pentru ele? Văzuse deja nişte puţuri care îşi înghiţiseră movilele. La adâncime, erau cât se poate de înceţoşate şi întunecate.
A îndreptat fasciculul luminos spre baza movilei. Reflexele erau de-a dreptul impresionante. Dennie se aşteptase la ceva zimţat şi neregulat, şi nu la un câmp de puţuri concave şi strălucitoare pe metalul lucios de dedesubt.
A înotat spre una dintre depresiunile mai mari, ridicându-şi aparatul foto. Lui Charles Dart i-ar plăcea să aducă poze şi mostre din expediţia asta. Ştia că nu trebuie să se aştepte la mulţumiri din partea lui. Mai degrabă, fiecare poză sau mostră tulburătoare avea să-i smulgă un suspin exasperat pentru că ea nu reuşise să urmeze pistele cele mai evidente.
Pe fundul unei depresiuni ceva se mişca, o mişcare lentă şi sinuoasă. Dennie şi-a îndreptat lanterna într-acolo şi s-a uitat mai îndeaproape. Era un fel de rădăcină. A văzut mai multe filamente minuscule plutind aproape de liana agăţătoare, fiind prinse şi târâte în interior. A luat câteva şi le-a pus în punga pentru eşantioane.
— Să plecăm, Dennie! o chema Toshio. Apoi a auzit zăngănind sania ce trecea chiar pe sub ea. Hai! Avem numai cinci minute până explodează încărcătura!
— Bine, bine, a spus ea. Mai lasă-mă un minut.
Curiozitatea profesională era acum mai tare decât orice altceva. Dennie nu-şi imagina niciun motiv pentru care o fiinţă vie ar săpa în masa întunecată de metal aproape pur. A întins mâna în depresiune şi a prins rădăcina tentaculară, apoi s-a sprijinit de colină şi a tras cu toată puterea.
În prima clipă, rădăcina elastică nu a cedat, ba chiar părea să tragă şi ea. Dennie s-a temut să nu fi căzut într-o capcană.
Rădăcina s-a rupt pe neaşteptate. Dennie i-a întrezărit vârful dur şi lucios pe când punea mostra în pungă, apoi s-a întors şi, dând din picioare, s-a îndepărtat de suprafaţa metalică.
Keepiru i-a aruncat o privire dojenitoare pe când se prindea de sanie, apoi a pornit cu vehiculul spre intrarea în peşteră şi lumina zilei, unde îi aşteptau Toshio şi Sah’ot. După câteva clipe, o explozie a reverberat prin apa puţin adâncă.
***
Au aşteptat o oră, apoi au intrat din nou în grotă.
Explozia retezase trunchiul copacului-burghiu acolo unde pătrundea prin baza movilei metalice. Puţul se înclinase, dar continua în adâncul întunecos. Încă ploua cu fragmente de rocă din deschizătura de la baza micului munte. În grota de sub insulă era un vârtej de resturi vegetale.
S-au apropiat cu prudenţă de puţ.
— Mai bine îl verific cu sonda înainte să ne ducem noi, a spus Toshio. Pot să fie porţiuni instabile rămase în puţ.
*O fac eu – Căţărătorule-de-scări
Roboţii dau ascultare – orificiului meu nervos*
Toshio a aprobat din cap.
— Da, ai dreptate. Fă-o tu, Keepiru.
Datorită interfeţei directe dintre robot şi nervi, pilotul putea controla sonda mai bine decât Toshio. Dintre oamenii de la bord, numai Emerson D’Anite şi Thomas Orley aveau acele conexiuni cyborg. Va trece mult timp până când majoritatea fiinţelor umane vor putea suporta efectele secundare ale implantului la fel ca delfinii, care avuseseră mare nevoie de o interfaţă şi fuseseră modificaţi genetic în acest scop.
