Tehnicianul de la sala motoarelor a clipit.
— Imagini sonore, căpitane. Un delfin preconştient s-ar fi gândit la reflexiile sunetului în apă, care saltă de jos la suprafaţă.
Tehnicianul avea un ton obosit, dar venea la acele lecţii din dorinţa înflăcărată de a-şi îmbunătăţi nivelul de cunoştinţe. Pentru moralul unor fini ca Wattaceti, căpitanul, deşi ocupat, îşi făcea timp să le ţină în continuare.
Creideiki a încuviinţat.
— Cât se poate de corect. Acum, care ar fi primul tip de reflexie care i-ar veni în minte unei fiinţe umane?
— Imaginea luminii venind de sus, a răspuns repede S’tat, şeful careului.
— Foarte probabil, deşi ştim cu toţii că şi unii din „urechile-mari“ pot să înveţe să audă.
A izbucnit un râs general la acea mică ironie la adresa rasei protectoare. Hohotele dădeau măsura moralului echipajului, iar Creideiki le-a cântărit ca pe masa unei celule de carburant, între fălci.
Pentru prima oară, Creideiki a observat că Takkata-Jim şi K’tha-jon se apropiau înot de grup şi şi-a reţinut un gest de îngrijorare. Takkata-Jim l-ar fi anunţat dacă se întâmpla ceva. Părea să fi venit doar ca să-l asculte.
Dacă acesta era un semn că secundului îi trecuse lunga lui supărare, Creideiki se bucura. Îl reţinuse la bord pe Takkata-Jim, în loc să-l trimită cu Orley şi echipa de salvare, pentru că voia să-l aibă sub ochi pe ofiţer. Începuse să se gândească, deşi cu oarecare şovăială, dacă nu venise momentul să facă nişte schimbări în organigramă.
A aşteptat să se potolească hohotele de râs.
— Acum gândiţi-vă. În ce fel se aseamănă cu ale noastre gândurile fiinţelor umane despre reflexele de la suprafaţa apei?
Elevii păreau că se concentrează. Aceea ar fi fost ultima lor problemă. Cu toate reparaţiile de supravegheat, Creideiki fusese tentat să anuleze definitiv lecţiile. Dar erau atâţia membri ai echipajului care doreau atât de mult să înveţe Keneenk.
La începutul călătoriei, aproape toţi finii participaseră la prelegerile, jocurile şi concursurile organizate ca să le alunge plictiseala zborului în spaţiu. Dar, după episodul înfricoşător de la Mica Grămadă, când vreo duzină de membri ai echipajului îşi pierduseră viaţa explorând înspăimântătoarea flotă de epave, unii începuseră să se retragă din comunitatea navei şi să se strângă în grupuri mici. Alţii dăduseră dovadă, pe bună dreptate, de un ciudat atavism… o dificultate crescândă de a vorbi anglica şi de a ajunge la acea concentrare a gândirii necesare unui astronaut.
Ca să găsească înlocuitori, Creideiki fusese nevoit să schimbe programul. Îi ceruse lui Takkata să le găsească ocupaţii celor ce regresau. Se părea că acea sarcină era potrivită pentru secund. Cu ajutorul nostromului K’tha-jon găsise ceva de făcut chiar şi pentru cei mai afectaţi.
Creideiki a ascultat cu atenţie fâsâitul înotătoarelor, bolborositul neplăcut al valvelor pulmonare, ritmul bătăilor inimilor. Takkata-Jim şi K’tha-jon stăteau acolo liniştiţi, părând atenţi. Dar comandantul percepea la fiecare dintre ei o tensiune ascunsă.
Pe Creideiki l-a trecut un fior. I-au apărut brusc imaginea mentală a ochiului viclean şi întunecat al secundului şi a dinţilor mari şi ascuţiţi ai nostromului. A alungat-o, reproşându-şi imaginaţia prea bogată. Nu avea niciun motiv întemeiat să se teamă de cei doi.
— Tocmai ne gândeam la reflexiile de pe o interfaţă între aer şi apă. Şi-a reluat lecţia. Fiinţele umane şi delfinii îşi închipuie o barieră când se gândesc la această suprafaţă. De partea cealaltă este un tărâm ce se vede înceţoşat până nu este trecută această barieră. Totuşi, omul modern, datorită instrumentelor sale, nu se mai teme de partea cu apă ca înainte. Neo-finul, cu instrumentele sale, poate trăi şi munci în aer şi privi în jos fără nicio problemă.
Acum gândiţi-vă unde v-au zburat gândurile când v-am pus prima întrebare. Mai întâi v-a trecut prin minte ideea sunetului reflectat de jos. Strămoşii voştri s-ar fi mulţumit cu această primă generalizare, dar voi nu v-aţi oprit aici. Nu aţi generalizat fără să luaţi în consideraţie alte opţiuni. Asta e o trăsătură comună fiinţelor capabile de planificare. Pentru noi e ceva nou.
Cronometrul de la armura lui Creideiki a sunat. Se făcuse târziu. Oricât de obosit era, trebuia să se ducă la o şedinţă şi voia să se oprească pe punte să vadă dacă erau veşti de la Orley.
— În ce mod un cetaceu, ale cărui moştenire şi creier se bazează pe gândire intuitivă, învaţă să analizeze pas cu pas o problemă complexă? Soluţia se găseşte adesea în felul în care e formulată întrebarea. Azi o să vă dau un exerciţiu pe care să-l rezolvaţi în momentele voastre de răgaz.
Încercaţi să formulaţi în trinară problema reflexiilor de pe suprafaţa apei… într-un fel care să nu ceară un răspuns unic sau o opoziţie pe trei niveluri, ci o simplă listă a reflexiilor posibile…
A văzut mai mulţi fini care se încruntau, nesimţindu-se în largul lor.
Comandantul a zâmbit ca să-i liniştească.
— Ştiu, pare greu, dar nu vă cer să recitaţi astăzi răspunsul. Dar, ca să vă arăt că se poate face, vă rog să acceptaţi ecoul acestui vis.
*Un strat desparte
Steaua de cer – steaua-de-mare
*Ce vine la noi
Într-un unghi ascuţit!
*Caracatiţa ce vâneazăţipând şi prinde stelele
Se reflectă!
*Rândunica-de-mare ce cheamă noaptea şi urmează stelele
Se reflectă!
*Scânteierea stelelor în ochii iubitei mele
Se reflectă!
*Soarele, tăcut şi tunător, în splendoarea lui
Se reflectă!*
Creideiki a fost răsplătit din plin cu ochii mari, apreciativi ai publicului său. Când a dat să plece, a observat că până şi Takkata-Jim dădea încet din cap, de parcă se gândea la ceva care nu-i trecuse niciodată prin minte până atunci.
După încheierea prelegerii, K’tha-Jon a continuat să-l bată la cap pe secund.
— Ai văzut? L-ai auzit, Takkata-Jim?
