Urmând instrucţiunile lui Keepiru, o mică sondă s-a desprins din partea din spate a saniei. A pornit glonţ spre puţ şi a dispărut înăuntru.
Toshio nu se aşteptase niciodată să fie trimis imediat înapoi cu Keepiru într-un loc unde, în opinia lui, niciunul dintre ei nu se purtase prea bine. Importanţa misiunii lor, de a sluji şi apăra doi oameni de ştiinţă importanţi, îl nedumerea şi mai tare. De ce nu desemnase Creideiki pe altcineva mai de încredere?
Desigur, căpitanul putea să-i fi trimis în această misiune pe toţi patru ca să scape de ei. Dar nici asta nu părea logic.
Toshio a decis că era mai bine să nu încerce să descifreze logica lui Creideiki. Se părea că la baza acesteia era ceva de neînţeles. Poate că era ceva inevitabil la un comandant. Tot ce ştia băiatul era că el şi Keepiru aveau să facă treabă bună în acea misiune, era un lucru sigur.
Ca elev-ofiţer, avea oficial un grad mai mare decât Keepiru. Dar, conform tradiţiei, piloţii aveau întâietate asupra elevilor-ofiţeri, dacă nu decidea altfel o autoritate superioară. Toshio avea să-i ajute pe Dennie şi pe Sah’ot la studiile lor. În problemele de securitate, răspunderea o purta Keepiru.
Toshio era încă surprins când vedea că alţii se opreau şi îl ascultau, în caz că făcea vreo sugestie; i se cerea părerea, de obicei. Avea să-i ia ceva timp să se obişnuiască.
Pe ecran a apărut imaginea transmisă de robot: un cilindru gol pe dinăuntru, săpat în metalul spongios. Doar nişte cioturi mai rămăseseră din ancorajul care ţinuse copacul-burghiu pe locul său. Resturi pluteau în jos pe lângă telecameră pe când se uitau.
Când a urcat robotul, lumina ce venea de sus a devenit mai intensă prin ceaţa de bule străvezii.
— Crezi că e destul de mare ca să treacă o sanie prin el? a întrebat Toshio.
Keepiru a răspuns fluierând că tunelul i se pare navigabil.
Robotul a ieşit la suprafaţă într-o baltă de câţiva metri lăţime. Telecamera panoramică se rotea pe mal, transmiţând imagini cu cerul albastru şi frunzişul verde şi des. Trunchiul foarte înalt al copacului-burghiu căzuse în pădure. Malul înclinat al bălţii făcea greu de văzut pagubele produse, dar Toshio era sigur că arborele nu se prăbuşise în direcţia satului de aborigeni.
Se temuse că, deschizând drum spre interiorul insulei cu explozia lor, culegătorii-vânători să nu fi intrat în panică. Şi-au asumat totuşi riscul, căci să urci pe ţărmul stâncos al insulei, de obicei atât de alunecos când era spălat de valuri, ar fi fost o expunere periculoasă şi nebunească la sateliţii-spion ai Galacticilor. Prăbuşirea aparent întâmplătoare a unui copac de pe insulă va trece neobservată de cei ce îi urmăreau de sus.
— Of, of.
Toshio a întins braţul.
Dennie s-a apropiat să privească ecranul.
— Ce e, Toshio? Vreo problemă?
Keepiru a oprit camera tocmai când îşi termina scanarea.
— Acolo, a spus băiatul. Masa aceea neregulată de corali atârnă deasupra bălţii. Pare că stă să cadă.
— Păi, nu poţi să-i ceri robotului să o proptească de jos ca să nu se desprindă?
— Nu ştiu. Tu ce zici, Keepiru?
*Unele planuri pot funcţiona –
Dacă soarta e de acord
*Să ne asumăm riscul –
Şi să încercăm*
Keepiru a fixat cu privirea cele două ecrane şi s-a concentrat. Toshio ştia că pilotul asculta un complex de imagini sonore transmise prin conexiunea nervoasă. La ordinul delfinului, robotul s-a dus la malul bălţii. Braţele lui ca nişte căngi au înşfăcat metalul spongios de pe margine, trăgându-l spre el. A stârnit o ploaie de pietricele când şi-a pus în mişcare picioarele.
— Atenţie! a strigat Toshio.
Piatra colţuroasă s-a înclinat în faţă. Camera a arătat-o când se clătina periculos. Dennie a plecat din faţa ecranului. Apoi pietroiul s-a prăbuşit peste robot.
Au urmat nişte imagini haotice. Dennie a continuat să se uite la ecran, dar Toshio şi Keepiru şi-au mutat privirile la fundul puţului. Pe neaşteptate a început să cadă o ploaie de obiecte din deschizătură, rostogolindu-se în întunericul de jos. Fragmentele scânteiau în luminile saniei înainte să cadă în abis.
După o tăcere lungă, Keepiru a vorbit.
*Sonda e acolo jos – plămânii nu-i mai respiră–
*A fost scutită de falsa moarte prin debranşare
* Mai fluieră încă – ecouri disperate*
Keepiru voia să spună că sonda continua să-i trimită mesaje din locul întunecos unde se oprise în cele din urmă. Creierul ei minuscul şi emiţătorul nu fuseseră distruse, iar delfinul nu simţise zguduitura pe care întreruperea bruscă a contactului o inducea într-un sistem nervos conectat.
Dar tancurile de flotaţie fuseseră distruse. Erau acolo jos pentru totdeauna.
*Asta trebuie să fie – ultima piedică
*Mă voi duce eu –
cu prudenţă
să verific
*Dennie, ia sania – şi stai cu ochii pe mine *
Până să-l oprească Keepiru sau băiatul, Sah’ot a şi părăsit sania şi s-a îndepărtat. Îşi agita greoi înotătoarele, dar a dispărut în puţ. Keepiru şi Toshio s-au privit, împărtăşind acelaşi gând răutăcios despre civilii nebuni.
