— Nu mă prea pricep la planetologie, doctore Dart, a spus el cu un calm forţat. Şi sunt mulţumit că ţi-a fost de folos faptul că te-ai găsit într-una din zonele dintre plăci. Dar trebuie să înţelegi că alegerea locului de aterizare s-a făcut din raţiuni strategice. Vrem atât metalele, cât şi camuflarea pe care ni le oferă movilele de corali. Am aterizat aici să ne ascundem şi să ne reparăm nava. Cu crucişătoare ostile deasupra noastră, nu cred că pot lăsa expediţii să exploreze în alte părţi ale globului. De fapt, trebuie să-ţi refuz cererea de a mai fora în situl ăsta. Riscul e prea mare.
Cimpanzeul s-a încruntat şi a început să gesticuleze. Creideiki l-a întrerupt înainte de a-şi găsi cuvintele:
— Pe lângă asta, ce zice despre Kithrup microfiliala Bibliotecii? Nu te ajută în rezolvarea problemelor cu care te confrunţi?
— Biblioteca! a pufnit Dart, dispreţuitor. O grămadă de minciuni! O mlaştină a dezinformării! Şi-a coborât vocea până a ajuns un mormăit. Nu zice nimic de anomalii! Ultimul studiu s-a făcut acum patru sute de milioane de ani, când planeta a dobândit statut de rezervaţie pentru populaţia Karrank%…
Charlie aproape că s-a sufocat când a pronunţat acel cuvânt, din cauza obstrucţiei provocate de consoane. I s-au făcut ochii cât cepele, apoi s-a lovit cu pumnii în piept, tuşind.
Creideiki s-a întors spre Brookida.
— E adevărat? Bibliotecii îi lipsesc atâtea informaţii referitoare la această planetă?
— Da, a încuviinţat Brookida cu voce tărăgănată. Patru sute de epoci sunt mult timp. Când o planetă devine rezervaţie, este de obicei lăsată pustie până ce evoluează specii noi şi ajung la un nivel preconştient potrivit elevaţiei sau devine un loc liniştit pentru o rasă străveche în pragul senectuţii. Planetele ajung locuri interzise, destinate creşelor sau azilurilor de bătrâni.
— Pe Kithrup se pare că s-au întâmplat ambele. Am descoperit o rasă preconştientă care a apărut bineînţeles după ultima actualizare a Bibliotecii. Pe lângă asta, populaţia Karrank%… Şi lui Brookida îi venea greu să pronunţe cuvântul. Au primit planeta ca să moară în pace, lucru pe care se pare că l-au şi făcut. Probabil că rasa Karrank% nu mai există…
— Dar… patru sute de epoci fără un nou studiu?
Era greu de imaginat.
— Da, de obicei, o plantă e reclasificată de Institutul Migraţiei cu mult înainte de a trece atâta timp. Totuşi, Kithrup e o lume atât de ciudată… puţine specii ar accepta să trăiască aici. În plus, căile de acces sunt foarte puţine. Zona asta din spaţiu este superficială din punct de vedere gravitaţional. Ăsta-i unul dintre motivele pentru care am venit aici.
Charles Dart încă încerca să respire normal. A băut un pahar mare cu apă. În acest timp, Creideiki stătea nemişcat şi reflecta. În ciuda argumentelor lui Brookida, era oare posibil ca planeta Kithrup să rămână pustie atâta timp, într-o galaxie supraaglomerată, în care orice lume devenea tentantă?
Institutul Migraţiei era singura organizaţie birocratică din galaxie care, ca putere şi influenţă, rivaliza cu Biblioteca. Prin tradiţie, toate speciile protectoare respectau codurile sale cu privire la gestiunea ecosferei; în caz contrar, ar fi însemnat să caute cu lumânarea o catastrofă la scară galactică. Speranţa raselor minore de a deveni într-o zi cliente şi apoi stăpâne la rândul lor explica rigurosul conservaţionism ecologic din galaxie.
Mulţi Galactici erau dispuşi să uite ce se întâmplase în istoria omenirii înainte de Contact. Masacrul mamuţilor, al leneşilor uriaşi şi al lamantinilor au fost iertate din consideraţie pentru statutul de „orfani” al fiinţelor umane. Adevărata vină era atribuită presupuşilor protectori ai lui Homo sapiens… o rasă misterioasă, nedescoperită vreodată, care, după cum ziceau aproape toţi, lăsase neterminată elevaţia omului, cu mii de ani în urmă.
Neo-finii ştiau bine că şi cetaceele fuseseră cât pe ce să dispară de mâna omului, dar nu vorbeau niciodată despre asta aici, departe de Pământ. Bună sau rea, soarta lor era acum legată de cea a omenirii.
Pământul aparţinea oamenilor până când aveau să se ducă în altă parte sau să dispară. Cele zece colonii ale fiinţelor umane erau autorizate pentru perioade mai scurte, conform planurilor de ecogestiune.
Concesiunea cu durata cea mai scurtă era pe numai şase mii de ani. Când le expira timpul, coloniştii de pe Atlast aveau să plece de acolo, lăsând din nou planeta pustie.
— Patru sute de milioane de ani, a mormăit Creideiki. Mi se pare o perioadă extrem de lungă în care să nu se facă alte explorări.
— Sunt de acord! a strigat Charles Dart, care îşi revenise acum.
— Şi dacă v-aş spune că sunt semne că Kithrup era ocupată de o civilizaţie mecanică acum doar trei mii de ani? Fără să reiasă aşa ceva din datele Bibliotecii?
Hikahi s-a apropiat unduindu-se.
— Nu crezi că anomaliile din scoarţă pe care le-ai descoperit ar putea fi gunoaiele lăsate de o civilizaţie intrusă, doctore Dart?
— Ba da! a strigat cimpanzeul. Exact! Chiar aşa! Ştiţi cu toţii că multe rase ecosensibile şi-ar construi facilităţile de-a lungul unei falii tectonice. Astfel, mai târziu, când planeta va fi părăsită, urmele aşezărilor ar fi atrase din nou în scoarţă şi ar dispărea. Unii cred că de aceea nu există urme ale unei ocupaţii anterioare pe Pământ.
Hikahi a încuviinţat.
— Şi dacă vreo specie s-a stabilit aici clandestin…?
— Ar fi construit pe falii! Biblioteca explorează planetele o dată la multe epoci. Dovezile incursiunii ar fi ajuns între timp sub pământ!
Cimpanzeul părea surescitat în imaginea holografică.
Lui Creideiki îi venea greu să ia toate acestea prea în serios. Cimpanzeul nu vorbea de obicei aşa! Dar, în acest caz, de vină erau civilizaţiile, indiciile, oraşe întregi, iar preşul sub care fuseseră ascunse probele era scoarţa unei planete!
Era crima perfectă! La urma urmei, patrula de poliţie trecea doar la intervale de milioane de ani şi acum întârzia.
Comandantul îşi dădea seama că oricare dintre metaforele pe care tocmai le folosise era omenească. Ei bine, asta era de aşteptat. Erau momente, precum cel în care pilota într-o distorsiune a spaţiului, în care analogiile cu cetaceele erau mai utile. Dar, dacă te gândeai la politica nebunească a Galacticilor, era bine să fi văzut o sumedenie de vechi filme poliţiste de-ale oamenilor şi să fi citit multe volume de istorie dementă a omenirii.
Acum Brookida şi Dart dezbăteau o problemă tehnică… Şi Creideiki nu se putea gândi la altceva în afară de gustul apei din jurul lui Hikahi. Ar fi vrut s-o întrebe dacă mirosul acela însemna ce îşi închipuia el. Era un parfum cu care se dăduse sau un feromon natural?
Cu oarecare greutate, s-a concentrat din nou asupra discuţiei în curs.
În împrejurări normale, descoperirea lui Charlie şi Brookida ar fi fost excepţională.
Dar asta nu are de-a face cu salvarea navei mele şi a echipajului, nici cu sarcina de a aduce informaţiile Consiliului Terragenilor. Chiar şi misiunea pe care le-am încredinţat-o lui Keepiru şi lui Toshio, aceea de a-i evalua pe băştinaşii preconştienţi, e mai urgentă decât căutarea de indicii în rocile străvechi ale unei planete ciudate.
— Scuză-mă, căpitane. Îmi pare rău că am întârziat. Cu toate astea, ascult în tăcere de ceva timp.
Creideiki s-a întors şi l-a văzut pe doctorul Ignacio Metz venind lângă el. Psihologul cu părul cărunt se mişca încet în apă, compensându-şi cu dezinvoltură flotabilitatea redusă. Burta destul de mare i se vedea prin costumul lucios, de culoare maro.
Brookida şi Dart au continuat să discute: acum vorbeau despre rata de încălzire datorată substanţelor radioactive, de gravitate şi de impactul cu meteoriţii. Hikahi părea să găsească dialogul fascinant.
— Fii binevenit, chiar dacă ai întârziat, doctore Metz. Mă bucur că eşti aici.
Creideiki era surprins pentru că nu-l simţise apropiindu-se. De obicei, Metz făcea atâta gălăgie că îl auzeai din partea opusă a marelui bazin. Uneori emana un bâzâit de doi kilohertzi din urechea dreaptă. Acum era abia perceptibil, dar alteori era enervant. Cum de lucra omul acesta cu finii de atâta timp şi nu-şi remediase acel defect?
