Hikahi l-a fixat cu privirea. Era prima dată când auzea de acea parte a planului lui Orley. Ca multe alte femele de la bord, avea o pasiune platonică pentru Thomas Orley.

Ar fi trebuit să-i dau veştile cu mai multă delicateţe sau mai bine să mai fi aşteptat!

Hikahi a clipit o dată, de două ori, apoi a închis ochii. S-a scufundat încet şi din fruntea ei a ieşit un vaiet slab.

Creideiki îi invidia pe oameni că aveau braţe. S-a scufundat lângă ea s-o atingă cu botul în formă de sticlă.

*Nu-l mai plânge –

Pe zburătorul cu ochi ageri

*Cântecul lui Orley –

De balene fi-va intonat

Hikahi i-a răspuns cu tristeţe în glas:

*Eu, Hikahi –

Îl cinstesc pe Orley

*Îl cinstesc pe căpitan –

Pe colegii mei din echipaj

*Zarurile sunt totuşi aruncate –

Sufăr pentru cineva –

* Pentru Jill Baskin –

Draga noastră Salvatoare de Vieţi

*Pentru a ei pierdere –

Şi durerea din trupul ei*

Ruşinat, Creideiki a simţit că îl cuprinde melancolia. A închis ochii, iar apele i-au trimis ecoul unei tristeţi împărtăşite.

Au rămas mult timp unul lângă altul, ridicându-se la suprafaţă să respire, apoi cufundându-se din nou.

Gândurile lui Creideiki erau foarte departe când a simţit-o pe Hikahi dezlipindu-se de el într-un final. Dar apoi femela s-a întors, frecându-se uşor de el şi mozolindu-l drăgăstos cu dinţii ei mici şi ascuţiţi.

Aproape împotriva voinţei lui, Creideiki a simţit că îi revine entuziasmul. S-a întors pe-o parte şi a scos un oftat prelung în timp ce avansurile lui Hikahi deveneau tot mai provocatoare.

Apa începea să aibă un gust mai plăcut – gustul fericirii – când Hikahi a intonat un cântec cunoscut, inspirat de unul dintre cele mai vechi instincte. Printre altele, părea să spună: „Viaţa merge înainte.”

27

INSULA

Noaptea era liniştită.

Atracţia numeroaselor luni mici ale lui Kithrup provoca maree joase pe stâncile de metal aflate la vreo sută de metri distanţă. Vânturile care nu încetau niciodată să bată, aduse de oceanul planetar, agitau coroanele copacilor şi frunzişul tufişurilor.

Cu toate acestea, în comparaţie cu liniştea pe care o ştiau de luni în şir, aceasta era apăsătoare. Nu se auzea niciunul dintre zgomotele omniprezente ale maşinilor care îi urmăriseră peste tot de când părăsiseră Terra, nici torsul sau clinchetul motoarelor şi nici trosnetele însoţite de fum ale unei defecţiuni.

Lipsea şi chiţăitul conversaţiilor dintre delfini. Nici Keepiru, nici Sha’ot nu era acolo. Noaptea, cei doi delfini îi însoţeau pe aborigenii de pe Kithrup la pescuitul lor nocturn.

Suprafaţa movilelor metalice era aproape prea tăcută. Puţinele sunete păreau să se răspândească la infinit. Marea, erupţia unui vulcan în depărtare…

S-a auzit un suspin blând în noapte, urmat de o exclamaţie înăbuşită.

— Iar încep, a oftat Dennie, nepăsându-i dacă o auzea Toshio.

Sunetele veneau din poiana din capătul sudic al insulei. Al treilea şi al patrulea dintre oamenii sosiţi pe insulă încercaseră să-şi găsească un refugiu cât mai la distanţă de satul aborigenilor şi de lacul cel mic. Dennie şi-ar fi dorit să se ducă mai departe.

S-a auzit un râset slab, dar clar.

— N-am mai auzit niciodată aşa ceva, a oftat ea.

Toshio a roşit şi a mai pus un lemn pe foc. Cuplul din poiana de alături merita un pic de intimitate. S-a gândit să-i spună asta şi lui Dennie.

— Parcă sunt două nurci! a spus Dennie, vrând să sune sardonic şi prefăcut invidios. Dar era doar un pic amar.

Toshio a sesizat nuanţa şi, uitând de bunul-simţ, a zis:

— Dennie, ştim cu toţii că oamenii sunt unii dintre atleţii sexuali ai galaxiei, chiar dacă unii dintre clienţii noştri ne contestă titlul!

— Ce vrei să spui cu asta? l-a întrebat Dennie, privindu-l pătrunzător.

Toshio a mai pus un lemn pe foc. Fusese o exprimare cam îndrăzneaţă. Se simţea mai încurajat de noapte şi de dorinţa de a risipi tensiunea din jurul focului.

— Ei bine, e un vers dintr-o piesă veche… „Păi, delfinul tău nu era mai focos!” Shakespeare nu a fost primul care a comparat cele două specii de mamifere raţionale excitate la culme, ştii doar. Nu cred că le-a măsurat nimeni organele sexuale, dar încep să mă întreb dacă nu era o condiţie necesară a inteligenţei.

— Desigur, ar fi o posibilitate. Dacă ţii seama de ce spun Galacticii despre elevaţie…

Toshio a continuat să divagheze, observând că Dennie era cât pe ce să-şi piardă calmul înainte să se întoarcă şi să se uite în altă parte.

O făcuse! Jucase o rundă şi câştigase! Era o mică victorie repurtată într-un joc pe care nu ştia dacă avea să-l mai joace!

Toshio fusese întotdeauna ţinta artei tachinării şi avusese parte de tot ce era mai rău. Să atragă atenţia unei femei fermecătoare, mai vârstnică decât el, prin remarci spirituale şi intuiţie era o reuşită, nu glumă!

Nu credea că fusese crud, cu toate că o oarecare cruzime delicată făcea parte din joc. Ştia sigur că doar aşa putea s-o facă pe Dennie Sudman să nu-l mai trateze ca pe un copil. Dacă simpatia lor reciprocă va avea de suferit, cu atât mai rău.

Chiar dacă Sha’ot nu-i plăcea, Toshio era bucuros că delfinul îi oferise prilejul să străpungă armura lui Dennie. Era pe cale să mai facă o glumă când femeia i-a luat-o înainte:

— Scuză-mă, Tosh. Aş vrea să ascult şi restul, dar acum mă duc la culcare. Mâine vom avea o zi grea: să lansăm planorul lui Tom, să-i arătăm pe aborigenii Kiqui lui Gillian şi să facem experienţe pentru Charlie cu afurisitul ăla de robot. Ar fi bine să dormi şi tu puţin.