SAH’OT

Toată noaptea i-a urmărit. Spre dimineaţă, Sah’ot a avut impresia că începe să înţeleagă.

La revărsatul zorilor, băştinaşii Kiqui şi-au părăsit terenurile de vânătoare nocturnă şi s-au întors înot la adăpostul oferit de insula lor. Şi-au lăsat plasele şi capcanele în crăpăturile ascunse ale coralilor, şi-au luat suliţele rudimentare şi s-au grăbit să se îndepărteze de lumina din ce în ce mai intensă. Ziua, algele ucigaşe deveneau active, la fel ca alte pericole. În timpul zilei populaţia Kiqui putea să caute fructe, de exemplu, nuci, prin pădurile de pe insulele de metal şi animale mici în frunzişul des.

Sub apă, Kiqui păreau nişte peşti-broască verzi, cu braţe scurte terminate cu mâini palmate şi gambe cu înotătoare. O pereche de aripioare ventrale aproape prehensile îi ajutau să facă manevre. Gambele robuste şi agile le lăsau mâinile libere să ducă poveri. În jurul capului le unduia în apă o creastă de flageli subţiri, care capta oxigenul dizolvat pentru a alimenta sacul de aer umflat.

Vânătorii-culegători au tras două năvoade pline cu creaturi marine strălucitoare, asemănătoare crabilor, care arătau în plase ca nişte sculpturi metalice multicolore. Băştinaşii Kiqui intonau cu voce tremurată un cântec, acompaniat de ţipete, cârâieli şi lătrături.

Sah’ot i-a ascultat cum vorbeau: vocabularul lor cât se poate de modest, fiind mai degrabă o serie de vocalize care le coordonau mişcările. De fiecare dată când se ridicau la suprafaţă câţiva Kiqui, ca să respire aer, acea acţiune era însoţită de o serie de ciripituri.

Băştinaşii nu-i prea băgau în seamă pe străinii care îi urmăreau. Sah’ot se ţinea la distanţă, atent să nu-i deranjeze. Ştiau cu siguranţă că era acolo. Uneori, Kiqui mai tineri lansau impulsuri sonar în direcţia lui. Era ciudat: vânătorii mai în vârstă păreau să-l accepte pe deplin.

Sah’ot a privit uşurat lumina din ce în ce mai intensă. Deşi era întuneric, toată noaptea îşi ţinuse sonarul la minim ca să nu-i intimideze pe băştinaşi. Se simţise de parcă era orb şi se speriase când aproape că dăduse peste ceva… sau „ceva“ dăduse peste el.

Totuşi, meritase.

Acum simţea că le înţelege destul de bine limbajul. Structura semnalelor, ca în delfina primitivă, se baza pe o ierarhie şi pe ritmul ciclului respirator. Logica sa de tip cauză-efect era un pic mai complicată decât cea a primitivei, fără îndoială ca urmare a folosirii mâinilor şi uneltelor.

:?: Uite, vânăm bine  vânăm

– am vânat  – bine

:?: Prudenţi, Prudenţi

   Oportunişti

:?:Mâncaţi, MÂNCAŢI bine,

Nu veţi fi mâncaţi  Nu!

:?: Muriţi deasupra apei, nu în…

Doar pe baza capacităţii semantice, acele fiinţe păreau mai puţin mature pentru elevaţie decât fuseseră pe vremuri delfinii tereştri. Alţii, influenţaţi de abilitatea de a folosi uneltele, s-ar fi putut să nu fie de acord.

Desigur, faptul că aveau mâini însemna probabil că populaţia Kiqui nu va da niciodată poeţi de seamă. Totuşi, unele dintre afirmaţiile lor vanitoase aveau un anumit farmec.

Chingile armurii l-au strâns pe Sah’ot când s-a ridicat să respire. Oricât de uşoară şi aerodinamică era, ar fi fost fericit să scape de ea. Sigur, apele astea erau periculoase şi era posibil să aibă nevoie de protecţie. De asemenea, Keepiru era acolo, pe undeva, şi păstra distanţa aşa cum i se ceruse, dar totuşi asculta. Keepiru i-ar fi muşcat lui Sah’ot înotătoarea dorsală până la os dacă îl prindea fără armură.

Spre deosebire de finii ultratehnici din echipajul lui Streaker, Sah’ot nu se simţea în largul său cu aparatele şi dispozitivele. Nu-l deranjau computerele, unele putând vorbi şi ajutându-l să comunice cu alte rase. Dar mecanismele pentru mişcare, modelare sau ucidere erau lucruri nenaturale de care ar fi vrut să se debaraseze.

Detesta cele două mici „degete” butucănoase de la capătul înotătoarelor pectorale – despre care se spunea că vor evolua într-o zi în mâini adevărate pentru specia lui. Nu erau estetice. Şi nu putea suferi modificările aduse plămânilor de delfin pentru a-i face mai rezistenţi la bolile de pe pământ şi a-i adapta să respire apă oxigenată. Cetaceele normale nu aveau nevoie de asemenea mutaţii. Delfinii neelevaţi Stenos bredanensis şi Tursiops truncatus, nemodificaţi de geneticieni, erau în stare oricând să întreacă la înot orice reprezentat al speciei „amicus”.

Avea o poziţie ambivalenţă în privinţa văzului extins, dobândit pe seama materiei cenuşii rezervate odinioară exclusiv auzului.

Sah’ot a mai ieşit o dată la suprafaţă să respire, apoi s-a scufundat, dar fără să se îndepărteze de aborigeni.

Descendenţa sa prezenta o tendinţă de a pune accentul pe limbaj, mai degrabă decât pe folosirea uneltelor. I se părea o extensie mai normală a naturii delfinilor decât să se învârtă cu navele spaţiale, pretinzând că sunt astronauţi şi ingineri.

Acesta era unul dintre motivele pentru care refuzase să urce la bordul şalupei spaţiale şi să contribuie la explorarea flotei abandonate, acolo la Mica Grămadă. Chiar dacă ar fi fost cineva sau ceva cu care să vorbească, dar nimic nu indica să fi fost. Sah’ot nu avusese de gând să-şi bage nasul pe acolo ajutat doar de o mână de clienţi stupizi! Pentru Streaker, să încerce să se confrunte singură cu flota abandonată ar fi fost ca şi cum un grup de copii s-ar fi jucat neştiutori cu o bombă nedezamorsată.

Comportamentul lui stârnise dispreţul echipajului, cu toate că pierderea dezastruoasă a şalupei căpitanului confirmase că el avusese dreptate.

Dispreţul lor nu conta, şi-a spus Sah’ot. El era civil. Atâta timp cât îşi făcea treaba, nu trebuia să dea nimănui explicaţii.

Nu-l deranjau nici clicurile dezaprobatoare în privinţa curţii pe care i-o făcea lui Dennie Sudman. Cu mult timp înainte de elevaţie, delfinii masculi fuseseră foarte îndrăzneţi cu cercetătoarele. E o tradiţie foarte veche, a meditat el. Orice era bun pentru excitatul Flipper de pe vremuri este destul de bun şi pentru inteligentul său descendent.

Unul dintre lucrurile pe care le detesta la modelul de gândire anglie era nevoia de a se justifica. Oamenii întrebau mereu „De ce?“ Ce importanţă avea acest „de ce“? Erau şi alte moduri de a privi lucrurile, în afară de cel al oamenilor. Orice balenă putea să-ţi spună asta.

Aborigenii Kiqui ciripeau surescitaţi în timp ce se îndreptau înot spre capătul estic al insulei lor, pregătindu-se să-şi ridice încărcătura printr-o crăpătură în digul de sub vânt.

Sah’ot a simţit o undă de sonar, ca lumina unui reflector. Keepiru se apropia din nord pentru a-l însoţi spre tabăra pământenilor.

Sah’ot a ţâşnit la suprafaţă. Şi-a înclinat capul să privească noua zi. Soarele răsărea în spatele unor fuioare de ceaţă din est, iar vântul anunţa ploaia care se apropia.

În aer se simţea un miros metalic, amintindu-i de situaţia periculoasă în care se aflau pe Kithrup. Fără îndoială, Creideiki şi „inginerii” săi încercau să conceapă un plan care să-i scoată din bucluc. Fără îndoială că avea să fie un plan incredibil de îndrăzneţ şi inteligent… şi avea să-i omoare pe toţi.

Nu era oare limpede ca lumina zilei că acei neofiţi ai jocului puterii şi cuceririi nu puteau spera să-i învingă pe Galactici, care îl practicau de atâţia eoni? Le era loial oamenilor, desigur. Dar îi cunoştea aşa cum erau – pui de lup neîndemânatici, străduindu-se să supravieţuiască într-o galaxie periculos de reacţionară. Era o veche zicală de-a delfinilor: „Toţi oamenii sunt ingineri şi toţi inginerii sunt umani.” Era foarte frumoasă, dar categoric o minciună.

Keepiru a ieşit la suprafaţă lângă el. Sah’ot a răsuflat liniştit, iar respiraţia i s-a condensat într-un jet fin. A rămas întins, privind răsăritul, până ce Keepiru şi-a pierdut răbdarea.

— Sss-a făcut ziuă. Nu mai putem rămâne aici. Trebuie să dăm raportul şi vreau să mănânc ceva şi să mă odihnesc!

Sah’ot şi-a luat aerul unui om de ştiinţă distrat, de parcă fusese întrerupt din gânduri atât de profunde, că nu le-ar fi înţeles niciodată Keepiru.

— Ce? O, da. Sigur, pilotule. Am lucruri interesante de raportat. Ştii, cred că le-am înţeles limbajul.

— Grozav!

Răspunsul lui Keepiru era semantic în anglica şi fonemic un cârâit. S-a cufundat şi s-a îndreptat spre intrarea în grotă.

Sah’ot s-a înfiorat de sarcasmul pilotului. Dar nu-i părea rău deloc.

Poate am timp să termin câteva strofe aluzive pe care să le introduc în raportul pentru Dennie, s-a gândit el. Mare păcat că stă pe malul lacului şi nu vrea să vină după mine în apă. Dar azi poate că o va face.

Când au ajuns la baza vechiului puţ săpat de copacul-burghiu, care era acum luminat de un beculeţ cu fosfor, Sah’ot a observat că luase cineva ambele sănii din tunel şi le amarase în caverna de dedesubt. Dar trebuia să fie măcar o sanie pe lac în caz că Dennie şi Toshio trebuiau să fugă! S-a grăbit să se ducă după Keepiru în sus, prin puţul vertical.

Mai erau două sănii pe lacul din vârf. Trebuie să fi venit cineva de la navă în timpul nopţii.

Toshio şi Dennie erau deja lângă apă şi vorbeau cu Keepiru. Sah’ot s-a uitat la Dennie cu interes, dar a hotărât să nu intervină în discuţie.

Astă-seară voi încerca s-o conving să intre în apă cu mine. Voi găsi un pretext, poate ceva legat de mecanica rădăcinii copacului-burghiu. Probabil că nu-mi va fi de folos, dar va fi amuzant să încerc.

Sah-ot a făcut câteva salturi să spioneze, ridicându-se pe coadă ca să vadă poiana de pe malul lacului. Tufişurile dese s-au deschis la sud şi s-au apropiat doi oameni: o femeie şi un bărbat.

Gillian Baskin a îngenuncheat pe mal şi a fluierat un bun venit în trinară.

*Statornic eşti, Keepiru,