Creideiki nu era deloc convins. Galacticii nu gândeau întotdeauna ca pământenii şi nu ar fi făcut o explorare în acelaşi fel. Era de-ajuns să te gândeşti cât timp stătuse flota acolo fără să fie descoperită. Totuşi, pe termen lung, probabil că Metz avea dreptate.
— În acest caz, doctore, de ce nu am transmite pur şi simplu poziţia Bibliotecii? Aşa va deveni publică şi nu va mai fi treaba noastră. Fără îndoială, o dessscoperire atât de importantă ar trebui să facă obiectul unei investigaţii a Inssstitutelor?
Creideiki vorbise pe un ton sarcastic; dar, când l-a văzut pe Metz zâmbindu-i cu un aer superior, şi-a dat seama că omul îl luase în serios.
— Eşti naiv, căpitane. Fanaticilor ălora de sus nu le pasă de codurile galactice când cred că mileniul e la doi paşi! Dacă toţi ar şti unde e flota de epave, bătălia s-ar da acolo! Navele acelea antice ar fi distruse de tirul încrucişat, indiferent cât de puternic e câmpul protector ce le înconjoară. Iar Galacticii tot ar încerca să ne prindă, în caz că i-am minţit!
Au ajuns în camera de compensare de pe punte. Creideiki s-a oprit.
— Deci, n-ar fi mai bine dacă una dintre facţiuni ar avea datele şi s-ar duce singură să caute flota?
— Ba da! La urma urmei, ce reprezintă pentru noi grămada aia de nave plutitoare? Doar un loc periculos unde am pierdut o şalupă şi o duzină de membri ai echipajului. Noi nu avem cultul strămoşilor ca extratereştrii ăia fanatici care se bat acolo sus şi nu dăm nici doi bani pe ele, decât din punct de vedere intelectual, dacă flota abandonată este un vestigiu din vremea Strămoşilor sau aparţine Strămoşilor care se întorc! În mod sigur, nu merită să mori pentru aşa ceva. Dacă am învăţat ceva în ultimii două sute de ani, este că un neam de nou-veniţi, mic ca al nostru, trebuie să se ascundă din calea celor mari ca rasele Soro şi Gubru şi de mutrele lor!
Părul argintiu al doctorului Metz s-a unduit când dădea din cap ca să-şi întărească spusele, iar între fire s-a strâns un halo efervescent de bule.
Creideiki nu-l respecta din cale-afară pe doctorul Metz, dar, când omul se înflăcăra suficient ca să renunţe la aerul său pompos, îi devenea aproape simpatic.
Din păcate, doctorul Metz se înşela grav.
Ceasul de la armura lui Creideiki a sunat. Tresărind, căpitanul şi-a dat seama cât de târziu se făcuse.
— E o discuţie interesantă, doctore Metz. Acum n-am timp s-o continui, dar nu decid nimic până nu mă consult cu toţi din conducerea navei. Ţi se pare corect?
— Da, cred că da, totuşi…
— Şi, apropo de bătălia pentru Kithrup, acum trebuie să mă duc să ascult ce are să-mi spună Takkata-Jim.
Creideiki nu avusese intenţia să stea atât de mult cu doctorul Metz şi nu voia să renunţe la perioada de exerciţii fizice pe care o amânase de prea mult timp.
Dar Metz nu prea voia să plece.
— Ah! Faptul că l-ai pomenit pe Takkata-Jim mi-a amintit de alt lucru pe care voiam să-l discut cu tine, căpitane. Mă îngrijorează izolarea socială manifestată de unii delfini din diferite subspecii experimentale. Se plâng că sunt ostracizaţi şi se pare că au primit sancţiuni disciplinare de prea multe ori.
— Presupun că te referi la unii Stenos.
Metz nu părea în largul lui.
— Un termen colocvial ce se pare că a prins, deşi toţi neo-finii sunt, din punct de vedere taxonomic, Tursiops amicus…
— Am situaţia sub control, doctore Metz. Creideiki nu a ezitat să-l întrerupă pe om. O dinamică de grup subtilă se pare că e implicată, iar eu aplic ceea ce cred că sunt tehnici eficiente pentru a menţine solidaritatea echipajului.
Doar vreo duzină de Stenos dădeau semne de nemulţumire. Creideiki bănuia că e o consecinţă a atavismului provocat de stres, o decădere din starea de sapiens din cauza fricii şi a încordării continue. Presupusul expert, acel doctor Metz, părea să creadă că majoritatea echipajului de pe Streaker practica discriminarea rasială.
— Vrei să spui că şi Takkata-Jim are probleme? a întrebat Creideiki.
— Nu, sigur că nu! E un ofiţer excelent. Numele lui mi-a amintit că e…
Metz s-a oprit.
Că e un Stenos, a terminat Creideiki propoziţia în gând. Să-i spun oare lui Metz că mă gândesc s-o fac pe Hikahi secundul meu? Cu toată priceperea lui Takkata-Jim, izolarea sa a devenit o povară pentru moralul echipajului. Nu pot să accept aşa ceva din partea secundului meu.
Creideiki simţea acut lipsa locotenentului Yacha-pa-Jean, care murise la Mica Grămadă.
— Doctore Metz, că tot ai adus vorba, am observat unele diferenţe între profilele psihologice ale unor anumiţi membri ai echipajului înainte de plecare şi performanţele lor ulterioare. Nu sunt un cetapsiholog, dar, în unele cazuri, sunt convins că finii nici nu trebuiau să urce la bordul acestei nave.
Faţa doctorului Metz a devenit inexpresivă.
— Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui, căpitane.
Armura lui Creideiki a zăngănit când şi-a întins un braţ să se scarpine deasupra ochiului drept.
— Nu am multe pe care să mă bazez, dar cred că o să invoc în curând privilegiul comandantului şi o să mă uit pe însemnările tale. Neoficial, desigur. Te rog, pregăteşte-le…
Un sunet strident l-a întrerupt pe Creideiki. Venea de la orificiul nervos al armurii.
— Da, spune, a ordonat. A ascultat câteva secunde o voce ca un zumzet, legată de orificiul său nervos. Aşteptaţi, a răspuns, vin imediat.
Apoi a închis comunicarea.
A îndreptat o undă de sonar pe placa sensibilă de lângă încuietoarea uşii. Panoul s-a deschis cu un bâzâit.
— A fost puntea, i-a spus lui Metz. S-a întors un cercetaş cu veşti de la Tsh’t şi Thomas Orley. E nevoie de mine, dar vom relua această discuţie în curând, doctore.
Cu două lovituri puternice de coadă, Creideiki a trecut prin uşa camerei de compensare ca să ajungă pe punte.
***
Ignacio Metz s-a uitat după căpitan.
