Oricum, la capătul sălii ce pornea din coridorul principal, unde se aflau lifturile, am descoperit o cameră cu uşa pneumatică deschisă. Înăuntru se afla un cadavru, dar acesta nu era unul dintre pacienţi (ei purtau haine albe specifice) şi cu siguranţă nu murise de gripă. Zăcea într-o băltoacă imensă de sânge uscat şi părea că ar fi vrut să se târască afară din cameră, înainte de a muri. Se mai vedea şi un scaun rupt, iar lucrurile erau în dezordine, ca şi cum s-ar fi dat o luptă.

Glen privi multă vreme în jur, apoi zise:

- Mai bine să nu-i vorbim lui Stu despre încăperea asta. Cred că aici el s-a aflat doar la un pas de moarte.

M-am uitat la trupul acela fără viaţă şi m-au trecut toţi fiorii.

- Ce vrei să zici?

Întrebarea lui Harold suna ca şi cum ar fi fost până şi el impresionat. A fost una dintre puţinele daţi când l-am auzit pe Harold vorbind normal, iar nu ca şi cum spusele lui urmau să fie difuzate pe un sistem de comunicare public.

- După părerea mea, domnul acesta venise ca să-l ucidă pe Stuart, spuse Glen, iar Stu a reuşit să-l înfrângă, într-un fel sau altul.

- Oare de ce? am întrebat eu. De ce-ar fi vrut să-l omoare pe Stu, dacă era imun? Nu are nici o raţiune!

Glen m-a privit speriat. Privirile lui erau aproape moarte, ca ale unui peşte.

- Asta nu mai contează, Fran, răspunse el. Raţiunea nu prea are de-a face cu locul acesta, după cum arată. Există o anumită mentalitate privind păstrarea secretului. Ei cred în asta cu sinceritatea şi fanatismul cu care membrii anumitor grupuri religioase cred în esenţa divină a lui Isus. Prin urmare, pentru unii oameni, necesitatea de a continua să păstreze secretul chiar şi după ce răul a fost produs are o importanţă absolută. Mă întreb acum câte persoane imune au pierit în Atlanta, în San Francisco şi la Topeka Viral Center înainte ca şi ei să moară de gripă, împiedicându-i să-şi continue măcelul. Ticălosul ăsta? Mă bucur că a murit. Nu-mi pare rău decât pentru Stu, care-şi va petrece probabil tot restul vieţii având coşmaruri legate de el.

Şi ştii ce-a făcut după aceea Glen Bateman? Omul ăsta drăguţ, care pictează tablouri oribile? S-a apropiat de cadavru şi i-a tras un şut în figură. Harold a scos un soi de geamăt, de parcă el primise lovitura. Apoi Glen s-a pregătit să mai lovească o dată.

- Nu! a intervenit Harold.

Dar Glen nu a ţinut cont, şi a izbit din nou. Apoi s-a întors cu spatele şi s-a şters la gură cu dosul palmei, dar cel puţin nu mai avea privirea aceea sinistră, de peşte mort.

- Hai să plecăm de aici, ne-a îndemnat. Stu a avut dreptate. Locul ăsta e un loc mort.

Am ieşit din clădire, iar Stu stătea cu spatele spre poarta de fier din zidul înalt ce înconjura tot locul, şi eu aş fi vrut să... vai, Frannie, mergi mai departe, dacă nu poţi să mărturiseşti jurnalului, atunci cui ai putea? Aş fi vrut să alerg la el, să-l sărut şi să-i spun că mă simt ruşinată, în numele nostru, al tuturor, pentru că nu l-am crezut. Ruşinată şi pentru că vorbeam tot timpul despre ororile prin care trecusem noi, cât bântuise flagelul, iar el nu spunea nimic, deşi e sigur că trăise mereu sub ameninţarea acelui bărbat.

Vai de mine, simt că mă îndrăgostesc nebuneşte de el, aş fi în stare să mă reped la el şi să-l strivesc în braţe, dacă n-ar fi Harold, şi aş risca orbeşte totul!

Totuşi (există întotdeauna un "totuşi", chiar dacă în clipa asta degetele mi-au amorţit atât de tare, încât aproape nu mă mai pot servi de ele), tot atunci Stu ne-a spus pentru prima oară că doreşte să mergem în Nebraska, ca să verifice veridicitatea visului. Pe faţa lui se citea îndârjire, dar şi un soi de stinghereală, poate la gândul că va mai trebui să suporte cine ştie ce aere de superioritate din partea lui Harold, dar acesta era prea turtit de "turul" instituţiei Stovington ca să opună mai mult decât o rezistenţă simbolică. Renunţă repede până şi la asta, atunci când Glen ne destăinui, altfel foarte reţinut, că o visase şi el pe bătrână, cu o noapte în urmă.

- Desigur, aş fi putut să fiu influenţat de faptul că Stu ne-a vorbit despre visul lui, completă el, roşu la faţă, altfel însă, similitudinile sunt cu adevărat remarcabile.

Harold profită, exprimându-şi părerea că sigur aşa se întâmplase, dar Stu îl opri:

- Stai puţin, Harold... am o idee.

Ideea lui era să luăm fiecare câte o foaie de hârtie şi să notăm pe ea tot ce ne aduceam aminte despre visele noastre din ultima săptămână, după care să le comparăm. Soluţia părea ştiinţifică, şi Harold a acceptat-o, după câteva proteste.

Singurul vis pe care l-am avut este cel pe care l-am relatat deja, şi nu-l voi repeta. Nu voi spune decât că l-am povestit, menţionând partea aceea cu tatăl meu, dar renunţând la episodul cu copilul şi nelipsitul umeraş pentru haine.

Am comparat notele noastre, iar rezultatele au fost de-a dreptul uimitoare.

Harold, Stu şi cu mine îl visaserăm, toţi trei, pe "Omul Întunecat", cum îi zic eu. Atât Stu cât şi eu îl vedeam ca pe un bărbat înveşmântat în haine de călugăr, din care nu i se ghiceau trăsăturile - figura lui rămânând întotdeauna în umbră. Harold scrisese că-l vedea în vis într-un intrând întunecat, poftindu-l acolo "ca un proxenet". Uneori putea să-i vadă picioarele şi strălucirea privirilor - "nişte ochi ca de nevăstuică" fiind expresia pe care o folosise.

Visele lui Stu şi Glen în care apare bătrâna sunt aproape identice. Punctele de similitudine sunt prea numeroase ca să le mai înşir (de fapt, este modul meu "literar" de a spune că scriu tot mai greu). Oricum, ei au căzut de acord că se află în Polk County, Nebraska, chiar dacă n-au reuşit să stabilească precis numele oraşului - Stu spune Hollingford Home, Glen, Hemingway Home. Deci, denumiri foarte apropiate. Amândoi sunt destul de convinşi că ar putea să găsească drumul într-acolo. (Ţine cont, jurnalule: după mine, corect este "Hemingford Home".)

Glen a spus următoarele:

- Mi se pare remarcabil. Din câte s-ar zice, trecem cu toţii printr-o adevărată experienţă psihică.

Bineînţeles, Harold a pufnit dispreţuitor, dar dacă e să-l judec după figură, căzuse pe gânduri. N-a fost de acord să ne-ndreptăm într-acolo decât în ideea că "undeva tot trebuie să mergem". Mâine de dimineaţă pornim. Sunt speriată, tulburată şi foarte fericită că părăsim Stovington, care este un adevărat loc al morţii. Iar pe bătrână o prefer oricând omului negru.

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: "Hang loose" înseamnă să nu te enervezi. "Rad" şi "gnarly" sunt moduri de a exprima că un lucru este excelent. "No sweat" vrea să spună să nu-ţi faci griji. "To boogie down" înseamnă să te distrezi, iar o mulţime de persoane purtau tricouri pe care era imprimat textul SHIT HAPPENS, ceea ce era valabil... şi a rămas şi în prezent.

"I got grease", o expresie devenită uzuală (eu am auzit-o pentru prima oară chiar în anul ăsta, cu sensul că totul merge bine). "Digs", o veche expresie britanică, era pe cale să înlocuiască "pad" sau "crashpad", adică locuinţa proprie, chiar înainte să ne lovească Supergripa, era foarte la modă să zici "I dig your digs". O prostie, nu? Dar aşa era viaţa.

Tocmai trecuse de prânz.

Extenuată, Perion adormise lângă Mark, pe care-l mutaseră cu grijă la umbră, cu două ore în urmă. Acesta îşi pierdea adesea cunoştinţa; le era tuturor mult mai uşor când era inconştient. Rezistase peste noapte durerilor, dar după ce se crăpase de ziuă cedase, şi când îşi revenea, urletele lui făcşau să le îngheţe sângele în vine. Se uitau unii la alţii, neajutoraţi. Nimeni nu avusese chef să mănânce.

- E o criză de apendicită, spuse Glen. Nu cred că încape vreo îndoială.

- Poate că ar trebui să încercăm... ei bine, să-l operăm, zise Harold, adresându-i-se lui Glen. Nu cumva tu...

- L-am ucide, îi replică Glen sec. Asta ştii şi tu, Harold. Chiar dacă am fi în stare să-l deschidem Iară să piardă tot sângele, n-am reuşi să deosebim apendicele de pancreas. Chestiile alea dinăuntru nu au etichete. Ştiai?

- Va muri şi dacă nu încercăm, spuse Harold.

- Vrei tu să încerci? i-o întoarse Glen iritat. Câteodată mă mir de tine, Harold.

- După cum văd, nici tu nu eşti de mare ajutor în situaţia asta, îl repezi Harold, înroşindu-se.

- Ei, haide, potoliţi-vă, spuse Stu. N-are nici un rost să discutaţi în felul ăsta. Presupun că nici unul dintre voi n-are de gând să-l opereze cu un briceag.

- Stu! sări Fran, sufocându-se de indignare.

- Păi cum? zise el, ridicând din umeri. Cel mai apropiat spital ar fi cel din Maumee, până unde mi se pare exclus să-l putem transporta. Nu cred că am ajunge cu el nici măcar până la intrarea pe autostradă.

- Ai dreptate, sigur că da, mormăi Glen, trecându-şi mâna peste obrazul ţepos. Harold, îmi cer scuze. Sunt foarte necăjit. Ştiam că lucruri de felul acesta se pot întâmpla - scuză-mă, că se vor întâmpla - dar, după cum se vede, mă gândeam la asta ca la ceva abstract. Situaţia asta diferă radical de visatul cu ochii deschişi.

Harold îi răspunse cu un mârâit din care nu răzbătea vreo urmă de gratitudine şi se îndepărtă cu mâinile înfundate în buzunar. Ai fi zis că este un băiat - supradezvoltat - în vârstă de doar zece ani şi foarte morocănos.

- De ce nu putem să-l transportăm? întrebă Frannie disperată, uitându-se când la Stu, când la Glen.

- Din cauză că apendicele lui s-a umflat foarte mult, îi explică Glen. Dacă perforează, în sistemul lui sanguin va pătrunde otravă cât să omoare zece bărbaţi.

- Peritonită, confirmă Stu.

Frannie simţi că i se învârte capul. Apendicită? În mod obişnuit, asta era un fleac. Un fleac. Ba uneori, dacă te aflai în spital pentru calculi biliari sau ceva de genul ăsta, îţi scoteau şi apendicele, dacă tot îţi făceau operaţia respectivă. Îşi aminti că unul dintre prietenii ei din şcoala generală, Charley Biggers, căruia toţi îi spuneau Biggy, îşi scosese apendicele în timpul vacanţei dintre clasele a cincea şi a şasea. Nu stătuse în spital decât două sau trei zile. Operaţia de apendicită nu era decât un fleac, din punct de vedere medical.

După cum şi naşterea unui copil tot un fleac era, din punct de vedere medical.

- Dar dacă-l lăsaţi în pace, întrebă ea, nu se sparge oricum?

Stingheriţi, Stu şi Glen avură un schimb de priviri şi tăcură mâlc.