Lăsând atlasul deoparte, Nick se gândi: Cine ştie? S-ar putea să ţi se îndeplinească dorinţa.
În dimineaţa respectivă se îndreptară spre est şi mâncară de prânz la o răscruce, nu departe de graniţa dintre Oklahoma şi Kansas. Erau în data de 7 iulie, o zi fierbinte.
Cu puţin înainte de a face popasul pentru masă, Tom frână brusc, după obiceiul lui, şi cercetă semnul fixat pe stâlpul de beton pe jumătate îngropat în pământul moale de la marginea drumului. Nick citi pe indicator următoarele cuvinte: IEŞIŢI DIN HARPER COUNTY, OKLAHOMA - INTRAŢI ÎN WOODS COUNTY, OKLAHOMA.
- Semnul ăsta pot să-l citesc şi eu, îl asigură Tom şi, dacă Nick ar fi fost în stare să audă, ar fi fost amuzat şi impresionat, în acelaşi timp, de tonul devenit deodată înalt, strident şi emfatic: Acum ieşiţi din Harper County. Intraţi în Woods County. I se adresă apoi lui Nick: Ştii ceva, mister!
Nick clătină din cap.
- Eu, Tom Cullen, n-am ieşit din Harper County niciodată, pe crucea mea. Dar odată m-a adus tata până aici şi mi-a arătat semnul ăsta. Şi mi-a zis că dacă mă prinde vreodată de cealaltă parte a lui, o să scoată untu' din mine. Sper să nu pună cumva mâna pe noi dincolo, în Woods County. Crezi că s-ar putea să dea peste noi?
Nick clătină din cap cu toată hotărârea.
- Dar Kansas City se află în Woods County?
Nick mai clătină o dată din cap.
- Dar înainte de a merge într-altă parte, trebuie să trecem prin Woods County, nu?
Nick îi făcu semn că da. Lui Tom îi sticliră ochii.
- Înseamnă că e lumea largă?
Nick nu pricepu. Se încruntă... ridică din sprâncene... dădu din umeri.
- Lumea largă, asta voiam să zic, îi explică Tom. Noi plecăm în lumea largă, mister? Tom ezită, apoi îl întrebă cu gravitate şovăitoare: Woods înseamnă lume?
Încet, Nick făcu un semn afirmativ din cap.
- Okay.
Tom se uită la indicator încă o dată, apoi se şterse la ochiul drept, din care se prelinsese o singură lacrimă. Apoi sări din nou pe bicicletă.
- Okay, să mergem.
Trecu peste graniţa ţinutului fără a mai scoate o vorbă, iar Nick îl urmă.
Pătrunseră în Kansas chiar înainte să se facă prea întuneric ca să poată merge mai departe. După cină, Tom se arătase morocănos şi obosit; ar fi vrut să se joace cu garajul. Ar fi vrut să se uite la televizor. Nu avea chef să mai plece nicăieri, pentru că-l durea fundul din cauza mersului pe bicicletă. Nu avea idee ce înseamnă o frontieră de stat şi nu simţi nimic din uşurarea lui Nick atunci când trecură pe lângă un alt indicator, pe care scria ACUM INTRAŢI ÎN KANSAS. În momentul respectiv, se făcuse atât de întuneric, încât literele albe păreau să plutească deasupra semnului de culoare maronie, ca nişte spirite.
Îşi făcură tabără la vreo jumătate de kilometru de graniţă, la poalele unui turn de apă înălţat pe picioare lungi, de oţel, ca un marţian de-al lui H.G. Wells. Tom adormi de îndată ce se strecură în sacul lui de dormit. Nick mai rămase treaz o vreme, urmărind răsăritul stelelor. Tot pământul din jur era în beznă şi, din punctul lui de vedere, absolut tăcut. Cu puţin înainte de a se culca şi el, o cioară coborî pe stâlpul unui gard din apropiere, părând să-l urmărească. Ochii ei mici şi negri erau înconjuraţi de semicercuri sângerii - reflectare a razelor portocalii ale lunii buhăite ce răsărise pe nesimţite. Ceva anume îl deranja pe Nick la cioara respectivă şi-i dădea o senzaţie de nelinişte. Găsi un bulgăre de pământ şi-l aruncă spre ea. Pasărea flutură din aripi, păru să-l fixeze cu o privire funestă şi dispăru.
În noaptea aceea îl visă pe omul fără faţă, cocoţat pe acoperişul înalt, cu braţele întinse spre est, iar apoi porumbul - porumb mai înalt decât el - şi sunetul muzicii. Doar că de această dată ştia că este vorba de muzică şi ştia că este o chitară. Se trezi aproape în zori, cu vezica plină şi cu vocea femeii răsunându-i încă în urechi: Mi se spune Mother Abagail... poţi să-mi faci oricând o vizită.
Spre sfârşitul acelei după-amieze, traversând către răsărit Comanch County de-a lungul lui Highway 160, văzură o scenă care-i făcu să rămână înmărmuriţi: o mică turmă de bizoni - poate doisprezece - traversând calm şoseaua încolo şi încoace, în căutarea unei păşuni bune. În partea nordică a drumului existase un gard din sârmă ghimpată, dar se pare că bizonii îl doborâseră, izbindu-l cu coarnele.
- Ce sunt ăştia? se interesă Tom, cu teamă. Vaci în nici un caz nu sunt!
Iar pentru că Nick nu putea vorbi, iar Tom nu putea citi, Nick nu reuşi să-i comunice. Asta se întâmpla pe 8 iulie, 1990; noaptea respectivă şi-o petrecură sub cerul liber, printre ogoare netede ca-n palmă, la şaizeci de kilometri vest de Deerhead.
Era 9 iulie, iar ei mâncau la umbra unui ulm bătrân şi graţios din faţa curţii unei ferme care arsese în parte. Tom înfuleca nişte cârnaţi dintr-o conservă şi în acelaşi timp se juca cu o maşină, intrând şi ieşind cu ca din service. Repeta mereu refrenul unui cântec foarte la modă. Nick ştia deja pe dinafară formele pe care le luau cuvintele pe buzele lui Tom: "Dragă, poţi să-l înţelegi pe bărbatul tău... el e un om drept... dragă, poţi să-l înţelegi pe bărbatul tău?"
Nick era deprimat şi întrucâtva copleşit de dimensiunile teritoriului pe care îl aveau de străbătut; de-abia acum îşi dădea seama cât de uşor fusese să ridice degetul mare, ştiind că, mai devreme sau mai târziu, legea probabilităţilor avea să-i vină în ajutor. Până la urmă oprea o maşină, de obicei cu un bărbat la volan, care, aproape de fiecare dată, ţinea o cutie de bere la îndemână, între picioare. Îl întreba unde vrea să meargă şi atunci îi întindea o bucată de hârtie pe care-o ţinea mereu la îndemână, în buzunarul de la piept, şi pe care scria: "Hello, mă numesc Nick Andros. Sunt surdomut, fapt pentru care îmi cer scuze. Merg spre ______.Vă mulţumesc foarte mult pentru că mă luaţi cu maşina. Pot să citesc cuvintele pe buze." Şi cu asta, basta. Numai dacă individul nu avea cumva ceva personal împotriva surdomuţilor (ceea ce se mai întâmpla, chiar dacă asemenea oameni reprezentau o minoritate), te lăsa să urci şi maşina te ducea acolo unde voiai să ajungi, sau măcar o bucată bună de drum în direcţia respectivă. Maşina înghiţea drumul şi scotea kilometrii pe ţeava de eşapament. Maşina era ca o formă de teleportare. Maşina se juca cu distanţele de pe hartă. Dar de această dată nu exista nici o maşină, chiar dacă pe multe dintre drumurile acestea ar fi fost un mijloc practic de deplasare, pe distanţe de câte o sută până la o sută cincizeci de kilometri, dacă mergeai atent. Iar când se întâmpla să te vezi blocat, nu-ţi rămânea decât să-ţi abandonezi vehiculul, să mergi o bucată pe jos, apoi să-ţi alegi altul. Fără maşină însă, arătau ca nişte furnici străbătând pieptul unui uriaş prăbuşit, rostogolindu-se neîncetat de la un sfârc la celălalt. Prin urmare, Nick pe jumătate dorea, pe jumătate visa cu ochii deschişi că, atunci când vor întâlni, în sfârşit, pe altcineva (presupunând că acest lucru se va întâmpla cu adevărat), va fi aidoma zilelor, în general fericite, ale mersului cu autostopul: mai întâi se ivea sclipirea familiară a cromului, de pe creasta dealului următor, raza aceea care te orbea şi în acelaşi timp bucura ochiul. Avea să fie o maşină americană absolut obişnuită, un Chevy Biscayne sau un Pontiac Tempest, una dintre fierotăniile alea vechi şi dragi produse la Detroit. În visele lui nu era niciodată vorba de o Honda sau Mazda, sau de un Yugo. Frumoasa americancă va trage la bordură şi el va vedea la volan un bărbat, un bărbat ţinându-şi cotul bronzat scos cu mândrie pe geam. Iar omul acela va zâmbi şi va spune: "Pe Dumnezeul meu, băieţi! Nici nu ştiţi ce bucuros sunt să vă văd! Ia, urcaţi în maşină! Veniţi în maşină şi să hotărâm încotro mergem!"
Dar în ziua aceea nu văzură pe nimeni, iar pe 10 iulie se întâlniră cu Julie Lawry.
Ziua respectivă se dovedi iarăşi caniculară. Pedalară aproape întreaga după-amiază, cu cămăşile legate în jurul taliei; amândoi începuseră să se bronzeze ca nişte indieni. Nu înaintaseră foarte mult, din cauza merelor. A merelor verzi.
Descoperiseră într-o fermă un măr bătrân, cu fructe verzi, mici şi acre, dar amândoi nu mai mâncaseră fructe proaspete de multă vreme, iar gustul lor li se păruse asemănător cu al ambro-ziei. Nick se oprise după cel de-al doilea, dar Tom, lacom, mâncase şase, unul după celălalt, până la cotor. Nu luase în seamă semnele lui Nick că ar trebui să se abţină; când îi intra o idee în cap, Tom Cullen se purta exact ca un copil capricios, în vârstă de patru ani.
Prin urmare, începând de la ora 11 şi tot restul după-amiezei, Tom a tot trebuit să se pună pe vine. Sudoarea se scurgea de pe el în mici pârâiaşe. Gemea. Era nevoit să se dea jos de pe bicicletă şi s-o împingă chiar şi când aveau de traversat dealuri puţin abrupte. Cu toate că-l enerva pierderea de vreme, Nick nu-şi putea reţine un anume amuzament, combinat cu milă.
Când ajunseră în oraşul Pratt, pe la ora 4 după-amiază, Nick hotărî să nu plece mai departe. Tom se prăbuşi recunoscător pe banca dintr-o staţie de autobuz, la umbră, adormind de îndată. Nick îl lăsă acolo şi plecă de-a lungul străzii cu magazine, în căutarea unei farmacii. Trebuia să facă rost de nişte Pepto-Bismol şi să-l pună pe Tom să înghită medicamentul când se trezea, cu sau fără voia lui. Iar dacă era nevoie de o sticlă întreagă ca să-l lege la maţe pe Tom, asta era situaţia. Nick avea de gând să recupereze mâine o parte din timpul pierdut azi.
Descoperi un Rexall între Pratt Theater şi magazinul local aparţinând lanţului Norge. Se strecură prin uşa deschisă şi rămase pentru un moment nemişcat, adulmecând aerul acela familiar, fierbinte, stătut şi vechi, în care se mai strecuraseră şi alte mirosuri, puternice până la a deveni greţoase. Parfumul era cel mai strident dintre ele. Poate că se spărseseră nişte sticle, din pricina căldurii.
Nick cercetă în jur, căutând medicamentele pentru stomac şi încercând să-şi amintească dacă Pepto-Bismolul se strica la temperatură ridicată. Oricum, asta avea să găsească scris şi pe etichetă. Privirile lui se strecurară pe lângă un manechin şi, două rafturi spre dreapta, descoperi ceea ce-i trebuia. Făcuse doi paşi în direcţia respectivă, când îşi dădu seama că nu mai pomenise niciodată un manechin într-o farmacie.
Se uită în urmă şi o văzu pe Julie Lawry.
Stătea absolut nemişcată, cu un flacon de parfum într-o mână şi cu mica baghetă din sticlă folosită la parfumat în cealaltă. Din ochii ei albaştri şi imenşi, ca de porţelan, se ghicea cât era de surprinsă. Părul castaniu era pieptănat pe spate şi legat cu o splendidă eşarfă din mătase, care-i atârna până la jumătatea spatelui. Purta un pulover roz şi pantaloni scurţi din material de bluejeans atât de mici, încât ai fi putut să-i confunzi cu o pereche de bikini. Pe frunte îi apăruse o erupţie de coşuri, iar în mijlocul bărbiei avea o bubă mare.
Se holbară unul la celălalt, de la o distanţă de câţiva metri, de această dată împietriţi amândoi. Apoi sticla de parfum îi scăpă fetei dintre degete, se sparse ca o bombă şi duhoarea iute umplu magazinul, de-ai fi zis că ai nimerit într-o instituţie de pompe funebre.
- Isuse, eşti de-adevăratelea? întrebă ea cu voce tremurătoare.
Inima lui Nick începu să galopeze şi simţi sângele zbătându-i-se nebuneşte în tâmple. Până şi vederea i se tulbură puţin, în câmpul vizual apărându-i steluţe luminoase.
Îi făcu semn că da.
