Dick şi Ralph se întoarseră la amiază, cu Dick la volanul unui furgon Dodge nou şi Ralph conducând o maşină roşie pentru intervenţii speciale, cu plug în faţă şi o macara cu cârlig în partea din spate. Tom stătea lângă macara, făcând gesturi largi din mână. Traseră înaintea verandei, iar Dick coborî din furgon.

- În maşina specială există un CB nemaipomenit, îi spuse el lui Nick. Are patruzeci de canale. Din câte-mi dau seama, Ralph s-a îndrăgostit de el.

Nick zâmbi. Între timp se apropiaseră şi femeile şi se uitau la maşini. Abagail înregistră felul în care Ralph o conduse pe June până la camion, ca să-i arate echipamentul radio, bucurându-se de ceea ce vedea. Femeia era înzestrată cu o pereche de şolduri impresionante, iar între ele exista probabil o poartă de toată frumuseţea. Ar fi putut să aibă câţi plozi dorea.

- În concluzie, când plecăm? întrebă Ralph.

"De îndată ce mâncăm", scrise Nick. "Ai încercat CB-ul?"

- Mda, îi răspunse Ralph. L-am lăsat să meargă pe tot drumul de întoarcere. Paraziţi îngrozitori; există şi un buton pentru eliminarea lor, dar nu funcţionează prea bine, din câte se pare. Dar, să ştii, cred că am auzit totuşi ceva, cu toţi paraziţii ăia. Venind de foarte departe. Poate că nici nu erau voci. Dar am să-ţi spun adevărul, Nick, nu mi-a păsat prea mult de chestia asta. Cum nu-mi pasă nici de vise.

Între ei se aşternu tăcerea.

- Ei, sparse Olivia liniştea, am să pun ceva la fiert. Sper să nu se supere nimeni dacă mâncăm porc două zile la rând.

Nimeni nu se arătă deranjat. Până la ora 1 tot calabalâcul pentru camping - la care se adăugaseră balansoarul şi chitara lui Abagail - fusese aranjat în furgonetă şi porniră la drum, cu maşina specială în frunte, care să înlăture din calea lor tot ceea ce bloca şoseaua. Se îndreptară spre vest, pe US 30. Abagail stătea pe bancheta din faţă a furgonetei. Nu plângea. Stătea cu bastonul între genunchi. Se sfârşise vremea plânsului. Asta era voinţa Domnului, iar voinţa Lui avea sa se împlinească. Voinţa lui avea să se împlinească, dar ea se gândea la acel ochi roşu, deschizându-se în inima întunecată a nopţii, şi se temea.

CAPITOLUL 46

ERA spre sfârşitul zilei de 27 iulie. Îşi ridicaseră tabăra chiar în apropierea indicatorului - acum pe jumătate distrus de furtunile acelei veri - care anunţa că se aflau pe terenul iarmarocului Kunkle. Kunkle propriu-zis, oraşul Kunkle, Ohio, se afla la sud de ei. Din câte se vedea, acolo izbucnise un incendiu, care răsese de pe faţa pământului aproape toată localitatea. Stu era de părere că oraşul se aprinsese de la un trăsnet. Ca de obicei, Harold făcu din asta o întreagă discuţie. Dacă Stu Redman afirma, de exemplu, că o maşină de pompieri e de culoare roşie, Harold Lauder sărea imediat şi, pe baza faptelor şi cifrelor, demonstra că majoritatea maşinilor de pompieri, de la o vreme încoace, sunt verzi.

Fran oftă şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu reuşea să doarmă. Se temea de vise.

La stânga, cele cinci motociclete ale lor stăteau aliniate, fiecare pe suportul ei, iar ţevile de eşapament şi ornamentaţiile sclipeau în lumina lunii. Ai fi zis că o bandă de Hell's Angels hotărâse să facă tabără chiar în locul acela. Asta nu înseamnă că Hell's Angel s-ar fi pretat să meargă pe nişte motociclete atât de gingaşe ca Honda şi Yamaha, se gândi ea. Ei călăreau pe "scroafe"... sau, nu cumva asta era o chestie cu care rămăsese de la vechile filme cu motociclişti turnate de American-International Pictures, pe care ea le văzuse la televizor? The Wild Angels. The Devil's Angels. Hell's Angels on Wheels.

Când era liceană, contempla imensele imagini ale motocicletelor de pe panourile publicitare din faţa cinematografelor în aer liber, la Wells Drive-In, la Sanford Drive-In, sau la South Portland Twin, unde dai banii şi, dacă ai noroc, te şi distrezi. Dar acum se sfârşise cu toate acestea, cinematografele erau la pământ, ca să nu mai vorbim despre Hell's Angels şi American-International Pictures.

Să treci asta în jurnalul tău, Frannie, îşi zise, răsucindu-se iarăşi în culcuş. Nu în seara asta. Acum avea de gând să doarmă, fără să-i mai pese dacă o să viseze sau nu.

La douăzeci de paşi de locul unde se afla, îi vedea pe ceilalţi, nemişcaţi în sacii lor de dormit, ca Hell's Angels după un chef cu bere, în filmul acela în care toţi se drogau, cu excepţia lui Peter Fonda şi Nancy Sinatra. Harold, Stu, Glen Bateman, Mark Braddock, Perion McCarthy. Ia o pilulă de Sominex şi dormi...

De fapt, înghiţiseră cu toţii câte o jumătate de pastilă de Veronal, nu Sominex. Fusese ideea lui Stu, când visul acela începuse să-i chinuie cu adevărat şi deveniseră cu toţii nervoşi şi insuportabili. Îl luase mai întâi pe Harold deoparte, înainte de a le vorbi şi celorlalţi despre ideea lui, pentru că, dacă voiai să-l flatezi pe Harold, cea mai bună metodă era să-i ceri părerea cu cea mai mare seriozitate; şi apoi, Harold ştia cu adevărat tot soiul de lucruri. Era foarte bine că ştia, dar pe de altă parte îţi lăsa o impresie cam stranie, ca şi cum alături de ei ar fi călătorit un zeu de mâna a cincea, atoateştiutor, dar instabil din punct de vedere emoţional şi din partea căruia te-ai fi putut aştepta la absolut orice. Harold luase cu sine o a doua armă în Albany, acolo unde îi întâlniseră pe Mark şi pe Perion, iar acum purta cele două pistoale pe şolduri, ca un Johnny Ringo de modă nouă. Fran nutrea o anumită afecţiune pentru Harold, dar începuse s-o şi sperie. Îşi punea serios problema dacă nu cumva băiatul avea s-o ia razna într-o noapte şi să înceapă să tragă la întâmplare cu revolverele lui. Se surprindea adesea gândindu-se la ziua în care-l găsise pe Harold în curtea din spatele casei lui, cu întreg sistemul de apărare emoţională distrus, doar în costum de baie, tăind gazonul şi bocind.

Îşi imagina cu uşurinţă cum îi vorbise Stu despre subiectul respectiv, foarte calm şi cu un aer aproape conspirativ: Harold, visele astea devin o problemă. Am o idee, dar nu ştiu foarte bine cum s-o duc la îndeplinire... un sedativ slab... dar trebuie neapărat să dozăm corect cantitatea. Dacă luăm prea mult, nu s-ar mai trezi nimeni în caz că apare vreun bucluc. Tu ce părere ai?

Harold fusese de părere să încerce cu o pastilă întreagă de Veronal, de găsit în orice farmacie, iar dacă reuşeau astfel să scape de vise, reduceau doza la trei sferturi şi apoi la jumătate. Stu obţinuse o părere similară şi de la Glen, şi experimentul fusese aplicat, în cele din urmă. La un sfert de pastilă, visele începuseră să apară iarăşi, prin urmare rămăseseră la doza de o jumătate de pastilă.

Era vorba de ceilalţi.

Frannie îşi primea doza de medicament în fiecare seară, dar n-o înghiţea. Nu ştia dacă Veronalul i-ar fi făcut sau nu rău copilului, dar nu era dispusă să-şi asume vreun risc. Se spune că până şi aspirina ar putea rupe lanţul de cromozomi. Prin urmare, ea continua să sufere visele - da, să le sufere, acesta era cuvântul corect. Un vis rămânea predominant; dacă celelalte păreau diferite la început, mai curând sau mai târziu se contopeau cu acesta. Se afla la ea acasă, în Ogunquit, iar Omul Întunecat o urmărea. Străbătea coridoare pline de umbre, urcând şi coborând, trecea prin salonul mamei ei, unde ceasul continua să măsoare anotimp după anotimp, într-un veac sterp... Era conştientă că ar fi putut să scape de el, dacă n-ar fi fost silită să poarte trupul. Era trupul tatălui ei, înfăşurat într-un cearşaf, iar dacă I-ar fi lăsat la pământ, Omul întunecat i-ar fi făcut ceva foarte rău, I-ar fi pângărit în chip infernal. Ea fugea cât putea, ştiind că el se află tot mai aproape; în cele din urmă, îi simţea atingerea mâinii pe umăr, mâna lui fierbinte şi scârboasă. Atunci îşi pierdea toată energia şi i se muiau oasele, corpul învăluit al tatălui ei îi aluneca din braţe şi se întorcea, pregătită să spună: Ia-l, fă ce vrei, nu-mi pasă, numai lasă-mă şi nu mă mai urmări.

Iată-l, îmbrăcat într-un strai oarecare, asemănător unei rase călugăreşti cu glugă, prin care nu i se vedea nimic din trăsături, cu excepţia zâmbetului său imens şi fericit. Iar într-o mână ţinea un umeraş de haine strâmb şi îndoit. În clipa aceea se simţea lovită de teroare ca de un pumn înmănuşat şi se lupta să scape din somn"cu pielea udă de transpiraţie, cu inima zbătându-i-se în piept şi dorindu-şi să nu mai adoarmă niciodată.

Pentru că el nu dorea cadavrul tatălui ei, ci copilul viu din pântecele său.

Se răsuci din nou. Dacă tot nu adoarme, mai bine să-şi scoată jurnalul şi să scrie. Începuse să ţină un jurnal din data de 5 iulie, într-un fel, îl scria pentru copil. Era vorba de un act de credinţă - credinţa că acest copil va trăi. Dorea ca el să ştie cum a fost înainte. Cum se abătuse flagelul asupra unei localităţi numite Ogunquit, cum ea şi cu Harold scăpaseră şi ce se întâmplase cu ei. Dorea ca acest copil să ştie cum se petrecuseră lucrurile.

Putea să scrie la lumina lunii, şi două sau trei pagini de jurnal îi aduceau întotdeauna somnul. Ceea ce, îşi spunea, nu-i un semn prea bun în ceea ce priveşte talentul ei literar. Cu toate acestea, oferea astfel somnului încă o şansă.

Închise ochii, continuând să se gândească la Harold.

Situaţia s-ar fi putut detensiona o dată cu sosirea lui Mark şi a lui Perion, dacă între cei doi n-ar fi existat deja o legătură. Perion avea treizeci şi trei de ani, cu unsprezece mai mult decât Mark, dar în lumea aceasta asemenea amănunte nu prea aveau vreo importanţă. Se găsiseră unul pe celălalt, se îngrijiseră unul pe celălalt şi erau bucuroşi că erau împreună. Perion îi mărturisise lui Frannie că aveau de gând să facă un copil. Slavă Domnului că luam pastile şi nu aveam montat un sterilet, îi zisese Peri. Cum aş mai fi reuşit să-l extrag de acolo?

Frannie fusese la un pas să-i mărturisească şi ea despre copilul din pântecele ei (sarcina ei parcursese de acum peste o treime din drum), dar ceva anume o reţinuse. Se temu că ar putea transforma o situaţie proastă într-una şi mai proastă.

Prin urmare, grupul lor cuprindea acum şase persoane, în loc de patru (Glen refuza cu tărie să încerce să conducă singur o motocicletă, mergând întotdeauna în spatele lui Stu sau al lui Harold), dar situaţia nu se schimbase prin apariţia încă unei femei.

Dar tu, Frannie? Tu ce anume îţi doreşti?

Dacă trebuie să-şi ducă existenţa într-o lume ca aceasta, gândea ea, cu un ceas biologic pornit înlăuntrul ei şi care avea să se declanşeze peste şase luni de zile, şi-ar fi dorit de bărbat o persoană ca Stu Redman - nu, de fapt nu cineva ca el. Îl vroia pe el. Iată, reuşise să exprime adevărul cât se poate de limpede.

O dată cu dispariţia civilizaţiei, de pe scena societăţii omeneşti dispăruseră toate jucărelele cromate şi celelalte nimicuri. Glen Bateman purta adesea discuţii pe această temă, ceea ce părea să-i facă o nemăsurată plăcere lui Harold.

Mişcarea de eliberare a femeii, stabili Frannie (socotind că dacă tot se pornise să spună adevăruri, cel mai bine era să meargă până la capăt), nu era nici mai mult nici mai puţin decât o excrescenţă a societăţii tehnologice. Femeile erau dependente de trupurile lor mai plăpânde. Ele erau mai mici. Şi mai slabe, în general. Un bărbat nu poate să nască, în schimb o femeia, da - asta ştie până şi un copii de patru ani. Iar o femeie însărcinată este o fiinţă vulnerabilă. Civilizaţia pusese la dispoziţia ambelor sexe o umbrelă de normalitate, sub care să se poată adăposti. Eliberare - cuvântul acesta spunea totul. Înaintea apariţiei civilizaţiei, cu sistemul ei grijuliu şi milostiv de protecţie, femeile fuseseră adevărate sclave. Nu trebuie să ne facem iluzii deşarte; erau nişte biete sclave şi nimic mai mult, gândi Fran. Apoi s-au sfârşit zilele cele rele. Iar Crezul Femeilor, care ar fi trebuit să stea atârnat în toate birourile revistei Ms., preferabil în piuneze, ar fi fost acesta: Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru căile ferate. Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru că aţi inventat automobilul şi aţi ucis pieile roşii, care considerau potrivit să ţină încă o vreme cu dinţii de America, de vreme ce ei au fost primii aici. Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru spitale, poliţie şi şcoli. Acum aş vrea să votez, vă rog, şi să am dreptul să stabilesc ce am de făcut şi să-mi croiesc propriul destin. Am fost odată sclavă, dar lucrul acesta s-a demodat între timp. Zilele sclaviei mele au ajuns la capăt; nu mai am de ce să fiu sclavă, tot aşa cum nu mai trebuie să traversez Oceanul Atlantic într-o măruntă navă cu pânze. Avioanele cu reacţie sunt mai sigure şi mai rapide decât navele cu pânze, iar libertatea este mai logică decât sclavia. Mie nu mi-e frică să zbor. Vă mulţumesc, Bărbaţi.

Şi ce anume mai rămânea de zis? Nimic. Bădăranii puteau să mormăie ceva legat de punerea pe foc a sutienelor, reacţionarii puteau să joace mici jocuri intelectuale, dar adevărul avea tot atâta forţă cât un zâmbet. Acum toate acestea se schimbaseră, în doar câteva săptămâni - iar cât de departe mersese această schimbare doar timpul urma să arate. Stând singură în noapte, ştia câtă nevoie are de un bărbat. O, Doamne, avea mare nevoie de un bărbat.

Nu era vorba doar de siguranţa ei şi a copilului. Stu o atrăgea, cu atât mai mult cu cât avea o experienţă cu Jess Rider. Stu era un om potolit şi eficient şi, mai presus de orice, nu era ceea ce tatăl ei ar fi numit "douăzeci de kile de rahat într-o pungă de zece kile".

Şi el la rândul lui se simţea atras de ea. Fran ştia asta perfect de bine, o ştiuse încă de pe 4 iulie, când dejunaseră împreună în restaurantul acela pustiu. Pentru o clipă - şi numai pentru o clipă - privirile lor se întâlniseră şi atunci se ridicase un val de căldură, ca o forţă uriaşă, din cele care dau peste cap acele tuturor indicatoarelor. Presupunea că şi Stuart simţea cum stau lucrurile, dar aştepta un semnal din partea ei, pentru ca el să ia o hotărâre atunci când va crede ea de cuviinţă. El o găsise cu Harold, prin urmare era un soi de posesiune a lui Harold. Idee stupidă, de macho, dar se temea că lumea aceasta, cel puţin pentru o vreme, avea să fie dominată de împuţitul spirit macho.

Ce bine ar fi fost să mai existe şi altcineva, care să aibă grijă de Harold; dar acea persoană nu exista, iar ea nu mai putea aştepta prea mult. Îşi aminti de ziua când Harold încercase să facă dragoste cu ea, în felul lui timid, pentru ca pretenţiile lui asupra lui Fran să devină irevocabile. Când se întâmplase asta? Acum două săptămâni? Parcă trecuse mai multă vreme de atunci. Întreg trecutul părea acum să se fi îndepărtat. Se estompase, dispăruse ca vata de zahăr a lui Bonomo. Între grijile ei legate de Harold - şi temerile că băiatul va avea o reacţie necontrolată dacă se apropia de Stuart - şi spaima de vise, nu avea să mai adoarmă până la ziuă.

Gândindu-se la aceasta, somnul o prinse în vârtejul lui.

Când se trezi, întunericul nu se risipise încă.

Cineva o scutura. Murmură câteva proteste - somnul ei era odihnitor şi fără vise, pentru prima oară de o săptămână încoace - apoi renunţă fără prea mult chef, crezând că se făcuse dimineaţă şi trebuie să se pună în mişcare. Dar oare ce le venise să plece când încă nu se luminase de ziuă? Când se ridică, văzu că apusese până şi luna.

Harold era cel care o scutura. Şi părea speriat.

- Harold? S-a întâmplat ceva?

Stu era şi el treaz. Şi Glen Bateman. Perion stătea îngenuncheată de cealaltă parte a locului unde îşi aprinseseră focul lor mic de tabără.

- Da, Mark e bolnav, o lămuri Harold.

- Bolnav? se miră Fran.

Atunci auzi un geamăt slab venind de dincolo de tăciunii stinşi ai focului; tot acolo îngenunchease şi Perion, iar cei doi bărbaţi stăteau în picioare. Frannie simţi spaima urcând în ea ca o coloană neagră. Boala era lucrul de care ei se temeau cel mai mult.

- Nu cumva este... gripă, Harold?

Dacă Mark se îmbolnăvea tocmai acum de Captain Trips, înseamnă că asta i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. Nu-i exclus ca virusul încă să mai bântuie. Poate suferise şi vreo mutaţie. Ca să muşte mai bine din tine, draga mea.

- Nu, nu e gripă. Simptomele sunt absolut diferite. Fran, tu ai mâncat aseară din stridii? Sau poate la prânz?

Încercă să se concentreze, cu mintea încâlcită, încă nedezmeticită din somn.