- Şi eu te-am visat pe tine. Nu eşti tu real? Slavă Domnului, stai la masă, cu foile alea de hârtie pe genunchi. Cel despre care vorbim, Nick, este la fel de real ca şi tine.

Da, îşi spuse Abagail, este real. Se gândi la nevăstuici şi la ochiul roşu ce se deschidea în întuneric. Iar când vorbi din nou, vocea ei era răguşită:

- Nu este Satana, spuse ea, dar el şi Satana se cunosc şi ţin sfat de când lumea. În Biblie nu scrie ce s-a întâmplat cu Noe şi cu familia lui după ce apele s-au retras. Dar n-aş fi câtuşi de puţin surprinsă dacă aş afla că s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru sufletele acelor câţiva oameni - pentru sufletele, pentru trupurile lor, dar şi pentru modul lor de a gândi. Şi nu m-ar surprinde dacă şi pe noi ne-ar aştepta acelaşi lucru... El se află acum la vest de Rockies. Mai curând sau mai târziu va veni spre est. Poate nu anul acesta, nu, ci atunci când va fi pregătit. Iar noi avem datoria să i ne împotrivim.

Nick clătină din cap, tulburat de cuvintele ei.

- Da, continuă ea cu glas potolit. Ai să vezi. Ne aşteaptă zile grele. Moarte şi teroare, trădare şi lacrimi. Şi nu vom fi cu toţii de faţă la deznodământ.

- Nu-mi place deloc treaba asta, mormăi Ralph. Lucrurile stau şi-aşa destul de prost, fără individul ăsta despre care vorbeşti dumneata cu Nick. Avem şi-aşa suficiente probleme - fără doctori, fără electricitate, fără nimic. De ce-a fost nevoie să mai avem pe cap şi pacostea asta?

- Nu ştiu, căile Domnului sunt necunoscute. Iar El nu dă explicaţii uneia ca Abby Freemantle.

- Dacă aşa ştie El să se poarte, spuse Ralph, ei bine, după mine, ar trebui să iasă la pensie şi să lase pe cineva mai tânăr să-i ia locul.

"Dacă Omul Întunecat se află la vest", scrise Nick, "poate ar fi mai bine să nu riscăm şi să ne îndreptăm spre est." Femeia clătină încet din cap.

- Nick, toate lucrurile îi slujesc lui Dumnezeu. Nu crezi că şi Omul acesta Întunecat îi slujeşte tot Lui? Ba chiar aşa se întâmplă, indiferent cât de misterioasă ar putea să pară lucrarea Sa. Omul Întunecat te va urmări, oriîncotro vei fugi tu, pentru că el serveşte hotărârea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu doreşte ca tu să-l înfrunţi. N-are nici un rost să ocoleşti voinţa lui Dumnezeu Savaot. Bărbatul sau femeia care au această îndrăzneală sfârşesc în burta fiarei.

Nick scrise câteva cuvinte. Ralph studie biletul şi se frecă la nas; ar fi preferat să nu fie nevoit să citească. Doamnele în vârstă nu prea înghit chestii de genul celei pe care Nick tocmai o scrisese. Va considera cele scrise o blasfemie şi va spune acest lucru destul de tare ca să-i trezească pe toţi din casă.

- Ce spune? întrebă Abagail.

- Spune... Ralph îşi drese glasul, iar pana înfiptă în panglica pălăriei se clătină. Zice că nu crede în Dumnezeu.

Mesajul o dată transmis, Ralph îşi coborî privirile în pământ, aşteptând furtuna.

Dar ea se mulţumi să râdă, se ridică în picioare şi se duse lângă Nick. Ii prinse una din mâini şi-l mângâie.

- Fii binecuvântat, Nick, asta nici nu contează. El crede în tine.

Îşi petrecură ziua următoare la ferma lui Abby Freemantle, cu părerea unanimă că fusese cea mai plăcută zi pe care o trăise fiecare dintre ei de când Supergripa se trăsese înapoi, tot aşa cum apele potopului se retrăseseră de pe Muntele Ararat. Ploaia se oprise în primele ore ale dimineţii, iar pe la ora 9 cerul se prezenta sub forma unui frumos tablou mural specific Midwestului, cu soare şi nori zdrenţuiţi. Foile de porumb reflectau razele soarelui în toate direcţiile, ca o grămadă de smaralde. Era răcoare, cum nu mai fusese de săptămâni de zile.

Tom Cullen îşi petrecu întreaga dimineaţă alergând în sus şi-n jos printre şirurile de porumb, cu braţele întinse în lături, speriind cârdurile de ciori. Gina McCone se jucă fericită în ţărâna de lângă leagăn, cu o mulţime de păpuşi din hârtie, pe care Abagail le descoperise pe fundul unei valize, în dulapul din dormitorul ei. Ceva mai devreme, fetiţa şi Tom se jucaseră cu maşinile şi camioanele din jurul garajului Fisher-Price, pe care Tom îl luase de la magazinul de mărunţişuri din May, Oklahoma. Tom făcu ceea ce-i ceru Gina să facă fără prea multe împotriviri.

Dick Ellis, veterinarul, veni timid la Mother Abagail şi o întrebă dacă ţinuse cineva porci prin apropiere.

- Sigur, familia Stoner avea întotdeauna porci, îi răspunse ea.

Abby stătea pe verandă, în balansoarul ei, mângâind corzile chitarei şi urmărind joaca Ginei, care stătea în curte cu piciorul în gips întins ţeapăn înaintea ei.

- Crezi că mai trăieşte vreunul?

- Trebuie să te duci acolo şi să vezi. S-ar putea. Dar nu-i exclus să fi scăpat din cocină şi să fi plecat în sălbăticie. Ochii ei sclipiră. Cineva a visat azi-noapte cotlete de porc, mă înşel oare?

- S-ar putea să nu te înşeli, îi răspunse Dick.

- Ai tăiat vreodată un porc?

- Nu, doamnă, recunoscu el, rânjind cu gura până la urechi. De mâncat am mâncat, dar n-am tăiat niciodată. Am fost întotdeauna ceea ce se numeşte un om paşnic.

- Ralph şi cu tine aţi putea accepta o femeie ca şef de echipă?

- De ce nu? răspunse el.

Peste nici douăzeci de minute, cei trei porniseră la drum, Abagail aşezată între cei doi bărbaţi, în cabina Chevyului, ţinându-şi cu demnitate bastonul între genunchi. În cocina din curtea familiei Stoner găsiră doi porci de câte un an, sănătoşi şi în formă bună. Din câte se putea constata, când se terminase mâncarea, se hrăniseră cu tovarăşii lor de cocină mai slabi şi mai puţin norocoşi.

Ralph montă scripetelc cu lanţ al lui Reg Stoner în şură şi, urmând indicaţiile lui Abagail, Dick reuşi în cele din urmă să lege zdravăn o frânghie de piciorul din spate al unuia dintre porci. Guiţând şi zbătându-se, animalul fu tras în şură şi atârnat cu capul în jos cu ajutorul scripetelui.

Ralph aduse din casă un cuţit de măcelărie lung de peste o jumătate de metru. Ăsta nici nu mai e cuţit, îi trecu prin minte lui Abby, ci sabie în toată regula, lăudat fie Domnul.

- Ştii, nu cred că sunt în stare să-l omor, mărturisi el.

- Bine, atunci dă-mi mie, îi răspunse Abagail, întinzând mâna.

Ralph îi aruncă o privire neîncrezătoare lui Dick. Acesta ridică din umeri. Atunci Ralph îi întinse cuţitul.

- Doamne, mulţumim Ţie pentru darul pe care suntem pe cale să-l primim prin bunătatea Ta. Binecuvântează porcul acesta, ca să ne hrănească, amin. Daţi-vă la o parte, băieţi, îi îndemnă ea apoi, cu altă voce, o să împroaşte în toate părţile.

Tăie gâtul porcului cu o mişcare a cuţitului ce trăda multă experienţă - există lucruri pe care nu le uiţi niciodată, indiferent cât de bătrân eşti -, apoi se trase deoparte cât de repede putu.

- Ai aprins focul sub cazan? îl întrebă pe Dick. Un foc mare şi frumos, în mijlocul curţii?

- Da, doamnă, răspunse Dick plin de respect, incapabil să-şi dezlipească privirile de la porc.

- Ai adus periile? îl întrebă pe Ralph.

Ralph îi prezentă două perii mari de curăţat, cu ţepi puternici, de culoare galbenă.

- Foarte bine, atunci duceţi-1 şi aruncaţi-l în cazan. După ce fierbe puţin, o să-l puteţi curăţa foarte uşor. Pe urmă o să scoateţi şoriciul de pe bătrânul domn Porc ca de pe o banană.

Feţele celor doi se lungiră puţin la această perspectivă.

- Hai, mai vioi, îi îndemnă ea. Nu puteţi să-l mâncaţi cu haina pe el. Mai întâi trebuie dezbrăcat.

Ralph şi Dick Ellis se uitară unul la altul, înghiţiră în sec şi începură să coboare porcul din scripete. Pe la 3 după-amiază terminară toată treaba, iar la 4 erau acasă, cu maşina plină de carne; la cină avură cotlete proaspete de porc. Cei doi bărbaţi nu avură prea multă poftă de mâncare, în schimb Abagail mâncă singură două cotlete, încântată de gustul minunat al cărnii grase şi bine prăjite. Nimic nu e mai bun decât carnea proaspătă, mai ales atunci când ai contribuit şi tu ca să fie pe masă.

Trecuse de ora 9 seara. Gina adormise, iar Tom Cullen aţipise în balansoarul lui Mother Abagail din verandă. Spre vest, în depărtare, se vedea pe cer scânteierea mută a unor fulgere. Se adunaseră cu toţii în bucătărie, cu excepţia lui Nick, care ieşise la plimbare. Abagail cunoştea prea bine gândurile cu care pesemne că se muncea băiatul, iar inima ei căuta să-l ajute, de la distanţă.

- Spune-mi, de fapt n-ai chiar o sută opt ani, este? o întrebă Ralph, aducându-şi aminte de un cuvânt pe care ea îl aruncase în treacăt, în expediţia de tăiere a porcului.

- Ba da, stai aici şi aşteaptă-mă. Ai să vezi, omule. Se întoarse din dormitor şi-i întinse scrisoarea din partea preşedintelui Reagan, pe care o ţinea, înrămată, în sertarul de sus al dulapului. Citeşte asta, fiule, îi spuse ea triumfător.

- "...cu ocazia celei de a o suta aniversări a zilei de naştere", citea Ralph cu voce tare, "...una dintre cele şaptezeci şi două de persoane din Statele Unite ale Americii atestate că au împlinit centenarul... pe locul al cincilea în rândul celor mai bătrâni membri ai Partidului Republican din Statele Unite ale Americii... salutări şi felicitări din partea preşedintelui Ronald Reagan, 14 ianuarie 1982." O privi cu ochi mari. Păi fir-aş al... Se opri, încurcat, şi se îmbujoră la faţă. Te rog să mă ierţi, doamnă.

- Câte lucruri grozave trebuie să fi văzut! se minună Olivia.

- Mai nimic, în comparaţie cu ce-am văzut cam în ultima lună, oftă ea. Şi cu ceea ce mă aştept să mai văd.