De-abia după un an, Luke îi mărturisise ce anume nu dorise taică-său să pronunţe Richard cu voce tare: că nevăstuica fusese pesemne turbată ca să atace în felul acela, iar dacă ar fi fost turbată, Abby, ai fi avut parte de una dintre cele mai cumplite morţi, dacă facem abstracţie de tortură. Dar nevăstuica nu fusese turbată; rana se închisese fără complicaţii. Cu toate acestea, începând de atunci, nevăstuicile o speriau de moarte, aşa cum pe alţii îi sperie şobolanii sau păianjenii. Vai, ce bine ar fi fost dacă gripa le-ar fi luat pe ele, şi nu pe câini! Dar nu se întâmplase astfel, iar ea...

Sângele tău este la mine în pumni.

O nevăstuică se repezi şi muşcă din ţesătura aspră a sacului.

- Tii! o alungă ea.

Nevăstuica se îndepărtă, parcă rânjind, cu o bucată de sfoară atârnată de fălci.

El le trimisese - Omul Întunecat.

Groaza începu să pună stăpânire asupra ei. Acum se adunaseră sute: cenuşii, maronii, negre, atrase toate de mirosul puilor. Stăteau pe ambele părţi ale drumului, unele peste altele, înghesuindu-se în zelul lor de a ajunge la ceea ce adulmecau.

Trebuie să le dau. Totul a fost zadarnic. Dacă nu le dau ce vor, au să mă sfâşie în bucăţi. A fost zadarnic.

În bezna din mintea ei reuşea să desluşească rânjetul Omului Întunecat, îi vedea mâinile întinse şi sângele ce i se scurgea din pumni.

Încă o smucitură în sacul ei. Şi apoi încă una.

Nevăstuicile de pe cealaltă parte a drumului traversau acum de-a valma către ea, târându-se cu pântecele lipit de ţărână. Ochii lor mici şi sălbatici sclipeau ca nişte ţurţuri de gheaţă în lumina lunii.

Dar cel ce are credinţă în Mine nu va pieri... pentru că Eu l-am însemnat cu semnul Meu şi nimic nu-l va atinge... acela este al Meu, spune Domnul...

Femeia se ridică în picioare, îngrozită încă, dar ştiind foarte bine ce are de făcut.

- Plecaţi de aici! ţipă ea. Am pui, sigur că da, dar sunt pentru oaspeţii mei! Acum dispăreţi dinaintea mea!

Animalele se retraseră din calea ei. Ochii lor mici părură să se umple de nelinişte. Pe neaşteptate, se risipiră ca fumul. Un miracol, îi trecu femeii prin minte, iar sufletul ei se umplu de încântare şi laudă pentru Dumnezeu. Apoi, năprasnic, încremeni de spaimă.

Undeva, departe, către vest, dincolo de Rocky Mountains, care nici măcar nu se vedeau la orizont, simţi un ochi - un Ochi scânteietor - care se deschise larg şi se întoarse spre ca, căutând-o. Îl auzi limpede, ca şi cum cuvintele ar fi fost pronunţate cu adevărat: Cine-i acolo? Eşti chiar tu, bătrâno?

- Ştie că sunt aici, şopti ea în noapte. Vai, Doamne, ajută-mă. Ajută-mă acum, ajută-ne pe noi toţi.

Târând sacul după ea, o porni din nou spre casă.

Sosiră două zile mai târziu, pe 24 iulie. Nu reuşise să-i întâmpine cum ar fi dorit; ajunsese din nou în ultimul hal de oboseală, aproape oloagă, şontâcăind dintr-un loc într-altul, şi doar cu sprijinul bastonului, incapabilă până şi să-şi pompeze apă din puţ. A doua zi după ce tăiase puii şi alungase nevăstuicile, adormise buştean după-amiaza, fiind complet epuizată. Visase că se află într-o trecătoare înaltă şi îngheţată, în creierul munţilor, în Rocky Mountains, la vest de cumpăna apelor. Highway 6 se strecura printre pereţii înalţi de piatră care-şi aruncau umbra asupra acestui defileu cât era ziua de lungă, cu excepţia intervalului cuprins aproximativ între 11.45 şi 12.50. Dar în visul ei nu era zi, ci miez de noapte, învăluit în beznă. De undeva, se auzea urletul lupilor. Deodată, în întuneric se deschise un Ochi, mişcându-se sinistru dintr-o parte în cealaltă a orbitei, în timp ce vântul sufla a pustiu printre pinii şi molizii albaştri ai muntelui. Era chiar el, pornit s-o caute.

Se trezise din somnul ei lung şi greu mai puţin odihnită decât era când se culcase, şi atunci se rugă din nou la Dumnezeu să-i dea pace, sau cel puţin să schimbe direcţia în care El dorea s-o trimită.

Spre nord, sud sau est, Doamne, şi voi pleca din Hemingford Home înălţându-ţi imnuri de slavă. Dar nu către vest, spre Omul Întunecat. Rocky Mountains nu sunt o adevărată stavilă în calea lui. Nici Anzii nu i-ar ajunge.

Însă acesta nu era un argument. Mai devreme sau mai târziu, când omul acela avea să se simtă destul de puternic, îi va căuta pe cei care îndrăzneau să i se împotrivească. Dacă nu anul acesta, atunci la anul. Câinii pieriseră din cauza epidemiei, în schimb lupii, ascunşi în zona muntoasă, supravieţuiseră, iar acum erau gala să slujească acestui Vlăstar al Satanei.

Iar lupii nu aveau să fie singurii lui slujitori.

În dimineaţa zilei în care sosiră, în sfârşit, oaspeţii ei, se pusese pe treabă încă de la ora 7, făcând câteva drumuri cu câte două bucăţi de lemn de fiecare dată, până ce reuşi să umple lada şi să încingă plita. Mulţumită lui Dumnezeu avea parte de o zi noroasă, cu vreme răcoroasă, prima de acest fel de săptămâni întregi. Era posibil să şi plouă, înainte de căderea întunericului. Cel puţin aşa o anunţa şoldul, la care avusese o fractură în 1958.

Mai întâi puse la cuptor plăcintele, făcute cu dulceţurile din cămară, dar şi cu rubarbă şi căpşune din grădină. Slavă Domnului, căpşunele tocmai se copseseră şi se bucura să ştie că nu fusese zadarnic. Chiar şi faptul că gătea o făcea să se simtă mai bine, pentru că a găti înseamnă viaţă. O plăcintă cu afine, două cu căpşune şi rubarbă şi una cu mere. Mireasma lor umplu întreaga bucătărie în acea dimineaţă. Apoi le puse pe pervazul ferestrelor, la răcit, aşa cum făcuse de când se ştia.

Cum-necum, pregătise aluatul, deşi nu-i venise prea uşor, în lipsa ouălor proaspete - şi doar ajunsese la ferma de păsări, numai ea era vinovată că uitase să ia de acolo. În schimb, pe la începutul după-amiezei, mica bucătărie cu podeaua denivelată, acoperită cu un linoleum spălăcit, se umpluse de mirosul puilor prăjiţi. Cum acolo stăruia încă mirosul de prăjit, urcă şchiopătând în verandă, ca să-şi citească lecţia, aşa cum făcea în fiecare zi, folosindu-se, ca să-şi facă vânt, de ultimul exemplar din The Upper Room, cu foile ferfeniţite.

Puii se prăjiră cât se poate de frumos. Avea să-l trimită pe unul dintre oaspeţi să culeagă vreo două duzini de ştiuleţi fragezi şi dulci, iar pe urmă puteau mânca pe cinste, sub cerul liber.

După ce aranjă puii pe şerveţele de hârtie, ieşi pe veranda din spate, cu chitara, se aşeză şi începu să cânte. Interpretă imnurile ei preferate, vocea ei înaltă şi tremurătoare risipindu-se în aerul încremenit.

Suntem copleşiţi de încercări sau de ispite,

De un munte de griji împovăraţi?

Nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi.

Ci Domnului rugăciune să-l înălţăm.

Muzica i se păru atât de frumoasă (chiar dacă auzul o lăsase atât de mult, încât nu mai putea fi niciodată sigură că vechea ei chitară ei este perfect acordată), încât mai cântă un imn, şi încă unul, şi încă unul.

Tocmai ataca "We Are Marching to Zion", când auzi un zgomot de motor dinspre nord, apropiindu-se de ea de-a lungul lui County Road. Se opri în mijlocul versurilor, dar degetele ei continuară să mângâie absent corzile. Îşi aplecă urechea şi ascultă atent. O, Doamne, veneau, se descurcaseră perfect, acum distingea şi trâmba de praf pe care o ridica maşina părăsind asfaltul şi intrând pe porţiunea de drum negru care ducea până la poarta ei. Intră în febra celui care curând îşi va întâmpina oaspeţii şi se bucură că avusese ideea să se îmbrace în hainele ei cele mai bune. Îşi sprijini chitara de genunchi şi-şi puse mâna streaşină la ochi, chiar dacă soarele nu se ivise încă.

Sunetul motorului se distingea acum mult mai limpede şi, peste o clipă, în locul unde porumbul lăsa locul adăpătorii pentru vite a lui Cal Goodell...

Da, acum se vedea, un vechi camion Chevrolet din cele folosite la ferme, înaintând încet. Cabina era plină; din câte vedea ea (chiar dacă avea o sută opt ani, vedea perfect la distanţă), înăuntru se îngrămădiseră patru persoane, iar alte trei stăteau pe platformă, privind pe deasupra cabinei. Distinse un bărbat blond şi subţire, o fată cu părul roşcat, iar în mijloc... da, era chiar el, un băiat care tocmai învăţase ce înseamnă să fii bărbat. Păr închis la culoare, figură prelungă, frunte înaltă. El o văzu cum îi priveşte de pe verandă şi începu să-i facă semne cu amândouă mâinile. Îl imită apoi şi bărbatul blond. Fata cu părul roşcat doar se uita. Mother Abagail îşi înălţă şi ea mâna şi le răspunse la salut.

- Mulţumesc lui Dumnezeu că i-a adus teferi, murmură ea răguşit. Lacrimi fierbinţi începură să i se scurgă pe obraji. Doamne, Dumnezeul meu, din inimă îţi mulţumesc.

Curând, camioneta intră în curte, duduind şi zdruncinându-se. Bărbatul de la volan purta o pălărie de pai, cu o panglică din catifea albastră şi o pană mare înfiptă în ea.

- Iiiii-haaa! strigă el, fluturând din mână. Bine te-am găsit, Mother! Nick ne-a spus că s-ar putea să te găsim aici şi chiar aşa s-a întâmplat! Iiiii-haaa!

Începu să claxoneze. Alături de el stăteau un bărbat de vreo cincizeci de ani, o femeie cam de aceeaşi vârstă şi o fetiţă, într-o jachetă de catifea reiată. Copilul îi făcu un semn timid din mână; degetul cel mare al celeilalte mâini stătea bine înfipt în gură.

Nick, tânărul cu petic pe ochi şi păr negru, sări peste oblonul camionetei chiar înainte ca aceasta să se oprească. Se reechilibra şi se apropie încet de ea. Figura lui era solemnă, dar ochiul îi era luminat de bucurie. Se opri în faţa treptelor verandei şi se uită în jur, surprins... la curte, la casă, la bătrânul copac cu leagănul făcut dintr-o anvelopă. Cel mai mult însă părea să-l intereseze persoana ei.

- Bine-ai venit, Nick, îl întâmpină ea. Mă bucur să te văd. Fii binecuvântat.

Îi răspunse cu un zâmbet, apoi începură să-i curgă şi lui lacrimile. Urcă treptele şi-i prinse mâinile într-ale sale. Femeia îi întinse obrazul zbârcit, pe care el îl sărută încet. Între timp, din camionetă coborâse toată lumea. Cel care şofase o ţinea în braţe pe fetiţa cu jacheta roşie, care avea piciorul drept în gips. Braţele ei se agăţau cu toată nădejdea de gâtul bronzat al bărbatului. Lângă el se aflau femeia de cincizeci de ani, apoi roşcata şi băiatul blond, cu barbă. Nu, nu-i băiat, stabili Mother Abagail; e doar mai slab. Ultimul din şir era celălalt bărbat care călătorise în cabină, şi care-şi lustruia acum lentilele ochelarilor cu ramă din sârmă.

Nick o privea cu o insistenţă oarecum interogativă, iar ea îi făcu un semn afirmativ din cap.

- Ai făcut cum se cuvine, spuse. Domnul te-a călăuzit aici, iar acum Mother Abagail are să vă ospăteze... Fiţi bine veniţi cu toţii! adăugă, ridicând vocea. Nu putem zăbovi prea mult, dar, înainte de a pleca, trebuie să ne odihnim, să gustăm împreună din pâine şi să stăm puţin de vorbă.

Fetiţa i se adresă din locul unde se cuibărise şi unde se simţea în siguranţă absolută:

- Eşti cea mai bătrână doamnă din lume?

- Şşşt, Gina! o mustră doamna de cincizeci de ani.

Dar Mother Abagail îşi puse o mână în şold şi râse:

- Poate că sunt, copila mea. Poate că sunt.