Ar fi vrut să bea o gură de apă, ar fi vrut să fie la ea acasă, în balansoar, ar fi vrut să fie lăsată în pace. De acum vedea strălucirea acoperişului de la ferma de păsări, înaintea ei şi pe stânga. La cel mult o milă. Era 10.15, prin urmare se mişcase suficient de vioi pentru o doamnă de vârsta ei. Avea să intre sub acoperiş şi să doarmă până ce se lăsa răcoarea scrii. Ăsta nu era un păcat. La vârsta ei. Se mişca încet, de-a lungul şanţului, iar ghetele ei grele se acoperiseră de colbul drumului.

Ei da, avea o mulţime de urmaşi care să-i lumineze bătrâneţile, ceea ce reprezenta ceva. Mai erau, dintre ei, şi unii, ca Linda şi comis-voiajorul ăla de nimic pe care-l luase de bărbat, care nu se osteneau s-o viziteze, dar erau şi din cei buni, ca Molly şi Jim sau David şi Cathy, destul ca să ţină locul la o mie de Linde şi comis-voiajori netoţi, mergând din uşă în uşă şi oferind spre vânzare oale de fiert fără apă. Ultimul ei frate, Luke, murise în 1949, la peste optzeci de ani, iar ultimul ei copil, Samuel, în 1974, la vârsta de cincizeci şi patru de ani. Ea le supravieţuise tuturor copiilor ei, ceea ce nu era în ordinea firească, însă, din câte se părea, Dumnezeu avea cu ea nişte planuri deosebite.

În 1982, când împlinise o sută de ani, poza ei apăruse în ziarul din Ornaha şi-l trimiseseră şi pe un reporter de televiziune care să facă un reportaj. "Cărui fapt atribuiţi etatea la care aţi ajuns?" o întrebase tânărul, părând dezamăgit de răspunsul ei scurt, aproape telegrafic: "Lui Dumnezeu." Ar fi preferat s-o audă povestind că mănâncă ceară de albine, sau că se fereşte de porc prăjit, sau cum îşi ţine picioarele ridicate pe o pernă când doarme. Dar dacă ea nu făcea nici unul dintre lucrurile acestea, ar fi trebuit să mintă? Domnul dă viaţa şi tot El o ia atunci când crede de cuviinţă.

Cathy şi David îi dăduseră televizorul, ca să se poată vedea la buletinele de ştiri şi primise şi o scrisoare din partea preşedintelui Reagan (care nu mai era nici el prea tânăr), felicitând-o pentru "vârsta ei înaintată" şi pentru faptul că votase cu republicanii de când se bucura de dreptul de a vota. Păi, cu cine altcineva ar fi putut să voteze? Roosevelt şi banda lui fuseseră cu toţii comunişti. Şi tot când împlinise un veac, primăria din Hemingford Home o scutise de impozite "pe vecie", datorită aceleiaşi "vârste înaintate" pentru care o felicitase şi Ronald Reagan. Primise un act prin care se certifica faptul că este cea mai în vârstă persoană din Nebraska, ca şi cum ar fi fost vorba de un statut la care să aspiri încă de când te naşti. Pe de altă parte, scutirea de impozite fusese bine venită, chiar dacă toate celelalte fuseseră nişte simple prostii - dacă nu i-ar fi acordat această înlesnire, ar fi pierdut şi restul de pământ ce-i mai rămăsese. Majoritatea se dusese, oricum, de mult; proprietăţile familiei Freemantle şi forţa organizaţiei Grange atinseseră nivelul maxim în acel an magic, 1902, iar de atunci se aflaseră într-un declin continuu. Nu mai rămăseseră decât patru acri".

Restul fusese fie luat, în schimbul impozitelor, fie vândut pe bani gheaţă, de-a lungul anilor... iar cele mai multe vânzări fuseseră făcute de propriii ei fii, trebuia să recunoască, spre ruşinea ei.

Cu un an în urmă primise o scrisoare din partea unei societăţi din New York care îşi zicea American Geriatrics Society. Prin acel act i se comunica faptul că era a şasea cea mai în vârstă persoană din Statele Unite şi a treia pe lista femeilor. Cel mai bătrân dintre toţi era un tip din Santa Roşa, California. Respectivul avea o sută douăzeci şi doi de ani. Îl rugase pe Jim să pună scrisoarea aceea într-o ramă şi s-o atârne lângă scrisoarea din partea preşedintelui. Jim nu apucase s-o facă decât anul acesta, în februarie. Acum, că îi reveniseră toate în minte, realiză că atunci îi văzuse pentru ultima oară pe Molly şi pe Jim.

Ajunsese la ferma Richardson. Aproape epuizată, se sprijini pentru o clipă de stâlpul din gard cel mai apropiat de hambar şi se uită cu jind spre casă. Înăuntru era probabil răcoare, răcoare şi plăcut. Simţea că ar fi dormit un secol. Înainte de asta însă, trebuia să mai facă un lucru anume. Multe dintre animale muriseră de boală - cai, câini şi şobolani - şi trebuia să afle dacă şi găinile pieriseră. Ar fi putut descoperi, cu amărăciune, că bătuse atâta drum ca să găsească nişte pui morţi.

Îşi târî picioarele spre coteţele lipite de hambar, oprindu-se când auzi cotcodăcitul venind dinăuntru. Apoi auzi şi cotcodăcitul iritat al unui cocoş.

- Minunat, murmură ea. Pe asta am rezolvat-o cu bine.

Tocmai se pregătea să se întoarcă, dar văzu un cadavru întins lângă grămada de lemne, cu o mână încercând să-şi acopere faţa. Era Bill Richardson, cumnatul lui Addie. Fusese ciugulit cât se poate de tare de animale în căutare de hrană.

- Bietul om, zise Abagail. Bietul, bietul de el. Cetele de îngeri să cânte la locul tău de odihnă, Billy Richardson.

Se îndreptă spre locuinţa ce o chema cu răcoarea ei. Părea să se afle la kilometri întregi distanţă, deşi nu avea decât să traverseze curtea. Nu era sigură că reuşeşte să ajungă de cealaltă parte, fiind stoarsă până la ultima picătură de energie.

- Facă-se voia Domnului, spuse ea, pornind la drum.

Soarele bătea în fereastra camerei de oaspeţi, unde se aşezase în pat şi adormise de îndată ce lepădase încălţările. Multă vreme nu reuşi să-şi explice de ce lumina era atât de puternică; un sentiment ca acela pe care-l avusese Larry Underwood când se trezise la poalele zidului de piatră, în New Hampshire.

Se sculă, cu dureri în fiece muşchi suprasolicitat şi în toate oasele ei fragile.

- Dumnezeule Atotputernic, am dormit toată după-amiaza şi toată noaptea, pe deasupra!

Dacă era aşa, înseamnă că fusese cu adevărat obosită. O copleşeau asemenea dureri, încât avu nevoie de aproape zece minute ca să se dea jos din pat şi să străbată holul, până la baie, şi de alte zece ca să se încalţe. Mersul era un chin, însă ştia că trebuie să meargă. Dacă nu se mişca, înţepeneala aceea ar fi cuprins-o ca o cămaşă de fier.

Şchiopătând şi şontâcăind, traversă curtea şi intră în coteţ, tresărind din pricina temperaturii infernale, a duhorii de pasăre şi a inevitabilului miros specific al descompunerii organice. Alimentarea cu apă se făcea automat, apa venind din fântâna arteziană a Richardsonilor printr-o pompă gravitaţională, în schimb hrana se terminase, iar căldura omorâse multe păsări. Cele mai slabe pieriseră de mult, de inaniţie sau ciugulite de suratele lor, zăcând pe podeaua presărată cu urme de hrană şi găinaţi ca nişte mici pete de zăpadă înainte de a se topi definitiv.

Majoritatea puilor rămaşi fugiră din calea ei fluturând din aripi, doar cloştile rămaseră nemişcate, urmărind cu ochii lor stupizi apropierea ei înceată şi şovăielnică. Existau atâtea boli care ucideau găinile, încât se temuse că epidemia de gripă le terminase şi pe ele; însă păsările păreau să fie în formă. Domnul se îngrijise de asta.

Alese trei dintre cele mai dolofane şi le împinse capetele sub aripi, făcându-le să adoarmă pe loc. Le vârî într-un sac şi apoi descoperi că era prea ţeapănă ca să poată ridica sacul. Se văzu nevoită să-l târască pe jos.

Celelalte găini o urmăriră atente din punctele înalte unde se refugiaseră până ce plecă, apoi se întoarseră la gâlcevile lor continue pe hrana din ce în ce mai puţină.

Se făcuse aproape ora 9 dimineaţa. Se aşeză pe banca de stejar montată jur-împrejurul curţii, ca să se gândească. Îşi făcu socoteala că ideea ei iniţială, de a se întoarce acasă în amurg, rămânea cea mai bună. Pierduse o zi, dar cei care aveau s-o viziteze se aflau încă pe drum. Putea să folosească această zi ca să se ocupe de pui şi de toate celelalte.

Muşchii ei se comportau ceva mai bine, iar sub stern o încerca o senzaţie necunoscută, dar altfel plăcută. Avu nevoie de câteva secunde ca să-şi dea seama despre ce era vorba... Îi era foame! în dimineaţa asta îi era cu adevărat foame, slavă Domnului; oare de cât timp nu mai mâncase împinsă de altceva decât de forţa obiceiului? Se purtase exact ca un fochist care aruncă cărbuni în locomotivă şi nimic mai mult. Dar după ce va tăia capetele celor trei pui, avea să vadă ce lăsase Addie prin cămară şi, pe Dumnezeul ei, avea să se bucure de ceea ce va descoperi. Vezi? se dojeni ea. Dumnezeu ştie cel mai bine. Binecuvântată fie credinţa ta, Abagail, binecuvântată fie credinţa ta.

Mormăind şi gâfâind, trase sacul până la butucul aflat între hambar şi magazia de lemne. Agăţată de uşa magaziei, în interior, găsi securea lui Billy Richardson, cu mănuşa de cauciuc prinsă cu grijă de lamă. O luă şi ieşi afară.

- Doamne, spuse ea şi, stând lângă sac în ghetele ei de lucru, galbene şi prăfuite, îşi ridică privirile spre cerul senin al miezului de vară. Mi-ai dat puterea să vin până aici şi cred că tot de la Tine voi avea puterea să mă şi întorc. Isaia, profetul Tău, spune că dacă o femeie sau un bărbat crede în Dumnezeu Savaot, se va ridica la Cer purtat de aripi, ca un vultur. Prea multe lucruri nu cunosc despre vulturi, Doamne, în afară că sunt nişte păsări cu un caracter infect, în stare să vadă până foarte departe, dar eu am aici în sac trei orătănii cărora aş vrea să le tai capetele, fără să-mi tai şi mâna. Facă-se voia Ta, amin.

Apucă sacul, îl deschise la gură şi aruncă o privire înăuntru. Una dintre găini rămăsese cu capul sub aripă şi dormea dusă. Celelalte două se îngrămădiseră una în cealaltă şi nu prea se mişcau. În sac era întuneric, iar păsările credeau că s-a lăsat noaptea. Singurele fiinţe mai idioate decât cloştile sunt democraţii din New York.

Abagail o culese pe una dintre ele şi o puse cu capul pe butuc, înainte ca pasărea să apuce să-şi dea seama ce i se întâmplă. Izbi cu toată puterea, tresărind, ca de fiecare dată, la zgomotul surd, de moarte, al tăişului ce pătrundea până la lemn. Capul se rostogoli în ţărână, pe o parte a butucului. Găina decapitată începu să salte în curtea fermei, lovind cu aripile şi împroşcând în jur picături de sânge. După o vreme constată că a murit şi se potoli, cuviincios. Cloştile şi democraţii din New York, Doamne, Doamne.

Termină repede toată treaba şi teama ei că ar putea să nu se descurce sau să se rănească se risipi ca fumul. Dumnezeu îi ascultase rugăciunea. Pusese mâna pe trei pui foarte buni, iar acum nu-i mai rămăsese decât să ajungă acasă cu ei.

Puse păsările la loc, în sac, apoi atârnă securea lui Billy Richardson la locul ei. După aceea se întoarse în casă, ca să-şi caute ceva de mâncare.

Aţipi în prima parte a după-amiezei şi visă că oaspeţii ei se apropiaseră şi mai mult; ajunseseră până la sud de York, călătorind într-o camionetă veche. Erau în număr de şase, dintre care un băiat surd şi mut. Cu toate acestea, era o persoană puternică. El era unul dintre cei cu care trebuia să vorbească.

Se trezi pe la 3.30, puţin ţeapănă, dar altfel odihnită şi înviorată. Următoarele două ore şi jumătate jumuli puii, odihnindu-se atunci când degetele ei chinuite de artrită nu mai suportau durerile, apoi o lua de la capăt. În timp ce muncea, cântă imnuri religioase - "Seven Gates to the City (My, Lord Hallelu')", "Trust and Obey", şi cântecul ei favorit, "In the Garden".

Când termină cu ultimul pui, toate degetele ei aveau "migrene" la vârfuri, iar lumina zilei începuse să capete acea tentă nemişcată, aurie, care este primul semn al amurgului. De acum era sfârşit de iulie, iar zilele se scurtau iarăşi.

Intră în casă şi mai luă o îmbucătură. Pâinea era veche, însă nu mucegăită - nici un soi de mucegai nu îndrăznea să-şi arate faţa lui verde în bucătăria lui Addie Richardson - şi mai găsi şi un borcan cu unt de arahide, plin pe jumătate. Mâncă un sandviş cu unt din acela şi-şi pregăti încă unul, pe care şi-l puse în buzunarul rochiei, pentru cazul în care i se făcea foame mai târziu.

Se făcuse 6.40. Ieşi din casă, îşi strânse iarăşi sacul şi coborî cu atenţie treptele verandei. Avusese grijă şi jumulise găinile într-un alt sac, dar câteva pene scăpaseră totuşi şi pluteau dincolo de gardul viu al Richardsonilor, care se usca din lipsă de apă.

Abagail oftă din greu şi zise:

- Am pornit la drum, Doamne. Am luat-o spre casă. Voi merge încet, nu cred c-am s-ajung până la miezul nopţii, dar în Biblie scrie să nu te temi nici de grozăvia nopţii şi nici de grozăvia care bântuie în miezul zilei. Vreau să împlinesc voia Ta cum m-oi pricepe mai bine. Mergi alături de mine, Te rog. În numele Fiului, amin.

Când ajunse în punctul unde asfaltul se termina şi începea drumul negru, întunericul era deplin. Greierii cântau şi broaştele orăcăiau adunate într-un loc umed, probabil adăpătoarea pentru vaci a lui Cal Goodell. Pe cer avea să apară curând şi luna, mare şi sângerie, până când să urce mai sus pe cer.

Se aşeză jos ca să se odihnească şi să mănânce jumătate din sandvişul ei cu unt de arahide (ce n-ar fi dat să aibă şi nişte gem de agrişe negre, care să taie gustul acela cam cleios, dar Addie îşi păstra conservele în beci, şi până acolo erau prea multe scări). Sacul se afla lângă ea. Avea din nou dureri, iar puterile păreau s-o fi lăsat, şi asta la patru kilometri de casă... În schimb simţea o veselie ciudată. Oare de cât timp nu se mai aflase afară după căderea întunericului, sub baldachinul înstelat? Stelele străluceau mai puternic ca oricând, iar cu puţin noroc avea să vadă şi o stea căzătoare, semn că-i va fi îndeplinită o dorinţă. Noaptea caldă, stelele, luna, din care se ivise doar o mică porţiune roşie deasupra orizontului, toate acestea îi aduceau aminte de vremea când nu era decât o fetişcană, cu toate năbădăile şi trăirile vârstei, cu splendida vulnerabilitate pe care ţi-o dă apropierea de Mister. Da, da, fusese şi ea fetişcană. Existau şi oameni care nu vroiau să creadă aşa ceva, tot aşa cum n-ar fi fost în stare să accepte că giganticul sequoia fusese odată un vlăstar verde. Fusese şi ea o fetişcană şi pe vremea aceea teama copilărească de întuneric se mai potolise, iar spaimele adultului, care vin noaptea, când totul este tăcut şi poţi auzi vocea sufletului tău etern, aceste spaime nu aveau să apară decât mai târziu. În acel scurt răstimp, noaptea fusese o taină înmiresmată, o vreme când, dacă te uitai la cerul presărat de stele şi ascultai adierea ce aducea cu sine parfumurile îmbătătoare, te simţeai aproape de inima universului, de dragoste şi de viaţă. Ţi se părea că vei fi veşnic tânăr şi că...

Sângele tău este la mine în pumni.

Pe neaşteptate, simţi o smucitură bruscă în sac, iar inima îi sări din loc.

- Tii! ţipă ea, cu o voce speriată şi spartă, de femeie bătrână.

Trase spre ea sacul, pe fundul căruia apăruse o crestătură mică. Auzi un mârâit gros. Ghemuită pe porţiunea de pietriş dintre marginea drumului şi lanul de porumb, o pândea o nevăstuică mare şi maronie. O ţintuia cu privirile, iar pupilele ei căpătau pâlpâiri roşietice în razele lunii. I se alătură alta. Apoi încă una. Şi încă una.

Se uită de cealaltă parte a drumului şi constată că se aliniasera şi acolo, măsurând-o cu ochii lor răi. Adulmecaseră puii din sac. Cum de se adunaseră atât de multe, jur-împrejurul ei? se întrebă ea, din ce în ce mai înfricoşată. Odată, fusese muşcată de o nevăstuică; îşi vârâse mâna sub veranda de la Casa Mare, ca să scoată o minge roşie, de cauciuc, care se rostogolise într-un cotlon, şi ceva, ca o mie de ace la un loc, îi înhăţase mâna. Agresiunea neaşteptată, spărgând ordinea senină şi monotonă, cumplita durere ţâşnind fierbinte din braţul ei, o făcuseră să ţipe cât o ţinea gura. Îşi retrăsese braţul, cu nevăstuica agăţată de el. Picături din sângele ei împodobeau ca nişte mărgele blana netedă, maronie a animalului, iar trupul lui, zbătându-se, biciuia aerul în toate direcţiile. Ea striga şi-şi scutura braţul, dar nevăstuica nu-i dădea drumul, ca şi cum ar fi fost acum parte din trupul său.

Micah şi Matthew, fraţii ei, se aflau în curte; taică-său răsfoia în verandă un catalog de mărfuri care puteau fi comandate prin poştă. Se apropiaseră cu toţii în fugă şi, pentru o clipă, încremeniseră privind-o pe Abagail, care pe atunci nu avea decât doisprezece ani, cum alerga înnebunită prin poiana unde curând avea să fie înălţat hambarul, cu nevăstuică maronie atârnându-i de braţ ca o eşarfă, animalul încercând zadarnic să-şi găsească un punct de sprijin cu ghearele din spate. Stropii de sânge îi săriseră pe rochie, pe picioare şi pe pantofi.

Tatăl ei se dezmeticise primul. John Freemantle pusese mâna pe o bucată de lemn de foc de lângă butucul de tăiat lemne şi urlase: Stai nemişcată, Abby! Vocea lui, pe care o recunoştea drept supremă poruncă încă din leagăn, răzbătuse prin confuzia şi bălmăjeala produse de panică în mintea ei, încât, năucită cum era, probabil că nimic altceva n-ar fi făcut-o să reacţioneze. Rămăsese neclintită, iar bucata de lemn coborîse şuierând; o durere teribilă îi săgetase braţul până la umăr (în clipa aceea fusese convinsă că-i fusese smulsă mâna din loc), apoi obiectul maroniu care-i provocase şocul şi atâta suferinţă căzuse la pământ, cu blana vârstată năclăită de sânge şi lipsită de luciu. Atunci Micah sărise asupra animalului, strivindu-l cu ambele picioare, şi se auzise un pârâit groaznic, ca sunetul care-ţi ajunge în ţeastă când spargi între dinţi nişte bomboane tari şi, dacă animalul nu apucase să moară până atunci, e sigur că nu supravieţuise după acea lovitură. Abagail nu leşinase, dar începuse să plângă şi să ţipe isteric. Între timp, palid şi speriat, sosise în goană şi Richard, fratele ei cel mare. Îngrijoraţi, el şi cu taică-său schimbară o privire.

- De când sunt eu n-am văzut o nevăstuică să facă aşa ceva, zicea John Freemantle, ţinând-o pe după umeri pe fiica lui, care bocea din răsputeri. Mulţumesc lui Dumnezeu că mamă-ta era plecată după fasolea aia.

- Dar, dacă animalul era..., începu Richard.

- Ţine-ţi gura, i-o tăie scurt taică-său, înainte ca Richard să pronunţe cuvântul.

În vocea lui se citea, simultan, răceală, furie şi spaimă. Iar Richard îşi ţinu cu adevărat gura - ba şi-o închise cu asemenea viteză şi putere, încât Abby auzi chiar zgomotul respectiv. Apoi tatăl i se adresă ei:

- Hai să mergem la pompa de apă, Abagail, draga mea, şi să ne spălăm bine.