Ajunse la capătul scării, făcu o pauză, "ca să aibă şi picioarele timp s-o ajungă din urmă", apoi tuşi, horcăi şi scuipă în ţărână. Când începu să se simtă ca de obicei (cu excepţia durerii de spate), o porni încet în direcţia privatei construite în spatele casei de nepotul ei, Victor, în 1931. Intră, închise uşa cu grijă şi puse cârligul - de parcă afară ar fi pândit-o o mulţime de oameni şi nu doar câteva mierle - apoi se aşeză. Peste câteva clipe începu să facă pipi şi oftă mulţumită. Ăsta era încă unul dintre acele lucruri legate de bătrâneţe despre care nimănui nu-i trecea prin cap să-ţi vorbească (sau poate erai tu însăţi vinovată, pentru că nu ştiuseşi să asculţi?) - nu prea îţi mai dădeai seama când trebuie să faci pipi. S-ar fi zis că-ţi pierdeai toate senzaţiile venite de jos, de la vezică şi, dacă nu aveai grijă, te trezeai că trebuie să-ţi schimbi hainele. Nu-i stătea în caracter să umble murdară, prin urmare bătea drumul ăsta de câte şase, şapte ori pe zi, iar noaptea îşi ţinea oala lângă pat. Jim a' lu' Molly îi zisese o odată că este ca un câine care nu poate trece pe lângă un copac fără măcar să ridice piciorul ca să-l salute, iar chestia asta o făcuse să râdă până ce-i răsăriseră lacrimi în ochi şi i se scurseseră pe obraji. Jim a' lu' Molly era director la o firmă de publicitate din Chicago şi era foarte bun de gură... adică fusese, oricum. Din câte presupunea, se dusese împreună cu ceilalţi. Ca şi Molly. Fie-le ţărâna uşoară, ei se aflau acum alături de Isus.

De vreun an încoace, Molly şi Jim erau cam singurii care mai veneau în vizită pe la ea. Ceilalţi păreau să fi uitat că mai este în viaţă, dar ea înţelegea lucrul acesta. Trecuse de momentul până la care s-ar fi cuvenit să trăiască. Era în postura unui dinozaur care n-ar mai trebui să existe în carne şi oase, o fiinţă al cărei loc este într-un muzeu (sau într-un cimitir). Înţelegea de ce nu-i trăgea inima să vină şi s-o vadă pe ea, ceea ce nu putea pricepe însă era de ce nu-şi doreau să vadă pământul. Nu, mare lucru nu mai rămăsese din întinsul domeniu iniţial, doar câţiva acri. Cu toate acestea, era pământul lor. Dar negrilor nu prea le mai păsa de ţarină, constatase ea. Ba existau unii care păreau chiar ruşinaţi. Plecaseră la oraş ca să-şi facă un rost acolo şi majoritatea se descurcaseră foarte bine, ca şi Jim... dar câtă jale se aduna în inima ei când se gândea la toţi negrii aceia care-şi întorseseră faţa de la pământ!

Molly şi Jim doriseră să-i monteze o toaletă modernă, cu doi ani în urmă, şi se arătaseră jigniţi când îi refuzase. Încercase să le explice în aşa fel încât să înţeleagă, dar singurul lucru pe care Molly îl repetase, de nu ştiu câte ori, fusese: "Mother Abagail, ai o sută şase ani. Cum îţi închipui că mă simt eu, gândindu-mă că tu te duci afară acolo şi în zile când termometrul arată minus zece grade? Nu ştii c-ai putea să ai un atac de inimă din cauza frigului?"

- Dumnezeu are să mă cheme atunci când va crede de cuviinţă, spuse Abagail, croşetând, prin urmare cei doi crezură că ea la asta se uită şi nu-i vede cum îşi fac semne, dându-şi ochii peste cap.

Existau lucruri la care nu trebuia să renunţi. Acesta era un alt aspect pe care tinerii nu-l ştiau. În 1982, când împlinise o sută de ani, Cathy şi David îi oferiseră un televizor, pe care-l acceptase cu dragă inimă. Televizorul este o maşinărie minunată, care te ajută să treacă vremea, când eşti singur. Dar când Christopher şi Susie au venit şi i-au zis să o treacă pe reţeaua de apă a oraşului, i-a refuzat, la fel cum îi refuzase pe Molly şi Jim, când au vrut să-i monteze W.C.-ul. Încercaseră s-o convingă, spunându-i că puţul ei nu era prea adânc şi exista riscul să sece dacă mai venea încă o vară ca a lui 1988, când a dat seceta. Era adevărat, dar ea continuase să se împotrivească. Desigur, după părerea lor o luase razna, pe mintea ei se aşternea, strat după strat, senilitatea, ca straturile de spoială pe un perete, în schimb părerea ei era că avea mintea aproape la fel de ageră ca întotdeauna.

Se ridică de pe tronul privatei, presără nişte var prin gaură şi, încetinel, ieşi din nou la soare. Îşi ţinea closetul în curăţenie, dar locurile acestea rămâneau neplăcute, indiferent cât de frumos mirosea în ele.

Atunci când Chris şi Susie se oferiseră să se ocupe să-i tragă apă-n casă, fusese ca şi cum vocea Domnului i-ar fi şoptit în ureche... Şi tot vocea Domnului o ascultase când Molly şi Jim voiseră să-i aducă tronul acela din porţelan, cu butonul pentru tras apa într-o parte. Dumnezeu le vorbeşte oamenilor; oare nu-i vorbise El lui Noe despre arcă, povăţuindu-l cât de lungă, de adâncă şi de lată s-o construiască? Ba da. Era convinsă că-i vorbise şi ei, nu dintr-o pară de foc sau dintr-un stâlp arzător, ci îi spusese astfel, încet şi potolit: Abby, vei avea nevoie de pompa manuală pentru apă. Poţi să te bucuri de electricitate cât vrei tu, Abby, dar să ţii lămpile tale cu gaz pline şi cu fitilele tăiate cum se cuvine. Cămara s-o păstrezi exact aşa cum a ţinut-o mama ta, înainte. Şi să te îngrijeşti ca să nu laşi pe vreunul dintre cei tineri să te ispitească şi să faci vreun lucru despre care ştii că este împotriva voinţei Mele, Abby. Ei îţi sunt rude, în schimb Eu sunt Tatăl tău.

Se opri în mijlocul curţii, privind peste marea de porumb, întreruptă doar de drumul negru mergând către nord, spre Duncan şi Columbus. La vreo cinci kilometri de casă începea asfaltul. Recolta din anul acesta avea să fie foarte bună; ce păcat că nu se va găsi nimeni s-o strângă, cu excepţia ciorilor de câmp. O întrista gândul că maşinile cele mari şi roşii pentru recoltat aveau să rămână încremenite în şoproanele lor în septembrie, că nu vor mai exista clăci pentru curăţatul ştiuleţilor şi nici seri de dans. O întrista gândul că, pentru prima oară după o sută şi opt ani, ea nu se va mai afla aici, la Hemingford Home, să asiste la acea perioadă de schimbări, când vara lăsa locul toamnei păgâne şi vesele. Avea să se bucure de această vară, cu atât mai mult cu cât pentru ea va fi cea din urmă - lucrul acesta îl simţea prea limpede. Iar locul ei de veşnică odihnă nu avea să fie aici, ci departe, spre vest, într-o regiune străină. Amarnică soartă.

Se apropie de leagănul făcut dintr-o anvelopă şi-l puse în mişcare. Era un cauciuc vechi, de tractor, pe care Lucas, fratele ei, îl atârnase aici în 1922. Frânghia fusese schimbată de multe ori de atunci, în schimb anvelopa niciodată. Pânza cauciucată se găurise în mai multe locuri, iar pe inelul interior se vedea adâncitura unde se aşezaseră generaţii după generaţii de popouri de copii. Sub cauciuc se vedea un şanţ adânc, săpat în ţărână, unde iarba renunţase de mult să mai crească, iar pe craca unde era legată frânghia scoarţa se tocise, dezvelind osul gol al crengii. Frânghia gemu încetişor, iar de această dată Mother Abagail vorbi cu voce tare.

- Doamne, Doamne, Te rog, dacă nu e neapărată nevoie să sorb din cupa aceasta, ia-o de la buzele mele, dacă poţi. Sunt bătrână şi speriată şi tare mi-ar plăcea să rămân aici, în căminul meu, unde m-am născut. Sunt gata să plec chiar acum, dacă Tu vrei să mă chemi la Tine. Facă-se voia Ta, Doamne, dar Abb nu-i decât o negresă bătrână şi obosită, care de-abia-şi târăşte picioarele. Facă-se voia Ta.

Nu se auzea decât scârţâitul frânghiei pe ramură şi croncănitul ciorilor din porumb. Îşi lipi fruntea zbârcită de coaja bătrână şi brăzdată a mărului sădit de tatăl ei, acum atâta vreme, şi plânse amar.

În noaptea aceea visă că urca din nou treptele scenei din Grange Hall, în chip de Abagail tânără şi frumoasă, însărcinată în luna a treia, semănând cu o bijuterie etiopiană întunecată în rochia ei albă, ţinându-şi chitara de partea subţire şi urcând, urcând în liniştea din jur, cu gândurile învolburate, agăţându-se de o singură idee: Sunt Abagail Freemantle Trotts, cânt bine la chitară şi din voce, iar lucrurile astea nu mi le poate contesta nimeni.

În vis se întoarse încet către feţele acelea albe, ridicate spre ea ca nişte luni, către sala atât de puternic luminată de lămpi şi de răsfrângerea lor suavă în ferestrele întunecate şi uşor aburite, către draperiile din catifea roşie, cu frânghie aurie.

Se agăţă cu putere de acest unic gând şi începu să cânte "Rock of Ages".

Începu să cânte, iar vocea ei nu suna nervos şi încordat, ci exact ca în timpul repetiţiilor, bogată şi cristalină, ca lumina galbenă a lămpii, şi cugetă astfel: Am să-i aduc de partea mea. Cu ajutorul lui Dumnezeu am să-i cuceresc. O, voi, oameni buni, dacă vă este sete, oare nu vă voi da eu apă din stânca goală? Îi voi cuceri, îl voi face pe David să fie mândru de mine, şi pe mama şi tata să fie mândri de mine, am să fac aşa ca să mă mândresc cu mine, voi scoate muzică din aer şi apă din stâncă...

Atunci îl văzu pentru prima oară. Stătea departe, într-un colţ al sălii, în spatele tuturor scaunelor, cu braţele încrucişate la piept. Purta jeanşi şi o jachetă tot din bumbac, cu insigne prinse de buzunare. În picioare avea cizme negre cu tocurile tocite, cizme care arătau ca şi cum ar fi bătut cu ele mulţi kilometri de drum prăfuit şi mohorât. Fruntea lui era albă ca flacăra de gaz, obrajii i se congestionaseră de valul de sânge clocotitor, ochii lui aruncau fulgere albastre, de diamant, animaţi de o bună dispoziţie infernală, ca şi cum un Vlăstar al Satanei luase locul lui Moş Crăciun. Un rânjet furios şi batjocoritor îl făcu să-şi dezvelească dinţii albi, ascuţiţi şi curaţi, ca dinţii de nevăstuică.

Îşi ridică amândouă mâinile în sus. Ambele erau făcute pumn, strânse şi tari ca nodurile de pe un măr. Rânjetul era în continuare vesel şi absolut hidos. Din pumni începură să i se scurgă picături de sânge.

Versurile i se uscară în creier. Degetele uitară să mai atingă strunele; după o ultimă notă jalnică, urmă tăcerea.

Doamne! Doamne! strigă ea, dar Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ea.

Atunci se ridică în picioare Ben Conveigh, cu obrajii roşii şi congestionaţi, scânteind din ochii mici, ca de porc. Căţea neagră! urlă el. Ce caută căţeaua aia neagră pe scena noastră? Nici o căţea neagră nu a fost vreodată în stare să aducă muzica din aer! Nici o căţea neagră nu a fost în stare să scoată apă din stâncă!

Strigăte sălbatice de aprobare. Oameni care se reped înainte. Îl văzu pe soţul ei ridicându-se şi încercând să urce pe scenă. Un pumn îl lovi în gură, răsturnându-l pe spate.

Duceţi-i pe ratonii ăştia mizerabili în spatele sălii! urlă Bill Arnold, iar cineva o împinse pe Rebecca Freemantle în perete. Altcineva - Chet Deacon, după cum arăta - o înfăşură pe Rebecca într-una dintre perdelele de catifea roşie din dreptul ferestrelor şi apoi o legă cu o frânghie aurie. Ţipa din răsputeri: Ia uitaţi-vă! Un raton înţolit! Un raton înţolit!

Alţii alergară spre locul unde se afla Chet Deacon şi se porniră cu toţii să izbească cu pumnii în femeia care se zbătea sub draperia de catifea.

Mamă! strigă Abby.

Chitara îi fu smulsă din degetele amorţite şi sfărâmată în aşchii şi coarde de marginea scenei.

Îl căută cu disperare din ochi pe Omul întunecat, dar acesta, o dată ce pusese în mişcare maşinăria lui infernală, plecase într-altă parte, cine ştie unde.

Mamă! ţipă ea încă o dată, şi imediat se simţi smulsă de pe scenă de mâini brutale, o pipăiau pe sub rochie, pişcând-o de fund şi de unde nimereau. Cineva o trase cu toată puterea de mână, răsucindu-i braţul. Simţi că atinge un lucru tare şi fierbinte.

Auzi vocea lui Ben Conveigh în ureche: Ei, ce părere ai de stânca MEA, boarfă ce eşti?

Camera se învârtea în jurul ei. Îl văzu pe tatăl ei zbătându-se să ajungă lângă trupul inert al soţiei sale şi, în aceeaşi clipă, o mână albă izbind o sticlă de marginea unui scaun rabatabil, de campanie. Urmă zgomotul de spargere şi zornăitul cioburilor, apoi gâtul strălucitor al sticlei, licărind în lumina caldă a lămpilor, fu înfipt în faţa tatălui ei. Văzu ochii lui mari şi holbaţi spărgându-se ca nişte struguri.

Ţipă prelung, iar forţa ţipătului ei păru să spargă sala aceea în bucăţi, lăsând să pătrundă bezna, iar ea era din nou Mother Abagail, în vârstă de o sută opt ani, prea bătrână, Doamne, prea bătrână (dar facă-se voia Ta), şi mergea prin porumb - porumbul mistic ale cărui rădăcini erau înfipte superficial în pământ, dar cuprinzând, fiecare, o suprafaţă considerabilă -, pierdută în lanul scăldat în lumina argintie a lunii şi năpădit de umbre; vântul blând al nopţii de vară îl făcea să foşnească uşor; simţea în nări mirosul tot mai intens şi viu al plantelor, pe care-l ştia dintotdeauna. (De multe ori se gândise că porumbul trebuie să fie planta cea mai apropiată de esenţa vieţii, iar mirosul lui era însuşi mirosul vieţii, al începutului vieţii, vai, ea se căsătorise de trei ori şi îngropase trei soţi, pe David Trotts, Henry Hardesty şi Nate Brooks, şi avusese trei bărbaţi, pe care îi întâmpinase în pat aşa cum trebuie o femeie să-l întâmpine pe un bărbat, dăruindu-i-se cu totul, şi de fiecare dată trăise acea imensă dorinţă şi plăcere, se gândise O, Doamne, cât de minunat este să-l drăgostesc pe bărbatul meu şi cât de minunat este ca el să mă dragostească pe mine atunci când îmi dă ceea ce-mi dă, ceea ce sădeşte în mine, şi uneori, în clipa orgasmului, se gândea la porumb, la porumbul suav, cu rădăcini înfipte nu adânc, ci pe suprafaţă întinsă, se gândea la trup şi apoi la porumb, atunci când ajungea la capăt şi soţul ei stătea întins lângă ea, mirosul dragostei se răspândea în încăpere, mirosul focului pe care bărbatul îl sădise în ea, mirosul sevelor ei care-i îndulciseră drumul, iar mirosul acela era ca al porumbului depănuşat, blând şi dulce, un miros bun.)

Cu toate acestea se simţea speriată, ruşinată chiar de această stare de intimitate cu pământul, cu vara şi cu lucrurile care cresc, pentru că nu era singură. El se afla aici, împreună cu ea, la distanţă de două rânduri la stânga sau la dreapta, puţin în urma ei sau înaintea ei. Omul Întunecat se afla aici, scurmând cu cizmele lui prăfuite în carnea pământului şi lăsându-l în neorânduială, rânjind în noapte ca o lampă pentru furtună.

Apoi vorbi, pentru prima oară vorbi cu voce tare şi ea îi văzu umbra lungă, cocoşată şi grotescă în lumina lunii, căzând asupra şirului pe care mergea ea. Vocea lui suna aidoma vântului ce începe să se tânguie printre strujenii bătrâni şi descărnaţi de porumb în nopţile de octombrie, aidoma zgomotelor seci ale acestor tulpini albe şi sterpe, vorbind parcă despre sfârşitul lor. Era o voce înceată. Vocea osândei.

Iată ce spunea: Sângele tău este la mine în pumni, Mamă bătrână. Dacă te rogi lui Dumnezeu, roagă-te să te ia înainte să apuci să auzi paşii mei urcând pe treptele tale. N-ai fost tu cea care ai iscat muzică din aer, nu tu ai scos apă din piatră seacă, iar sângele tău se află în aceşti pumni ai mei.

Atunci se trezi, cu o oră înaintea zorilor, şi la început crezu că udase patul, dar nu era decât transpiraţia acelei nopţi, grea precum roua de mai. Trupul său firav începu să tremure necontrolat; fiecare părticică a corpului femeii tânjea după odihnă.

Doamne, Dumnezeul meu, ia cupa asta de la buzele mele.

Dumnezeul ei nu-i răspunse. Ascultă doar bătaia lina a vântului în ferestre, care vibrau în giurgiuvelele lor pe care chitul se scorojise. În cele din urmă, se sculă şi aţâţă focul în străvechea sobă cu lemne, apoi puse cafeaua la fiert.

Avea o groază de treabă de făcut în următoarele zile, pentru că urma să primească oaspeţi. Indiferent de vise şi de oboseală, ea fusese întotdeauna bucuroasă de companie şi nu avea intenţia să-şi schimbe obiceiul tocmai acum. Dar trebuia să se mişte foarte încet, altfel ar fi uitat o mulţime de lucruri - i se întâmpla foarte des să uite, în ultima vreme - şi le-ar fi încurcat, iar până la urmă ar fi ajuns să se învârtă în jurul propriei sale cozi.

În primul rând trebuia să se ducă până la crescătoria de găini a lui Addie Richardson, şi era cale lungă, şase sau şapte kilometri. Se trezi întrebându-se dacă nu cumva Dumnezeu avea să-i trimită un vultur ca s-o poarte în zbor cei şase kilometri, sau pe Sfântul Ilie, în carul lui de foc.

- Blasfemie, îşi zise ea, mulţumită de sine, Dumnezeu îţi dă puteri, nu taxiuri.

După ce spălă cele câteva vase, îşi trase pantofii cei grei şi-şi luă bastonul. Chiar şi acum nu folosea decât rar bastonul, dar astăzi avea nevoie de el. Şase kilometri la dus, şase kilometri la întors. Când era de şaisprezece ani, străbătea în fugă tot drumul, dar asta fusese demult.

Porni la ora 8 de dimineaţă, sperând să ajungă la ferma Richardson până în prânz şi să doarmă acolo cât ţinea partea cea mai fierbinte a zilei. Spre sfârşitul după-amiezei avea să taie puii şi apoi, către asfinţit, se întorcea. Nu putea ajunge înainte de căderea întunericului, ceea ce-o făcu să-şi aducă aminte de visul din noaptea trecută, dar omul acela se afla încă departe. Oaspeţii ei se găseau mult mai aproape.

Mergea foarte încet, chiar mai încet decât simţea ea c-ar fi fost cazul, pentru că soarele bătea cu putere chiar şi la ora 8.30. Nu transpiră prea mult - pe oasele ei nu mai rămăsese suficientă carne din care să iasă sudoarea -, dar când ajunse în dreptul cutiei poştale a familiei Goodell simţi nevoia să se odihnească puţin. Se puse la umbra arborelui de piper şi mancă smochinele de pe câteva beţigaşe. Cât vedeai cu ochii, nici urmă de vultur sau de taximetru. Chicoti la gândul acesta, îşi scutură firimiturile şi-o porni mai departe. Nici vorbă de taxiuri. Dumnezeu îi ajută pe cei care ştiu să-şi poarte singuri de grijă. Cu toate acestea, simţea cum toate încheieturile i se acordează, în vederea concertului de diseară.

Pe măsură ce înainta, se cocârja tot mai tare peste baston, deşi încheieturile o dureau îngrozitor. Îşi târa prin ţărână ghetele din piele galbenă neargăsită, cu şireturi. Soarele o bătea fără milă şi, pe măsura trecerii timpului, umbra i se scurta tot mai mult. Văzu în dimineaţa aceea mai multe animale sălbatice decât văzuse din anii douăzeci şi până acum: vulpi, ratoni, porci ţepoşi, pescăruşi albaştri. Ciori mişunau peste tot locul, ţipând, croncănind şi dând roată pe cer. Dacă ar fi fost de faţă să-i asculte pe Stu Redman şi pe Glen Bateman discutând despre felul capricios - lor, în orice caz, li se părea capricios - în care Supergripa lovise anumite animale, lăsându-le pe altele în pace, ar fi râs din toată inima. Fuseseră cruţate unele specii de animale domestice, dar, de regulă, flagelul îi luase pe oameni şi pe cei mai buni prieteni ai lor. Îi luase pe câini dar nu şi pe lupi, fiindcă lupii erau animale sălbatice, iar câinii nu.

Câte un ghem de durere i se instalase în fiecare şold, în spatele genunchilor, în glezne, în încheieturile pe care le forţa din cauza bastonului. Mergea şi vorbea cu Dumnezeul ei, uneori pe muteşte, alteori cu voce tare, fără să fie conştientă de vreo osebire. În cele din urmă, începu să se gândească iarăşi la trecut. Anul 1902 fusese cel mai bun an, corect. După aceea avusese impresia că timpul luase viteză, iar paginile din calendarele cele groase căzuseră de-a valma, fără să facă pauză. Viaţa trupească trecea atât de uşor... Cum de era posibil ca trupul să obosească în aşa hal din cauza vieţii?

Cu Davy Trotts avusese cinci copii; unul dintre ei, Maybelle, se înecase cu o bucăţică de măr şi murise în curtea din spate a Casei Vechi. Abby atârna rufele pe frânghie, iar când îşi întorsese capul văzuse fetiţa zăcând pe spate, purpurie la faţă şi scurmându-se cu degetele la gât. Până la urmă, reuşise să-i scoată bucăţica de măr din gâtlej, dar în momentul acela micuţa Maybelle era deja rece şi inertă; a fost unica ei fată şi singurul copil, dintre cei mulţi pe care-i născuse, mort într-un accident.

Acum stătea la umbra unui ulm din curtea familiei Naugler, iar la două sute de metri mai încolo vedea punctul în care drumul începea să fie asfaltat - de aici, Freemantle Road se transforma în Polk County Road. Fierbinţeala zilei producea un soi de tremur al aerului pe deasupra suprafeţei de bitum, iar la orizont era argint viu, sclipind ca apa într-un vis. Pe o zi caldă vedeai întotdeauna argintul acela viu exact la limita maximă unde îţi băteau privirile, dar de ajuns nu reuşeai niciodată să ajungi până acolo. Sau ea, cel puţin, nu ajunsese.

David murise în 1913, de o gripă nu foarte deosebită de aceasta, care îi ucisese pe atâţia. În 1916, când avea treizeci şi patru de ani, se măritase cu Henry Hardesty, un fermier negru din Wheeler County, în nord. Venise special să-i facă curte. Henry era văduv, cu şapte copii, dintre care cinci crescuseră şi-şi văzuseră de drumul lor. Era cu şapte ani mai mare decât Abagail. Îi dăruise doi băieţi înainte ca propriul lui tractor să se răstoarne peste el şi să-l omoare, la sfârşitul verii lui 1925.

Un an mai târziu se căsătorise cu Nate Brooks, iar oamenii începuseră să clevetească - vai, oamenii se dau în vânt după cleveteală, uneori îţi vine să crezi că nici n-au altceva de făcut. Nate fusese angajatul lui Henry Hardesty; iar ei i-a fost un soţ bun. Nu atât de curtenitor ca David, poate, şi fără îndoială nu atât de tenace ca Henry, totuşi un soţ bun, care de cele mai multe ori nu-i ieşise din vorbă. Când începi să te apropii de vârsta maturităţii, e o mângâiere pentru tine, ca femeie, să ştii că ţii frâiele în mână.

Cei şase băieţi ai ei îi aduseseră o recoltă de treizeci şi doi de nepoţi. Cei treizeci şi doi de nepoţi îi aduseseră, la rândul lor, nouăzeci şi unu de strănepoţi de care avea ea ştiinţă, iar în momentul izbucnirii Supergripei, avea şi trei stră-strănepoţi. Ar fi avut mai mulţi, dacă n-ar fi existat pilulele alea pe care le luau fetele ca să nu facă bebeluşi. Pentru copiii ăştia, drăgăleala nu era decât un joc nou. Lui Abagail îi era milă de ei şi de obiceiurile lor moderne, dar de vorbit nu vorbea niciodată despre asta. Dumnezeu era cel ce trebuia să hotărască dacă folosirea pilulelor acelea era sau nu un păcat (şi nu băşina aia bătrână şi cheală de la Roma - Mother Abagail ţinuse de Biserica Metodistă de când se ştia ea şi era foarte mândră că nu avusese nimic de-a face cu meschinii de catolici), dar Abagail ştia ce anume pierdeau: extazul acela care te cuprinde când te afli pe buza Văii Umbrelor, extazul ce te cuprinde când te dăruieşti bărbatului şi Dumnezeului tău şi când spui facă-se voia ta şi facă-se voia Ta; extazul ultim al dragostei sub ochii Domnului, când un bărbat şi o femeie retrăiesc păcatul cel vechi al lui Adam şi Eva, cu deosebirea că acum este spălat şi sfinţit de Sângele Mielului.

Vai de mine şi de mine...