- Aş prefera să nu faci asta, îi spuse ea, jenată.

- Nu vrei să te ating?

- Nu. Nu vreau.

Surprins, îşi retrase braţul. De fapt, ea îl dorea, asta era toată chestia; simţea undele slabe, dar foarte elocvente, ale dorinţei ei. Se înroşise foarte tare în obraji şi privirile ei căutau cu disperare în jos, spre poale, unde mâinile i se frământau ca doi păianjeni furioşi. Ochii îi străluceau, ca şi cum ar fi fost doar la un pas de lacrimi.

- Nadine...

(scumpa mea, tu eşti?)

Nadine îşi ridică privirile spre el şi Larry îşi dădu seama că trecuse de pragul lacrimilor. Chiar când Nadine se pregătea să-i vorbească, îşi făcu apariţia Joe, purtându-şi cutia de chitară într-o mână. Îl întâmpinară cu priviri vinovate, de parcă ar fi fost surprinşi asupra unui fapt reprobabil, şi nu susţinând o simplă conversaţie.

- Doamnă, rosti Joe, ca şi cum ar fi dorit să participe şi el la conversaţie.

- Cum? întrebă Larry, uimit şi neînţelegând prea bine ce se întâmplă.

- Doamnă! repetă Joe, arătând cu degetul mare peste umăr.

Larry şi Nadine se uitară unul la celălalt.

Pe neaşteptate, răsună o a patra voce, înaltă şi sugrumată de emoţie, la fel de neaşteptată pe cât ar fi fost vocea lui Dumnezeu.

- Mulţumesc Cerului! striga. Mulţumesc Cerului!

Se ridicară în picioare: o femeie se îndrepta spre ei, aproape fugind, zâmbind şi plângând în acelaşi timp.

- Cât mă bucur să vă văd, spuse ea. Nici nu ştiţi cât mă bucur să vă văd şi mulţumesc Cerului...

Se clătină şi probabil ar fi leşinat dacă Larry nu ar fi susţinut-o, până să-i treacă ameţeala. Părea să aibă în jur de douăzeci şi cinci de ani. Purta bluejeanşi şi o bluză albă şi simplă, din bumbac. Era palidă, iar ochii ei albaştri aveau o privire de o fixitate neobişnuită. Îl privea insistent pe Larry, ca şi cum s-ar fi străduit să se convingă că nu era vorba de o halucinaţie, că se afla cu adevărat înaintea ei.

- Eu sunt Larry Underwood, se prezentă el. Doamna este Nadine Cross, iar băiatului îi spunem Joe. Suntem fericiţi să te întâlnim.

Femeia continuă să-l scruteze câteva clipe, apoi, fără să spună nimic, se îndepărtă de el şi se apropie de Nadine.

- Sunt atât de încântată..., începu ea,... atât de încântată să vă întâlnesc. Se poticni puţin. Vai, Doamne, sunteţi cu adevărat oameni?

- Da, confirmă Nadine.

Femeia o prinse pe Nadine în braţe şi suspină. Nadine o susţinu. Joe rămăsese în mijlocul străzii, lângă un camion, cu chitara într-o mână şi cu degetul mare de la cealaltă mână în gură. În cele din urmă se apropie de Larry şi-şi ridică privirile spre el. Larry îl luă de mână. Rămaseră astfel, într-o postură solemnă, urmărindu-le pe cele două femei. Aşa se desfăşură întâlnirea lor cu Lucy Swann.

Lucy se arătă imediat dornică să-i însoţească atunci când îi spuseră încotro se îndreptau şi că aveau motive să spere că acolo se mai aflau cel puţin alte două persoane în afara lor, poate chiar mai multe. Larry îi găsi un rucsac de dimensiuni medii în magazinul Enfield Sporting Goods, iar Nadine o însoţi la casa ei de la marginea oraşului, ca s-o ajute să împacheteze... două schimburi de haine, lenjerie, o pereche de pantofi de rezervă, o haină de ploaie. Şi fotografii ale soţului şi ale fiicei ei, care muriseră.

Înnoptară într-un oraş numit Quechee, după ce trecuseră graniţa Vermontului. Lucy Swann le spuse povestea ei - scurtă şi simplă -, nu foarte diferită de cele pe care aveau să le audă şi de acum înainte. Le vorbi despre durerea ei şi despre şocul care o târâse până doar la un pas de nebunie.

Soţul ei se îmbolnăvise pe 25 iunie, iar fiica ei cu o zi mai târziu. Se ocupase de ei cât putuse mai bine, aşteptându-se să se îmbolnăvească şi ea de Horcăitură, după cum denumiseră boala în acel colţ din New England. În 27, când soţul ei intrase în comă, Enfield era aproape izolat de lumea din afară. Recepţia posturilor de televiziune se făcea tot mai prost, din cauza petelor şi a ciudăţeniei imaginilor. Oamenii mureau ca muştele. În ultima săptămână, văzuseră teribile mişcări de trupe în zona autostrăzii, dar nimeni nu se interesa de un loc atât de neînsemnat ca Enfield, New Hampshire. Soţul ei se stinsese în zorii zilei de 28 iunie. Fiica ei avusese o perioadă mai bună în ziua de 29, după care starea ei se înrăutăţise dramatic în aceeaşi scară. Murise în jurul orei 11. Până pe 3 iulie, toată lumea din Enfield murise, cu excepţia ei şi a unui bătrân, Bill Dadds. Şi Bill fusese bolnav, dar aparent se înzdrăvenise. Apoi, în dimineaţa Zilei Independenţei, îl descoperise pe Bill mort, în mijlocul lui Main Street, umflat şi negru, aşa cum se întâmplase cu toţi ceilalţi.

Stăteau toţi patru în jurul focului şi Lucy povestea.

- Atunci i-am înmormântat pe ai mei şi pe Bill. Mi-a luat o zi întreagă, dar i-am dus pe toţi la locul de odihnă. După care m-am gândit că aş face bine să plec la Concord, unde locuiau mama şi tatăl meu. Dar pur şi simplu... n-am mai ajuns s-o fac. Se uită rugător la ceilalţi. Credeţi că am făcut rău? Credeţi că i-aş mai fi găsit în viaţă?

- Nu, îi răspunse Larry. Este exclus ca imunitatea să fi fost direct ereditară. Mama mea...

Rămase cu privirea aţintită în foc.

- Wes şi cu mine am fost nevoiţi să ne căsătorim, spuse Lucy. Asta s-a întâmplat în vara de după absolvirea liceului, în 1984. Mama şi cu tata s-au opus. Ei ar fi vrut să plec undeva şi să nasc fetiţa, apoi s-o las să fie adoptată. Dar eu n-am vrut. Mama a zis că totul se va sfârşi printr-un divorţ. Tata a zis că Wes n-a fost niciodată bun de nimic şi va rămâne mereu un leneş. Eu nu le-am răspuns decât atât: "S-ar putea să aveţi dreptate, dar trebuie să vedem ce se va întâmpla." Pur şi simplu am vrut să-mi încerc norocul. Înţelegeţi?

- Da, îi răspunse Nadine.

Stătea chiar lângă Lucy, privind-o cu multă compătimire.

- Aveam o casă mică şi frumoasă; nu mi-am imaginat vreodată că se va sfârşi în acest fel, spuse Lucy oftând, gata să izbucnească în lacrimi. Am făcut casă bună, noi trei. Marcy a fost aceea care l-a făcut pe Wes să se aşeze. Se uita la copil ca la soare. După el...

- Stai cuminte, o potoli Nadine. Toate astea s-au petrecut înainte.

Iar îmi iese în cale cuvântul ăsta, se gândi Larry. Un cuvânt mic, format doar din câteva sunete.

- Da, acum mi-a trecut. Şi cred că aş fi reuşit să ies la suprafaţă. Oricum, eram pe calea cea bună, înainte să înceapă să mă chinuie visele alea rele.

- Ce vise? tresări Larry.

Nadine îl urmărea pe Joe. Cu o clipă mai devreme, băiatul moţăia în apropierea focului. Acum o privea ţintă pe Lucy, cu ochi strălucitori.

- Vise rele, coşmaruri, spuse Lucy. Nu sunt întotdeauna la fel. De obicei se face că mă urmăreşte un bărbat, dar nu pot niciodată să-mi dau seama exact cum arată, pentru că este înfăşurat într-o, cum îi zice, într-o mantie. Şi stă ascuns printre umbre şi în locuri tainice. Se cutremură. Am ajuns în asemenea hal, încât mi-era şi teamă să mă mai culc. Dar de acum poate că...

- Omul niegrru! strigă Joe pe neaşteptate, atât de aprig că tuturor le săltă inima din loc. Apoi sări în picioare şi-şi întinse braţele, cu degetele transformate în gheare. Omul niegrru! Vise rele! Urmăreşte! Mă urmăreşte! Mă sparie!

Se strânse lângă Nadine, privind speriat în întuneric.

Se aşternu liniştea.

- Mi se pare o nebunie, zise Larry, apoi se opri.

Toţi se uitau la el. Pe neaşteptate, întunericul deveni compact, iar Lucy căpătă iar o privire rătăcită.

Larry făcu un efort să continue:

- Lucy, visezi vreodată... ei bine, visezi un loc din Nebraska?

- Într-o noapte, am avut un vis cu o negresă bătrână, mărturisi Lucy, dar n-a ţinut prea mult. Îmi zicea ceva de felul că să mă duc s-o văd. După aceea se făcea că mă întorsesem la Enfield şi că... individul ăla îngrozitor mă fugărea. Apoi m-am trezit.

Larry o privea cu o asemenea insistenţă, încât ea se îmbujoră şi-şi coborî privirile. Atunci Larry i se adresă lui Joe:

- Joe, tu visezi vreodată... hm, porumb? O bătrână? O chitară?

Joc se uita la el din braţele Nadinei, fără să răspundă.

- Lasă-l în pace, îl indispui şi mai tare, interveni Nadine, deşi tocmai ea avea aerul că s-a indispus.