Iar glasul ce-mi picură în auz îl ştiu
Este Fiul... Domnului...
Merge alături de mine şi-mi vorbeşte
Îmi spune că sunt doar a Lui
Bucurie ca a noastră
Nicicând... nimeni... nu a cunoscut.
Când se termină strofa, Nick îşi croi drum la capătul rândului, iar acolo, în mijlocul poienii, se găsea o casă nu cu mult mai mare decât un bordei, cu un tomberon ruginit în stânga şi un leagăn făcut dintr-o anvelopă veche în dreapta. Leagănul atârna de un măr noduros, dar încă verde şi plin de viaţă. În faţa casei se afla o verandă veche şi şubredă, susţinută de stâlpi hidraulici vechi şi mânjiţi de ulei. Ferestrele erau deschise, iar briza plăcută a verii făcea să fluture perdelele albe şi zdrenţuite când înăuntru, când afară. Din acoperiş creştea un horn din tablă galvanizată afumată şi mâncată de vreme, înclinat la un unghi ciudat. Casa aceasta se afla în mijlocul luminişului, iar porumbul se întindea în toate cele patru vânturi, cât vedeai cu ochii; monotonia era întreruptă doar la miazănoapte de un drum negru, care se pierdea apoi undeva, la orizontul perfect plan. De-abia atunci îşi dădu Nick seama unde se află: Polk County, Nebraska, la vest de Omaha şi puţin la nord de Osceola. Dacă mergeai pe drumul acela negru, departe, întâlneai US 30 şi Columbus, pe malul nordic al lui Platte.
Pe verandă stă cea mai bătrână femeie din America, o negresă sfrijită, cu păr alb, subţire şi zbârlit — îmbrăcată în halat de casă şi purtând ochelari. Pare atât de fragilă, încât ţi-e teamă să nu cumva s-o sufle vântul puternic al după-amiezei, s-o înalţe la cerul înalt şi albastru şi s-o poarte, poate, până la Julesburg, Colorado. Iar instrumentul la care cântă (poate tocmai acesta o ţine la pământ, împiedicând-o să se înalţe) este o „chitară"; Nick gândeşte astfel în visul lui: Iată cum sună o „chitară". Frumos. Ar fi rămas acolo toată ziua, privind-o pe bătrâna negresă stând pe veranda susţinută de stâlpii hidraulici în mijlocul nesfârşitului lan de porumb din Nebraska, ar fi rămas aici, la vest de Omaha şi puţin la nord de Osceola, în ţinutul Polk — ascultând. Faţa ei este brăzdată de un milion de cute, ca harta unui stat cu geografie încă nestabilizată — fluvii şi canioane dc-a lungul obrajilor ei din piele cafenie, culmi muntoase dincolo de bărbie, dealuri sinuoase din os la baza frunţii şi caverne în jurul ochilor.
Începuse să cânte din nou, acompaniindu-se la chitara cea veche:
Ii...sus, nu vrei să vii pe aici,
O, Ii...sus, nu vrei să vii pe aici,
Isus, nu vrei să vii pe aici?
Pentru că acum... sunt vremuri de restrişte
Vai, acum... sunt vremuri de restrişte
Acum e...
Ia zi, băiete, cine te-a bătut în cuie acolo?
Îşi aşează chitara în poală, ca pe un copil, şi-i face semn să se apropie. Nick se conformează. Îi spune că n-a vrut decât s-o asculte cântând, şi că muzica ei i se pare minunată.
Păi, cântatul este nerozia lui Dumnezeu, acum asta fac aproape toată ziua... cum te descurci cu omul acela negru?
Mă sperie. Mi-e frică de el...
Băiete, chiar trebuie să-ţi fie frică. Chiar şi de un copac în amurg, dacă-l priveşti cum se cuvine, trebuie să te temi. Suntem cu toţii muritori, slavă Domnului.
Dar cum să-l refuz? Cum să-l...
Cum respiri? Cum visezi? Nimeni nu ştie. Dar să vii să mă vizitezi. Oricând doreşti. Mi se spune Mother Abagail. Cred că sunt cea mai bătrână femeie de prin locurile astea, şi încă sunt în stare să-mi coc pâinea. Vino să mă vezi oricând, băiete, şi adu-i şi pe prietenii tăi.
Dar cum să ies din încurcătura asta ?
Dumnezeu să te binecuvânteze, băiete, nimeni nu reuşeşte, niciodată. Nu poţi decât să speri şi vino s-o vezi pe Mother Abagail ori de câte ori ai chef. Cred că mă vei găsi tot aici; de o vreme, nu prea mă mai mişc foarte mult. Aşa că poţi să vii să mă vezi. Voi fi chiar...
...aici, chiar aici...
Se trezi încetul cu încetul; dispărură Nebraska, parfumul porumbului şi figura brăzdată şi neagră a lui Mother Abagail. Lumea reală se filtra până la el, nu atât înlocuind lumea aceea de vis cât suprapunându-i-se, până ce dispăru complet.
Se afla la Shoyo, Arkansas, numele lui era Nick Andros, nu pronunţase cuvântul şi nu auzise niciodată sunetul "chitarei"... dar se afla încă în viaţă.
Îşi lăsă picioarele jos din pat şi se uită la zgârietură. Umflătura se mai retrăsese puţin. Durerea se potolise. Mă fac bine, se gândi el uşurat. Cred că am să mă fac bine.
Se ridică din pat şi şchiopătă până în dreptul ferestrei. Piciorul era încă ţeapăn, însă era acel gen de înţepeneală despre care ştiai că va trece după puţină mişcare. Contemplă oraşul încremenit, care nu mai era Shoyo, ci doar cadavrul oraşului Shoyo, şi înţelese că trebuia să plece chiar astăzi. Nu avea să ajungă prea departe, important era să plece.
Încotro să plece? Ei bine, avea impresia că ştie. Visele nu sunt decât nişte vise, dar pentru început considera că ar fi bine să meargă spre nord-vest. Către Nebraska.
Nick plecă pedalând din oraş, pe la 1.15 după-amiaza, pe 3 iulie. Îşi pregătise un rucsac de dimineaţă, luând cu sine şi un stoc de pastile de penicilină, pentru orice eventualitate, şi nişte conserve. Se aprovizionă mai ales cu supă de roşii şi raviok, după care se dădea în vânt. Adăugă şi câteva cutii de cartuşe pentru revolver şi luă cu sine şi un bidon cu apă.
Apoi porni pe stradă, căutând prin garaje până ce descoperi ceea ce-şi dorea: o bicicletă cu zece viteze care se potrivea la înălţimea lui. Pedală atent pe Main Street, cu viteză mică, până ce piciorul rănit i se încălzi, încetul cu încetul. Se deplasa către vest, iar umbra îl urma, calare pe propria ei bicicletă neagră. Trecu pe lângă vilele graţioase şi frumoase de la marginea oraşului, stând la umbră, cu perdelele trase pentru veşnicie.
În seara respectivă, înnopta într-o fermă la zece mile vest de Shoyo. Până în seara de 4 iulie ajunsese aproape de Oklahoma. În noaptea aceea, petrecută la o altă fermă, înainte de a merge la culcare, îşi ridicase privirile şi urmărise o ploaie de meteori care brăzdau cerul cu focul lor rece şi alb. Se gândi că nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos. Indiferent ce avea să-i rezerve viitorul, era bucuros că trăieşte.
CAPITOLUL 41
LARRY SE TREZI la 8.30, în lumina soarelui şi în ciripitul păsărilor. Amândouă aceste lucruri îl scoteau din sărite. În fiecare dimineaţă, de când plecaseră de la New York, soare şi zgomotul păsărilor. Şi în chip de atracţie suplimentară, de Ofertă Gratuită Specială, dacă vreţi, aerul era curat şi proaspăt. Până şi Rita remarcase acest fapt. El se gândea mereu: ei bine, mai bun de atât nu poate să se facă. Dar aerul devenea din ce în ce mai bun, până ce te întrebai ce făcuseră cu planeta noastră. Şi te mai întrebai dacă aerul mirosise întotdeauna aşa în nordul Minnesotei, în Oregon, pe coasta vestică a lui Rocky Mountains şi în alte asemenea locuri.
Sub acoperişul din pânză al cortului scund, pentru două persoane, pe care-l adăugaseră la echipamentul lor de călătorie în dimineaţa de 2 iulie, întins în jumătatea lui din sacul de dormit dublu, Larry îşi aminti cum Al Spellman, unul dintre membrii formaţiei Tattered Remnants, încercase să-l convingă să pornească într-o excursie, împreunuă cu el şi cu alţi doi sau trei băieţi. Ar fi urmat să meargă spre est, să facă un popas de o noapte la Vegas, apoi să-şi continue drumul spre o localitate numită Loveland, din statul Colorado. Apoi ar fi trebuit să străbată munţii de deasupra Lovelandului cam în cinci zile, dormind în corturi.
- Căcaturile astea cu "înălţimile lui Rocky Mountains" ai face bine să le laşi în scama lui John Denver, îl ironizase Larry. O să vă întoarceţi cu toţii plini de pişcături de ţânţar şi băşicaţi pe cur de toxicodendron, din cauza statului pe vine prin codri. Oricum, dacă vă răzgândiţi şi vă hotărâţi să întindeţi corturile la Vegas şi să staţi cinci zile, daţi-mi şi mie un telefon.
Dar probabil avea ce regreta. Ce poate fi mai plăcut decât să hoinăreşti de capul tău, fără să te certe nimeni (cu excepţia Ritei, deşi cu rarele ei observaţii se putea împăca), respirând aer bun şi dormind noaptea fără să te suceşti şi să te învârteşti, pur şi simplu să pui tâmpla pe pernă şi gata, să adormi de parcă ţi-ar fi dat careva cu un ciocan în frunte. Nici o problemă, în afară de direcţia pe care aveai s-o alegi a doua zi şi de timpul în care urma să ajungi la destinaţie. De-a dreptul nemaipomenit.
Dimineaţa aceasta, petrecută la Bennington, Vermont, lângă Highway 9 ce îi purta spre est, dimineaţa asta reprezenta un moment special. Era chiar 4 Iulie, Ziua Independenţei.
Se ridică în sacul de dormit şi se uită spre Rita, dar ea mai dormea încă profund; nu i se distingeau decât formele corpului sub ţesătura în carouri a sacului şi o şuviţă de păr. Ei bine, în dimineaţa asta hotărâse că trebuie s-o trezească cu ceremonial.
