Stătea înfăşurat în pături, gândindu-se dacă ea va veni la el, după ce adoarme Joe, sau dacă s-ar cuveni ca el să se ducă la ea. O dorea şi, judecând după felul cum reacţionase la acea mică pantomimă absurdă cu furtunul de cauciuc, şi ea îl dorea. După o vreme, adormi.

Visă că se pierduse într-un lan de porumb. De undeva se auzea o muzică de chitară. La chitară cânta Joe. Dacă izbutea să-l găsească pe Joe, totul era în regulă. Prin urmare, se luă după sunet, strecurându-se printre şirurile de porumb şi ajungând în cele din urmă într-o poiană neîngrijită. Acolo se găsea o căsuţă, sau mai degrabă un bordei, a cărui verandă era susţinută de stâlpi hidraulici ruginiţi. Dar nu Joe era cel ce cânta la chitară, cum era posibil aşa ceva? Joe îl ţinea de mâna stângă şi Nadine de dreapta. Se aflau alături de el. La chitară cânta o bătrână, în stil spiritual amestecat cu jazz, care-l făcu pe Joe să zâmbească. Bătrâna era de culoare şi stătea în verandă, iar lui Larry îi trecu prin minte că avea înaintea ochilor cea mai bătrână femeie pe care o văzuse vreodată. Exista un anume lucru în această fiinţă care-l făcea să se simtă în largul lui... la fel cum maică-sa îl făcea să se simtă în largul lui odinioară, când era foarte mic, iar ea îl strângea pe neaşteptate în braţe şi-i zicea: Pe cine avem noi aici, pe cel mai bun băieţel, cel mai bun băieţel al lui Alice Underwood.

Bătrâna se opri din cântat şi îi privi.

Ei, ia te uită, am musafiri. Veniţi mai aproape, ca să vă văd mai bine, ochii mei nu mai sunt ca pe vremuri.

Se apropiară atunci, ţinându-se tustrei de mână, iar Joe atinse în treacăt un cauciuc vechi atârnat în chip de leagăn, provocând o uşoară mişcare pendulară. Umbra în formă de covrig a cauciucului aluneca încolo şi încoace pe pământul acoperit cu buruieni. Se aflau în mijlocul unei mici poieni, o insulă într-o mare de porumb. Spre nord pornea un drum negru, vizibil doar până la un punct.

N-ai vrea să faci o încercare pe cutia asta veche a mea ? i se adresă femeia lui Joe, iar acesta se apropie nerăbdător şi primi din mâinile ei noduroase vechea chitară. Începu să cânte melodia pe care o ascultaseră mergând prin lan, dar mai bine şi mai repede decât bătrâna.

Fie binecuvântat, cântă bine. Io sunt prea bătrână. Degetele nu mă mai duc acum atât de repede. Din cauza reumatismului. Dar în 1902 am cântat în County Half. Eu am fost primul negru care a cântat acolo, chiar primul.

Nadine o întrebă cine era. Se aflau într-un loc atins de veşnicie, unde soarele părea să rămână nemişcat într-un punct de unde ar mai fi fost o oră până să se facă întuneric, iar umbra leagănului mişcat de Joe se plimba mereu, înainte şi înapoi, peste curtea năpădită de buruieni. Larry şi-ar fi dorit să rămână aici pentru totdeauna, el şi cu familia lui. Aici era un loc bun. Omul fără faţă nu avea să-i descopere niciodată aici, pe el, pe Joe sau pe Nadine.

Mi se spune Mother Abagail. Cred că sunt cea mai bătrână femeie din estul Nebraskăi, dar sunt încă în stare să-mi coc singură pâinea. Să vii să mă vezi cât de repede poţi. Trebuie să plecăm înainte să prindă el de veste.

Un nor acoperi soarele. Leagănul se opri din mişcare. Joe se opri din cântat cu o disonanţă, iar Larry simţi cum i se zburleşte părul în cap. Bătrâna păru să nu bage de seamă.

Înainte să prindă el de veste? întrebă Nadine, iar Larry ar fi dat orice să poată vorbi, s-o poată convinge să-şi ia întrebarea înapoi înainte de a scăpa de sub controlul lor şi a le provoca cine ştie ce rău.

Omul Întunecat. Slujitorul diavolului. Între noi şi el se află Rockies, slavă Domnului, dar munţii nu vor reuşi să-l ţină în loc. De aceea trebuie să fim alături unii de ceilalţi. În Colorado. Dumnezeu mi s-a arătat într-un vis şi mi-a numit locul. Dar trebuie să ne grăbim, să ne grăbim cât putem, în orice caz. Aşa că să veniţi să mă vedeţi. Mai vin şi alţii.

Nu, îi răspunse Nadine cu o voce rece şi înspăimântătoare. Noi mergem în Vermont, nu mai departe. Doar până în Vermont... e o călătorie scurtă.

Călătoria ta va fi mai îndelungată decât a noastră, dacă nu te descotoroseşti de puterile lui, răspunse bătrâna din visul lui Larry. O contempla pe Nadine cu mare tristeţe. Cel ce se află alături de tine ar putea fi un om bun, femeie. El vrea să se desăvârşească. De ce nu vrei să-i porţi credinţă, în loc să te foloseşti de el?

Nu! Noi mergem în Vermont, în VERMONT!

Bătrâna se uită la Nadine cu milă. Ai să ajungi drept în iad dacă nu te păzeşti cu multă grijă, fiică a Evei. Iar când vei ajunge acolo, ai să vezi că iadul este rece.

Visul se întrerupse chiar atunci, desfăcându-se în bucăţi de întuneric care-l înghiţiră. Dar ceva îl pândea din întuneric. Era rece şi nemilos, iar curând avea să-i vadă şi dinţii rânjiţi.

Însă înainte să se petreacă acest lucru se trezi. În urmă cu o jumătate de oră se luminase de ziuă, dar lumea zăcea învăluită într-o ceaţă albă şi deasă, care avea să dispară de îndată ce soarele mai urca puţin pe cer. Clădirea reprezentanţei Honda se ridica din ceaţă ca prora unei nave stranii, construite din ciment şi nu din lemn.

Lângă el se afla cineva şi constată că nu Nadine era cea care venise alături de el în timpul nopţii, ci Joe. Băiatul stătea întins lângă el, cu degetul mare vârât în gură, tremurând în somn, ca şi cum propriul lui coşmar ar fi pus stăpânire asupră-i. Larry se întrebă dacă visele lui Joe erau chiar atât de diferite de ale lui... Rămase întins pe spate, privind în ceaţa lăptoasă şi gândindu-se la asta până se treziră şi ceilalţi, peste o oră.

Ceaţa dispăruse suficient cât să poată porni la drum imediat după micul dejun. Îşi împachetară bagajele şi le încărcară pe motociclete. După cum bănuise şi Nadine, Joe nu se împotrivi câtuşi de puţin să călătorească în spatele lui Larry; de fapt, încălecă pe motocicleta lui Larry fără să fie nevoie de invitaţie.

- Încet, repetă Larry pentru a patra oară. Nu trebuie să ne grăbim şi să riscăm să facem un accident.

- Bine, spuse Nadine. Sunt foarte nerăbdătoare. E ca şi cum am pleca într-o aventură!

Îi zâmbi, dar Larry nu reuşi să-i răspundă la fel. Rita Blakemoor spusese ceva asemănător când plecaseră din New York City. Spusese ceva de genul ăsta cu doar două zile înainte să moară.

La prânz, poposiră la Epsom, mâncând şuncă prăjită din conservă şi bând oranjadă cu sifon, chiar sub copacul sub care adormise Larry şi unde Joe venise lângă el, cu cuţitul în mână. Larry constată cu uşurare că mersul pe motocicletă nu era nici pe departe atât de îngrozitor pe cât îşi imaginase el; reuşeau să scoată nişte medii de viteză destul de bune aproape peste tot şi, chiar şi atunci când erau nevoiţi să străbată satele, nu aveau decât să se strecoare pe trotuare, mergând cu motocicletele la pas. Nadine era extrem de precaută şi reducea mult viteza în curbele lipsite de vizibilitate şi nu-l îndemna pe Larry să se grăbească, peste cei patruzeci de kilometri la oră menţinuţi constant, nici măcar când drumul era absolut liber. Îşi făcu socoteala că, dacă nu se strica vremea, puteau ajunge la Stovington pe 19.

Se opriră pentru cină la vest de Concord, unde Nadine susţinu că puteau să aleagă o rută mai directă decât aceea a lui Lauder şi Goldsmith, pornind direct pe autostrada 1-89.

- Vom întâlni multe blocaje de trafic, îi spuse Larry, circumspect.

- Putem să ne croim drum, ocolind obstacolele, îi răspunse ea, încrezătoare, iar dacă va trebui, o luăm prin mijloc. Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să fim nevoiţi să ne întoarcem până la următoarea ieşire de pe autostradă şi să parcurgem o bucată pe un drum secundar.

Făcură o încercare în următoarele două ore după cină şi dădură peste un blocaj ce ocupa de la un capăt la celălalt toate firele de circulaţie spre nord. La mică distanţă dincolo de Warner, un automobil şi rulota pe care o tracta se răsuciseră, la un unghi de nouăzeci de grade; şoferul şi soţia lui, morţi de mai multe săptămâni, zăceau ca nişte saci de grâu pe locurile din faţă ale maşinii lor.

Unindu-şi forţele, cei trei reuşiră să treacă motocicletele peste furca de prindere dintre maşină şi rulotă. Apoi, rămaseră pe loc, fiind prea obosiţi ca să plece mai departe; în noaptea aceea, Larry nu se mai gândi dacă să se ducă sau nu la Nadine, care-şi întinsese păturile la câţiva metri distanţă de locul ales de el (băiatul dormea între ei). În noaptea respectivă era atât de obosit, încât nu reuşi decât să adoarmă.

În după-amiaza următoare, întâlniră un blocaj care nu putea fi ocolit. Un camion trăgând după el o remorcă se răsturnase, iar vreo şase maşini îl ciocniseră din spate. Din fericire, nu se aflau decât la şase kilometri dincolo de ieşirea pentru Enfield. Se întoarseră până acolo, coborâră pe rampele de ieşire de pe autostradă şi apoi, simţindu-se obosiţi şi descurajaţi, se odihniră douăzeci de minute în parcul oraşului Enfield.

- Cu ce te-ai ocupat tu înainte, Nadine? se interesă Larry. Avea în gând expresia din ochii ei atunci când Joe vorbise, în sfârşit (băiatul adăugase între timp la vocabularul lui curent "Larry, Nadine, mulţumesc" şi "plec baie"), iar acum îndrăzni să ghicească pornind chiar de la asta. Ai fost cumva învăţătoare?

Ea îl privi, surprinsă.

- Da, ai intuit foarte bine.

- Copii mici?

- Corect, am predat la copii de clasele întâi şi a doua.

Aceasta explica în parte refuzul ei categoric de a-l părăsi pe Joe. Cel puţin din punct de vedere mintal, băiatul suferise un proces de regres, ajungând la nivelul unui copil de şapte ani.

- Cum de ai ghicit?

- Cu un timp în urmă, am fost prieten cu o logopedă din Long Islandei explică Larry. Ştiu că sună exact ca începutul unui banc din acelea complicate, de-ale newyorkezilor, dar e adevărul adevărat. Era angajată în sistemul şcolar Ocean View. Clase mici. Copii cu defect de vorbire, gură de lup, buză de iepure, copii surzi. Ea povestea că a rezolva defectele de vorbire în cazul copiilor mici echivala cu a le oferi un mod alternativ de a pronunţa corect sunetele. Le arăţi, îi pui să pronunţe cuvântul. Le arăţi, îi pui să pronunţe cuvântul. Şi aşa mai departe, până ce în mintea copilului se declanşează un resort. Iar când vorbea despre declanşarea acelui resort, avea exact aceeaşi figură ca a ta, când Joe a spus "cu plăcele".

- Aşa s-a întâmplat? Zâmbi puţin melancolic. Îi iubeam pe micuţi. O parte dintre ei aveau mici probleme psihice, dar la o vârstă fragedă, nimeni nu este în mod irevocabil pierdut. Cei mici sunt singurele fiinţe cu adevărat bune.

- O idee destul de romantică, nu?

Ea ridică din umeri.

- Copiii sunt buni. Iar dacă lucrezi cu ei, ajungi inevitabil un romantic. Ceea ce nu este chiar atât de rău. Prietena ta, logopeda, nu era mulţumită de munca ei?

- Ba da, îi plăcea munca aceea, se arătă Larry de acord. Ai fost căsătorită? Înainte?

Iată, pronunţase din nou cuvântul acesta simplu, omniprezent, înainte. Deşi nu era compus decât din câteva sunete, devenise atotcuprinzător.

- Căsătorită? Nu. N-am fost căsătorită niciodată. Îşi recăpătase aerul nervos. Sunt o tipică învăţătoare care a rămas fată bătrână, mai tânără decât par, dar mai bătrână decât mă simt eu însămi. Am treizeci şi şapte de ani. Dintr-un reflex pe care nu şi-l putu stăpâni, Larry îşi îndreptă ochii spre păr, iar ea făcu un gest de confirmare a mesajului, ca şi cum el ar fi spus ceva. Părul bunicii mele era complet alb încă înainte să împlinească patruzeci de ani. Eu sper să rezist minimum cinci ani mai mult decât ea.

- Unde ai predat?

- Într-o mică şcoală particulară din Pittsfield. O şcoală exclusivistă. Ziduri cu iederă, cele mai noi echipamente sportive. Nimănui nu-i păsa de recesiune, cuvântul de ordine era cu toată viteza, înainte. Parcul de maşini era alcătuit din două Thunderbirduri, trei Mercedes-Benzuri, câteva Lincolnuri şi un Chrysler Imperial.

- Probabil că erai foarte bună.

- Da, cred că eram, spuse ea simplu, apoi zâmbi. Acum nu mai contează prea mult.

Îşi puse un braţ pe umărul ei. Nadine tresări uşor şi Larry o simţi încordându-se. Mâna şi umărul ei erau calde.