În ceea ce-l privea pe el, personal, Bateman nu dorea să participe la reapariţia societăţii. El părea absolut mulţumit - cel puţin pentru moment - să poată să se plimbe cu Kojak, să picteze, să joace golf prin grădina lui şi să se gândească la implicaţiile sociologice ale dispariţiei aproape totale a populaţiei.
Dacă mai treci pe aici şi-mi adresezi încă o invitaţie să "ne unim", Stu, probabil am să accept. Acesta este blestemul rasei umane. Faptul că este sociabilă. Cristos ar fi trebuit să vorbească astfel: "Da, adevăr grăiesc vouă, de câte ori vă strângeţi câte doi sau trei, înseamnă că un alt individ o să se aleagă cu capul spart." Vrei să-ţi spun ce ne învaţă sociologia despre tagma omenească? Am să-ţi ofer doar un rezumat. Un om singur, bărbat sau femeie, este un sfânt. Doi oameni se vor iubi. Dacă sunt trei, vor inventa lucrul acela fermecător pe care-l numim "societate". Patru oameni vor construi o piramidă. Cinci oameni vor transforma pe unul dintre ei în paria. Şase vor reinventa prejudecata. Dacă se adună şapte, în şapte ani vor reinventa războiul. Este posibil ca omul să fi fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar societatea umană a fost făcută după chipul şi asemănarea opusului Lui şi de atunci încoace se tot străduieşte să se întoarcă acasă.
Oare era adevărat? Dacă da, atunci Dumnezeu să-i ajute. În ultima vreme, Stu se gândise foarte mult la prietenii şi cunoştinţele lui. Memoria sa avea tendinţa să estompeze, ba chiar să şteargă cu totul însuşirile lor neplăcute - felul în care Bill Hapscomb se scobea în nas şi apoi îşi ştergea degetul de talpa pantofului, bătăile pe care le trăgea Norm Bruett copiilor săi, metoda dezagreabilă prin care Billy Verecker împiedica sporul necontrolat al populaţiei de pisici din jurul casei, zdrobind ţestele fragede ale pisoilor nou-născuţi sub călcâiul bocancilor.
Gândurile care îi veneau lui preferau să fie cu totul şi cu totul bune. Mersul la vânătoare în zori, înfofoliţi în jachete în carouri şi veste portocalii Day-Glo. Partidele de pocher acasă la Ralph Hodges şi Willy Craddock, care se plângea mereu că pierde patru dolari la joc, chiar şi atunci când câştiga douăzeci. Sau când scoseseră maşina lui Tony Leominster din şanţ; se îmbătase într-un hal fără de hal şi ieşise de pe şosea, iar acum se învârtea în jurul lor, clătinându-se, şi se jura pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii că evitase o remorcă plină cu mexicani, din cei trecuţi ilegal peste graniţă. Doamne, se prăpădiseră de râs. Nesfârşitele bancuri cu mexicani ale lui Chris Ortega. Drumurile la Huntsville, după curve, sau când Joe Bob Brentwood luase păduchi şi încercase să convingă pe toată lumea că-i luase de pe canapeaua din balcon, şi nu de la fata de la etaj. Se distraseră nemaipomenit. Poate nu era ceea ce nişte tipi sofisticaţi ar fi considerat distracţie - cluburi de noapte, restaurante de lux şi muzee, dar el ştia bine că fusese nemaipomenit. Se gândea la toate astea, trecându-le iarăşi şi iarăşi în revistă, ca un bătrân singuratic, care-şi întinde nenumărate pasienţe, cu un pachet soios de cărţi. Cel mai mult îşi dorea să audă alte voci omeneşti, să cunoascăalţi oameni, să aibă pe cine să întrebe: "Ai văzut?" atunci când se întâmpla ceva interesant, cum fusese ploaia de meteoriţi pe care o văzuse cu două seri în urmă. Nu era o persoană vorbăreaţă, dar nu-i făcuse niciodată plăcere să fie singur.
Prin urmare, atunci când motocicletele se iviră, în sfârşit, de după curbă, el îşi îndreptă spatele; erau două Honda 250, conduse de un băiat cam de optsprezece ani şi de o fată, poate ceva mai mare decât însoţitorul ei. Tânăra purta o bluză de un galben-intens şi o pereche de Levi's albastru-pal.
Cei doi îl văzură stând pe piatra lui şi ambele Honda se clătinară uşor, trădând surprinderea lor. Băiatul rămase cu gura căscată. Câteva momente nu a fost foarte limpede dacă aveau de gând să oprească sau să-şi continue drumul lor grăbit către vest.
- Hi! îi salută Stu cât se poate de prietenos, ridicând o mână.
Inima îi bătea mai să-i iasă din piept. Îşi dorea din tot sufletul ca ei să se oprească. Ceea ce se şi întâmplă.
La început, rămase surprins de atitudinea lor încordată. Mai ales băiatul: ai fi zis că tocmai i se vărsase în sânge un galon întreg de adrenalină. Desigur, Stu avea o armă, dar n-o ţinea îndreptată asupra lor, iar ei, la rândul lor, erau înarmaţi; el avea un pistol, iar ea purta pe spate o mică puşcă de vânătoare, ca o actriţă interpretând rolul lui Patty Hearst, fără prea mare convingere.
- Cred că e-n regulă, Harold, spuse fata, dar cel căruia i se adresase continua să stea ţeapăn pe motocicletă, măsurându-l pe Stu cu surprindere şi pregătit pentru o înfruntare.
- Ţi-am spus că sunt de părere că..., repetă ea.
- Şi cum putem fi atât de siguri? se răsti Harold, fără a-şi dezlipi privirile de Stu.
- Ei bine, mă bucur să vă văd, dacă asta are vreo importanţă, zise Stu.
- Şi dacă eu nu vreau să te cred? îl provocă Harold.
Stu constată că era verde de spaimă, copleşit de responsabilitatea faţă de fată.
- Ei bine, atunci nu mai ştiu.
Stu coborî de pe stâncă. Mâna tremurătoare a lui Harold se apropie de pistolul pus în toc.
- Harold, nu face aşa ceva, îl sfătui tânăra.
Apoi amuţi şi ea; pentru moment, tustrei părură incapabili să iasă din acest impas - un grup de trei puncte care, legate prin linii, ar fi format un triunghi a cărui formă exactă nu putea fi încă prevăzută.
- Oooof, se tângui Fran, aşezându-se pe un petic acoperit cu muşchi lângă un ulm de la marginea drumului. N-o să mai scap niciodată de bătăturile de pe fund, Harold.
Harold emise un mormăit morocănos.
Fata i se adresă lui Stu.
- Ai călărit vreodată două sute cincizeci de kilometri pe o Honda, domnule Redman? Nu recomand nimănui.
Stu zâmbi.
- Încotro aţi pornit?
- Nu e treaba ta! se răsti Harold nepoliticos.
- Ce fel de atitudine mai e şi asta? îl luă Fran la rost. Domnul Redman este prima persoană pe care am întâlnit-o de la moartea lui Gus Dinsmore! Vreau să spun, dacă nu am pornit în căutarea altor oameni, atunci de ce-am mai plecat?
- Te păzeşte pe tine, asta-i tot, îi spuse Stu calm, rupând un fir de iarbă şi vârându-l între buze.
- Corect, chiar asta fac, confirmă Harold, nepotolit.
- Eu credeam că ne păzim unul pe celălalt, zise ea, iar Harold se coloră puternic în obraji.
Lui Stu îi trecu prin minte: Dă-mi trei oameni, iar ei vor forma o societate. Dar ce potrivire exista între cei doi şi el? Fata îi plăcea, în schimb băiatul îi lăsa impresia unui fanfaron speriat. Iar un fanfaron speriat poate deveni un om extrem de primejdios, în circumstanţele potrivite... sau nepotrivite.
- Cum vrei tu, murmură Harold.
Îl învrednici pe Stu cu o privire superioară şi scoase la iveală un pachet de Marlboro din buzunarul de la piept. Îşi aprinse o ţigară. Trăgea din ea ca un om care nu s-a apucat de fumat decât de puţină vreme. Cam de alaltăieri încoace.
- Mergem la Stovington, Vermont, îi explică Frannie. La centrul epidemiologic de acolo. Noi... ce s-a întâmplat, domnule Redman?
Acesta se albise instantaneu la faţă. Firul de iarbă pe care-l mesteca îi căzu în poală.
- Şi de ce tocmai acolo? se interesă el.
- Pentru că acolo se află, întâmplător, un laborator de studiu al bolilor transmisibile, îi răspunse Harold sfidător. A fost ideea mea că, dacă în ţara asta mai exista vreo urmă de ordine ori vreo persoană cu autoritate care să fi scăpat de flagel, ea ar trebui căutată fie la Stovington, fie în Atlanta, unde există un alt centru de acest gen.
- Aşa este, confirmă şi Frannie.
- Vă pierdeţi vremea, le spuse Stu.
Frannie păru uluită, iar Harold indignat; îmbujorarea începu să se întindă iarăşi peste obrajii lui.
