STUART REDMAN

GLENDON PEQUOD BATEMAN

8 IULIE 1990

- Harold, băiete, murmură Larry. De-abia aştept să-ţi strâng mâna şi să-ţi fac cinste cu o berc... sau cu o ciocolată Paydey.

- Larry! ţipă Lucy.

Nadine leşinase.

CAPITOLUL 45

FEMEIA ieşi anevoie pe verandă la ora 10.40, în dimineaţa de 20 iulie, ducându-şi cu ea cafeaua şi pâinea prăjită, aşa cum făcea în fiecare zi în care termometrul Coca-Cola din fereastră arăta peste zece grade. Era miez de vară, cea mai frumoasă vară din 1955 până acum, din câte îşi amintea Mother Abagail, 1955 fiind anul când mama ei murise la venerabila vârstă de nouăzeci şi trei de ani. Păcat că în jur n-au mai rămas prea mulţi oameni care să se bucure de splendoarea asta, cugetă ea, în timp ce se aşeza grijuliu în balansoarul fără cotiere. Dar oare se bucuraseră, vreodată? Unii da, desigur; tinerii îndrăgostiţi, şi bătrânii, ale căror oase îşi amintesc prea bine coasa îngheţată a iernii. Însă cei mai mulţi dintre oameni, tineri, între două vârste ori bătrâni, se stinseseră. Dumnezeu aruncase o osândă aspră asupra stirpei omeneşti.

Unii ar putea să pledeze împotriva unei judecăţi atât de nemiloase, dar Mother Abagail nu făcea parte dintre ei. Dumnezeu mai făcuse asta odinioară, cu apa, iar într-o bună zi, o va face şi cu focul. Nu era căderea ei să-l judece pe Cel de Sus, deşi i-ar fi convenit ca El să nu-i fi dat să bea din cupa aceea amară. Iar când era vorba de judecată, se mulţumea cu răspunsul dat de Dumnezeu lui Moise din para de foc, atunci când Moise considerase că se cuvine să-L întrebe. Cine eşti Tu? întrebase Moise, iar Domnul îi răspunsese, din para aceea, cât se poate de dezinvolt: Eu sunt Cel ce sunt. Cu alte cuvinte, ia nu mai pierde vremea pe aici, măi, Moise, pune-te pe roate şi ia-o din loc.

Râse cu respiraţia întretăiată, clătină din cap şi-şi înmuie bucata de pâine prăjită în ceaşca mare de cafea până ce se făcu suficient de moale să o poată mesteca. Trecuseră şaisprezece ani de când îşi luase bun rămas de la cel din urmă dinte. Ieşise din pântecele maicii ei fără un dinte în gură şi tot aşa avea să se întoarcă în pământ. Molly, strănepoata ei, şi soţul acesteia îi făcuseră cadou un set de dinţi falşi de Ziua Mamei, exact după un an, când împlinise şi ea însăşi nouăzeci şi trei de ani, dar dinţii aceştia o jenau la gingii şi nu-i purta decât atunci când ştia că o vizitează Molly şi Jim. Atunci îi scotea din cutia lor ascunsă într-un sertar, îi spăla bine şi-i punea în gură. Iar dacă îi rămânea timp, înainte de sosirea celor doi, se strâmba în oglinda pătată de la bucătărie, mormăia printre cele două şiruri de dinţi falşi, mari şi albi, şi râdea de se prăpădea. Arăta ca un aligator din aceia negri şi bătrâni de la Everglades.

Era sleită de puteri şi bătrână, dar mintea-i rămăsese limpede. O chema Abagail Freemantle, născută în 1882, aşa cum o dovedea şi certificatul de naştere. Văzuse nu puţine lucruri la viaţa ei, însă nimic nu se compara cu întâmplările din ultima lună. Nu, aşa ceva nu mai pomenise, şi se apropia vremea ca să fie şi ea prinsă în vârtej, lucru care o nemulţumea profund. Era bătrână. Nu dorea decât să se odihnească şi să se bucure de trecerea anotimpurilor până în clipa când Dumnezeu se va plictisi s-o mai vadă învârtindu-se prin jurul casei şi o va chema înapoi, la Ceruri. Dar ce se întâmpla atunci când îi puneai o întrebare lui Dumnezeu? Răspunsul pe care-l primeai era Eu sunt Cel ce sunt, şi cu asta, basta. Când propriul Lui Fiu s-a rugat să-i fie luată cupa de la buze. Domnul nici măcar nu I-a răspuns... iar de ea ce să mai zică, situaţia nu se putea compara în nici un fel. Ea nu era decât o păcătoasă de duzină, iar noaptea, când se stârnea vântul şi bătea prin porumb, se înfiora la gândul că Dumnezeu privise din tărie către bebeluşul care ieşise dintre picioarele maică-sii pe la începutul lui 1882 şi îşi zisese: Trebuie s-o ţin pe pământ până la o vârstă venerabilă. Are o misiune în 1990, după ce se vor întoarce nenumărate file de calendar.

Răgazul petrecut aici, la Hemingford Home, se apropia de sfârşit, apoi avea să înceapă ultima ei lucrare, în Vest, lângă Rocky Mountains. El îl pusese pe Moise să se caţăre pe munţi, iar pe Noe să construiască arca; îl văzuse pe propriul Lui Fiu răstignit pe Cruce. Cât putea Lui să-l pese de spaima teribilă ce i-o provoca lui Abby Freemantle omul fără faţă, cel ce o pândea din vise?

De văzut nu-l vedea niciodată; nici nu avea nevoie. Era o umbră trecând prin lanul de porumb pe la prânz, o adiere de vânt rece, un cârd de corbi holbându-se la tine de pe sârmele de telefon. În vocea lui se strecurau toate sunetele ce-o înspăimântau - când îi vorbea încet, glasul îi semăna cu rosul carilor în lemnul scărilor, anunţând că în curând va muri cineva drag; iar când vorbea tare, ai fi zis că este bubuitul tunetului, rostogolindu-se printre norii veniţi dinspre vest ca furia clocotitoare a Armaghedonului. Alteori nu se auzea nici un fel de zgomot în afara şuieratului pustiu al vântului de noapte printre frunzele porumbului, iar atunci era cel mai rău, pentru că atunci omului fără faţă îi lipsea doar puţin ca să pară Dumnezeu Atotputernic; în clipele acelea îi părea că ar fi fost destul să întindă mâna ca să atingă îngerul negru ce zburase tăcut deasupra Egiptului, ucigându-i pe primii născuţi din toate casele al căror toc de uşă nu era mânjit cu sânge. Asta o înspăimânta mai mult decât orice. Teama o făcea să se întoarcă la vârsta copilăriei şi atunci înţelegea că, în vreme ce alţii ştiau că există şi se temeau de el, numai ea avea viziunea limpede a puterilor lui infernale.

- Vai de mine şi de mine! se văită ea.

Îşi vârî ultima bucată de pâine prăjită în gură. Se balansă cu scaunul, bându-şi cafeaua. Era o zi senină, minunată, şi trupul nu-i dădea o bătaie de cap deosebită; înălţă o scurtă rugăciune de mulţumire pentru ceea ce avea. Dumnezeu e mare, Dumnezeu e bun; chiar şi cel mai mic copil putea învăţa aceste cuvinte, care cuprindeau întreaga lume şi tot ceea ce exista pe lume, bun şi rău.

- Dumnezeu e mare, spuse Mother Abagail, Dumnezeu e bun. Îţi mulţumesc pentru lumina soarelui. Pentru cafea. Pentru că am reuşit să mă uşurez ieri seara, ai avut dreptate, curmalele mi-au făcut bine, Doamne, dar tare nu-mi plac. Mai am şi pretenţii! Dumnezeu e mare...

Cafeaua ei aproape se terminase. Lăsă ceaşca jos şi se legănă, cu faţa ridicată către soare, aidoma cine ştie cărei roci vii şi stranii, brăzdate cu vine de cărbune. Aţipi, apoi adormi de-a binelea. Inima femeii, cu pereţi măcinaţi, ajunşi aproape la fel de subţiri ca foiţa, continua să bată ca un ceasornic, aşa cum făcea de treizeci şi nouă de mii şase sute treizeci de zile. Ca un copil stând în pătuţul lui, ar fi trebuit să-ţi lipeşti palma de pieptul ei ca să fii sigur că, de fapt, respiră.

Dar zâmbetul nu-i dispăruse de pe faţă.

Lucrurile se schimbaseră mult în toţi anii ăştia, care se scurseseră de când fusese ea copil. Membrii familiei Freemantle erau sclavi eliberaţi, care veniseră în Nebraska, iar Molly, strănepoata lui Abagail, râdea răutăcios şi cinic şi zicea că banii de care se folosise tatăl lui Abby ca să cumpere căminul natal - adică suma primită de la Sam Freemantle din Lewis, South Carolina, ca salariu pentru cei opt ani cât tatăl şi fraţii săi munciseră în continuare, după terminarea războiului civil - fuseseră "bani plătiţi pentru uşurarea conştiinţei". Abagail se abţinuse ori de câte ori zicea Molly asta - Molly, Jim şi ceilalţi erau tineri şi nu înţelegeau mai nimic, exceptând lucrurile cele mai bune şi pe cele mai rele - dar în adâncul sufletului se mira şi-şi spunea în sinea ei: Bani plătiţi pentru uşurarea conştiinţei? Ei bine, oare există bani mai curaţi decât aceştia?

Prin urmare, familia Freemantle se aşezase la Hemingford Home, iar Abby, mezina, se născuse chiar aici, în casa aceasta. Tatăl ei i-a biruit atât pe cei care nu voiau să cumpere de la cioroi, cât şi pe cei care nu voiau să le vândă; cumpărase pământul pe bucăţele mici, ca să nu-i pună în alertă pe cei care erau îngrijoraţi din pricina "împuţiţilor ăia de negri care s-au aciuat pe drumul către Columbus"; el fusese primul fermier din Polk County care încercase rotaţia culturilor; primul care folosise îngrăşămintele chimice; iar în martie 1902, Gary Sites venise la ei acasă pentru a-i comunica lui John Freemantle că fusese primit în Grange, prin vot. A fost cel dintâi negru primit în Grange din tot statul Nebraska. Anul 1902 a fost un an extraordinar.

După cum socotea ea, oricine ar fi putut să-şi treacă viaţa în revistă, să aleagă un an şi să spună: "A fost cel mai bun." Pentru fiecare există un moment special când toate se leagă în chipul cel mai liniştit, măreţ şi minunat. De-abia mai târziu îţi dădea prin gând să te întrebi cum de se putuse întâmpla aşa. Era ca şi cum ai fi pus laolaltă zece mâncăruri aromate în cămară, fiecare dintre ele împrumutând câte ceva din savoarea celorlalte; ciupercile aveau gust de şuncă, iar şunca mirosea a ciuperci; căprioara avea un uşor parfum de potârniche, iar potârnichea prinsese un foarte uşor iz de castraveţi. Mai târziu, în cursul vieţii, te trezeai că ţi-ai fi dorit ca toate lucrurile bune ce ţi s-au întâmplat într-un singur an special să se fi petrecut într-o perioadă mai lungă de vreme, ba chiar ai fi vrut să fii în stare să iei una dintre întâmplările acelea de aur şi să o muţi în mijlocul unei perioade de trei ani în care nu-ţi aduci aminte să se fi întâmplat ceva foarte bun sau foarte rău. Adică o perioadă în care lucrurile se desfăşuraseră după cum fuseseră ele rânduite într-o lume creată de Dumnezeu şi pe care Adam şi Eva o nimiciseră, însă doar pe jumătate - rufele plecaseră la spălătorie, podelele fuseseră frecate, copiii fuseseră îngrijiţi, hainele fuseseră cusute; trei ani în care nu se întâmplase nimic deosebit, care să coloreze scurgerea cenuşie a timpului, întreruptă de Paşti, 4 Iulie, Thanksgiving şi Crăciun. Dar căile Domnului sunt necunoscute atunci când El vrea să-şi facă minunile, în orice caz 1902 rămăsese un an extraordinar atât pentru Abby Freemantle, cât şi pentru tatăl ei.

Abby considera că este singura din familie - bineînţeles, în afară de tatăl ei - care înţelege ce lucru mare, aproape nemaiîntâlnit, era să fii invitat în Grange. În Nebraska, tatăl său avea să fie primul negru acceptat în Grange, ba foarte probabil primul negru ajuns în vreo organizaţie Grange din Statele Unite. El nu-şi făcea nici o iluzie cu privire la preţul pe care avea să-l plătească, împreună cu familia lui, suportând bancurile proaste şi mizeriile rasiste din partea celor care se împotriviseră ideii, dintre care cel mai vehement se dovedise Ben Conveigh. Era conştient, pe de altă parte, că i se oferea mai mult decât şansa de a supravieţui: Gary Sites îi dădea şansa de a prospera împreună cu restul comunităţii cultivatorilor de porumb.

În calitate de membru în Grange, avea să-şi poată cumpăra fără probleme seminţe de bună calitate. Nu avea să mai fie nevoit să-şi care recoltele tocmai în Omaha, ca să-şi găsească un cumpărător. Era posibil să înceteze şi certurile legate de dreptul asupra apei, pe care le avea cu Ben Conveigh, care vedea roşu înaintea ochilor când auzea de cioroi ca John Freemantle sau de iubitori de cioroi ca Gary Sites. Sau chiar şi nesfârşitele potlogării la care îl supunea agentul fiscal al ţinutului. Prin urmare, John Freemantle a acceptat invitaţia, iar votul a decurs în favoarea lui (şi la o diferenţă confortabilă), dar nu au întârziat să apară ironiile usturătoare şi bancurile despre cum a fost prins un raton în podul de la Grange Hall şi despre bebeluşii negri care, dacă ajung în cer şi primesc nişte aripi mici şi negre, nu se numesc îngeri, ci lilieci, iar Ben Conveigh răspândise zvonul că singurul motiv pentru care Mystic Tie Grange îl primise pe John Freemantle în rândurile ei era acela că vor avea curând nevoie pentru Bâlciul Copiilor de un cioroi care să joace rolul urangutanului african. John Freemantle se prefăcea că nu aude lucrurile acestea, iar acasă cita din Biblie - "Răspunsul blând alungă mânia" şi "Fraţilor, ceea ce semeni, aceea vei culege", şi pilda lui favorită, pe care o pronunţa nu cu umilinţă, ci cu o cruntă speranţă în priviri: "Pământul va fi al celor blajini."

Încetul cu încetul, îşi dăduse vecinii pe brazdă. Desigur, nu chiar pe toţi, nu şi pe turbaţii ca Ben Conveigh şi frate-său vitreg, George, nici pe cei din familiile Arnold şi Deacon. În 1903 fuseseră invitaţi şi luaseră masa în salonul lui Gary Sites, împreună cu toată familia lui, de-ai fi jurat că sunt albi.

Iar în 1902, Abagail cântase la chitară în Grange Hall, şi asta nu oricum, în trupa de artişti deghizaţi în negri; apăruse în spectacolul cu cei mai talentaţi albi, de la sfârşitul anului. Maică-sa se împotrivise din răsputeri; a fost una dintre puţinele ocazii când şi-a exprimat de faţă cu copiii împotrivirea faţă de o idee de-a soţului ei (atât doar că băieţii erau deja oameni în toată firea, iar John însuşi avea părul aproape alb).

- Înţeleg eu foarte bine cum de s-a întâmplat, îi spusese ea, printre lacrimi. Tu şi cu Sites şi cu Frank Fenner, voi aţi pus totul la cale. Lor le convine, John Freemantle, dar tu ce-oi avea în cap? Ei sunt albi! Poţi să te duci şi să stai de vorbă cu ei despre arat cât pofteşti, în curtea din dos! Ba poţi chiar şi să ieşi în centru şi să bei cu ei un pahar cu bere, dacă Nate Jackson te lasă la ei în crâşmă. Foarte bine! Eu ştiu perfect prin ce-ai trecut tu în ultimii ani - nimeni nu ştie mai bine decât mine. Ştiu că ai rămas cu un zâmbet pe buze chiar dacă ardea inima în tine de durere. Dar acum este altceva! Este vorba de propria ta fiică! Ce-ai de gând să zici dacă apare pe scenă, în rochia ei albă şi frumoasă, iar ei încep să râdă de ea? Ce-ai de gând să faci dacă aruncă în ca cu roşii stricate, aşa cum a păţit Brick Sullivan, când a vrut să cânte în spectacolul în travesti? Şi ce ai de gând să-i spui dacă vine la tine plină de bulion din cap până-n picioare şi te întreabă: "De ce, tată? Pentru ce au făcut-o şi pentru ce i-ai lăsat să o facă?"

- Păi, Rebecca, îi răspunsese John, cred că cel mai bine ar fi să-i lăsăm să hotărască pe ea şi pe David.

David fusese primul ei soţ; în 1902, Abagail Freemantle devenise Abagail Trotts. David Trotts era negru şi lucra într-o fermă tocmai spre Valparaiso; bătea cale de cincizeci de kilometri dus şi cincizeci întors ca să-i poată face curte. John Freemantle îi zisese odată Rebeccăi despre tânărul Davy că intrase în săptămâna oarbă şi că ar fi fost în stare să pornească chiar şi spre capătul pământului de dragul fiică-sii. Se găsiseră mulţi care să râdă de primul ei soţ şi să zică tot felul de lucruri, de exemplu, "se vede bine cine poartă pantalonii în familia aceea".

Dar David nu fusese un neisprăvit, ci doar un om liniştit şi serios. Atunci când el le răspunsese lui John şi Rebeccăi Freemantle: "După părerea mea, Abagail trebuie să procedeze exact cum consideră ea că se cuvine", ei bine, ea îl binecuvântase în sinea ei şi le spusese părinţilor că are de gând să accepte propunerea.

Pe 27 decembrie 1902, deja însărcinată în trei luni cu cel dintâi copil, se urcase pe scena de la Grange Hall în liniştea de mormânt ce se lăsase după anunţarea numelui ei de către maestrul de ceremonii. Chiar înaintea sa, Gretchen Tilyson executase un dans franţuzesc îndrăcit, dezgolindu-şi gleznele şi juponul în strigătele răguşite, fluierăturile şi tropăitul bărbaţilor din sală.

Stătea înconjurată de liniştea grea, conştientă de cât de negri arătau probabil obrajii şi gâtul ei, în contrast cu albul rochiei noi, inima i se zbătea nebuneşte în piept şi se gândea: Am uitat toate versurile, nu mai ştiu nici măcar un singur cuvânt, i-am promis lui tata că n-am să plâng, indiferent ce se întâmplă, că n-am să plâng, dar Ben Convcigh e şi el în public, şi dacă ţipă CIOARA, atunci cred că o să mă podidească plânsul, vai, de ce m-am vârât eu în chestia asta? Mama avea dreptate, am urcat mai sus decât s-ar fi cuvenit şi voi plăti pentru cutezanţa mea...

Sala era o mare de feţe albe ridicate spre ea, ca s-o privească. Absolut toate scaunele erau ocupate, iar în spate mai erau două şiruri de oameni care stăteau în picioare. Lămpile cu kerosen aruncau o lumină strălucitoare. Cele două jumătăţi ale cortinei din catifea roşie fuseseră trase de-o parte şi de alta şi legate cu frânghii aurii.

Sunt Abagail Freemantle Trotts, cânt bine la chitară şi din voce, iar lucrurile astea nu mi le poate contesta nimeni, gândi ea.

Începu să cânte "The Old Rugged Cross" în tăcerea absolută, iar degetele ei de-abia atingeau strunele. Apoi, luând o pană, cântă "How I Love My Jesus", ceva mai tare, şi pe urmă, cu şi mai mult avânt, "Camp Meeting in Georgia". Oamenii se legănau acum încolo şi încoace, aproape fără voie. Câţiva zâmbeau şi-şi ţineau ritmul pe genunchi.

Interpretă apoi un potpuriu de melodii din Războiul Civil: "When Johnny Comes Marching Home", "Marching Through Georgia" şi "Goober Peas" (acesta din urmă stârnind mai multe zâmbete; nu puţini dintre bărbaţii de faţă, veterani ai Marii Armate Republicane, mâncaseră de nenumărate ori arahide în timpul campaniilor militare). Încheie cu "Tenting Tonight on the Old Campground", iar când ultimul acord porni în zbor spre liniştea din jur - acum plină de nostalgie şi de tristeţe - ea îi înfruntă cu gândul: Şi dacă aveţi poftă să aruncaţi cu roşii sau cine mai ştie cu ce, nu vă împiedică nimeni. Eu am cântat cum m-am priceput mai bine şi n-a fost rău defel.

Când ultimul acord porni în zbor spre liniştea din jur, liniştea aceea mai dură o clipă nesfârşită, aproape fermecată, ca şi cum oamenii care stăteau jos şi cei care rămăseseră în picioare fuseseră transportaţi undeva, departe, atât de departe, încât le venea greu să-şi găsească drumul de întoarcere cu toţii în acelaşi timp. Apoi se dezlănţui un teribil val de aplauze, lung şi susţinut, făcând-o să se îmbujoreze, să se zăpăcească, cuprinsă de fierbinţeală şi de tremur, din cap până în picioare. O văzu pe maică-sa, care plângea, iar taică-său şi cu David radiau de fericire.

Încercă să iasă din scenă, dar izbucniră nenumărate strigăte de Bis! Bis! şi atunci, zâmbind, cântă "Digging My Potatoes". Cântecul respectiv avea mica lui doză de risc, dar, îşi făcu Abby socoteala, dacă Gretchen Tilyson putea să-şi arate gleznele în public, atunci ea de ce să nu zică o melodie puţintel deşucheată? Pe deasupra, era şi femeie măritată.

Cineva mi-a săpat cartofii

Mi i-a lăsat în poală,

Şi acum persoana a plecat

În mare belea m-a lăsat.

Mai erau încă şase strofe ca aceasta (ba unele chiar mai rele), iar ea le cântă pe toate, însoţită la sfârşitul fiecăreia de strigăte tot mai puternice de aprobare. Mai târziu se gândise că, dacă făcuse în seara respectivă vreun lucru rău, acela fusese interpretarea respectivă, fiind vorba exact de genul de melodie la care probabil se aşteptau să fie interpretată de un negru.

Încheie în mijlocul unor noi ovaţii răsunătoare şi a altor strigăte de Bis! Se urcă iarăşi pe scenă şi, după ce mulţimea se potoli, spuse: "Vă mulţumesc tuturor foarte mult. Sper că nu veţi considera că sunt îndrăzneaţă dacă vă voi cere să mai ascultaţi încă un singur cântec, pe care l-am învăţat ca pe un lucru deosebit, dar nu mă aşteptam să-l cânt aici. Însă este cel mai frumos cântec pe care-l ştiu, ţinând cont de ceea ce a făcut preşedintele Lincoln şi ţara aceasta pentru mine şi ai mei, înainte de a mă naşte eu."

Acum erau foarte tăcuţi şi ascultau cu atenţie. Ai ei stăteau smirnă, strânşi cu toţii în apropierea intervalului din partea stângă, ca un strop de gem de mure pe o batistă albă.

- Mulţumită celor ce s-au petrecut în timpul Războiului Civil, continuă ea netulburată, familia mea a putut să se mute aici şi să locuiască alături de vrednicii noştri vecini.

Apoi interpretă la chitară şi voce "The Star-Spangled Banner" şi toată lumea se ridică în picioare şi ascultă, iar o parte dintre batiste ieşi iarăşi la iveală; când sfârşi, aplaudară de-ai fi zis că o să se ridice acoperişul de deasupra lor.

A fost cea mai mândră zi a vieţii ei.

Bătrâna în vârstă de o sută opt ani se mişcă şi se trezi la scurt timp după prânz; se ridică, clipind des în lumina soarelui. Dormise prost, pe spate, ceea ce-i dădea o teribilă senzaţie de disconfort. Ştia, din experienţă, că avea să se chinuie tot restul zilei.

- Vai de mine, se văită ea, ridicându-se cu grijă.

Porni să coboare treptele verandei, ţinându-se bine de balustrada şubredă, tresărind din pricina junghiurilor din spate şi a înţepăturilor din picioare. Circulaţia ei nu mai era ca pe vremuri... şi de ce ar fi fost? În nu ştiu câte rânduri îşi pusese în minte să nu mai adoarmă cumva în balansoarul acela. Începea să picotească şi atunci vremurile de demult îi reveneau în memorie şi asta era nemaipomenit, o, într-adevăr nemaipomenit, mai frumos chiar decât o piesă de teatru transmisă la televizor, în schimb la trezire trebuia să plătească un preţ amarnic. Putea să-şi aducă oricâte mustrări poftea, pentru că se purta tot ca un câine bătrân, care se întinde în faţa căminului. Dacă stătea la soare, o lua somnul, şi basta. În privinţa asta, îşi pierduse şi ultima urmă de voinţă.