S-au dus la Kansas City, gândi Nick. Păi din câte ştiu eu, s-ar putea să fie purul adevăr. Toţi cei rămaşi pe biata noastră planetă tristă, aleşi de Mâna Domnului, fie sunt legănaţi în veşnicele armonii divine ale Aceluiaşi, fie s-au mutat la Kansas City.
Se lăsă pe spate şi pleoapele începură să se închidă, prin urmare discursul lui Tom începu să se fragmenteze, transformându-se în echivalentul vizual al unui poem modern, fără litere mari, asemănător unei scrieri de-a lui e.e. cummings:
mama zicea
n-are nici o
dar eu le-am zis lor le-am zis că mai bine să
nu-i de joacă
Avusese vise rele noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse într-o şură, dar acum, cu burta plină, nu-şi dorea decât să...
Doamne
asta înseamnă chiar
sigur că vreau
Nick adormi.
Când se trezi, se întrebă buimăcit, aşa cum păţeşti dacă dormi prea mult în miezul zilei, de ce transpirase în aşa hal. Se ridică şi înţelese. Era 4.45 după-amiaza; dormise mai bine de două ore şi jumătate, iar soarele ieşise de după monument. Dar asta nu era totul. Făcând exces de zel, Tom Cullen îl acoperise, ca să nu răcească. Cu două pături şi o plapumă.
Le aruncă deoparte, se ridică şi se întinse. Tom nu se vedea nicăieri. Nick porni încet către intrarea principală a pieţei, întrebându-se dacă era cazul şi ce anume hotărâre să ia în ceea ce-l privea pe Tom... şi pe el însuşi. Arieratul se hrănise de la magazinul A&P, din partea opusă a pieţei. Nu-şi făcuse nici o problemă să intre şi să aleagă ce-şi dorea să mănânce, după etichetele de pe conserve, pentru că, mărturisise Tom, uşa magazinului universal rămăsese deschisă.
Nick se întrebă ce s-ar fi făcut Tom dacă n-ar fi fost aşa. Probabil, când i s-ar fi făcut foarte foame, ar fi trecut peste orice scrupul. Dar ce s-ar fi întâmplat cu el o dată cu terminarea proviziilor?
De fapt, alta era grija lui în legătură cu Tom. Era vorba de ardoarea patetică cu care-l întâmpinase. Chiar dacă nu era în toate minţile, se gândi Nick, sigur suferea şi el de singurătate. Atât maică-sa cât şi prietena ei, mătuşa lui de drept, muriseră. Taică-său fugise cu mult timp în urmă. Patronul lui, domnul Norbutt, şi toţi ceilalţi locuitori din May fugiseră la Kansas City într-o noapte, pe când Tom dormea, lăsându-l să bântuie pe Main Street ca o fantomă puţin ţicnită. Iar el se apucase de nişte lucruri care nu aveau cum să-i facă bine - de exemplu băuse whisky. Dacă se îmbăta din nou, cine ştie ce i se putea întâmpla. Iar dacă păţea ceva şi nu exista nimeni în jur ca să-l îngrijească, putea să moară.
Însă... un surdomut şi un oligofren? Ce ajutor puteau ei să-şi ofere unul altuia? Iată, un tip care nu poate să vorbească şi unul care nu poate să gândească. Cam incorectă chestia asta. E adevărat, Tom putea să gândească puţin, în schimb nu era în stare să citească, iar Nick nu-şi făcea nici o iluzie, avea să obosească repede ajutându-l pe Tom Cullen să dezlege şarade. În schimb pe Tom asta nu l-ar fi obosit niciodată. O, Doamne!
Se opri pe trotuar, chiar în dreptul intrării în parc, cu mâinile înfipte în buzunare. Ei bine, se hotărî el, pot să petrec o noapte cu el, aici. O noapte nu contează. Iar o masă ca lumea pot găti şi pentru el.
Înveselit puţin de acest gând, se duse să-l caute pe Tom.
În noaptea aceea, Nick dormi în parc. Nu ştia unde-şi petrecuse Tom noaptea, dar când se trezi a doua zi, puţin udat de rouă, însă altfel în cea mai bună formă, cel dintâi lucru pe care-l văzu traversând piaţa oraşului fu Tom, stând pe vine lângă o adevărată colecţie de maşini de jucărie marca Corgi şi o benzinărie Texaco din plastic.
Ajunsese pesemne la concluzia că dacă era permis să intri în Norton's Drugstore, aveai voie să intri şi în alte magazine. Stătea pe trotuarul magazinului five-and-dime, cu spatele la Nick. Vreo patruzeci de maşini miniaturale erau aliniate la marginea trotuarului. Lângă ele se afla şurubelniţa de care se servise Tom ca să desfacă vitrina unde fuseseră expuse. Printre ele erau modele de Jaguar, Mercedes-Benz, Rolls-Royce, un Bentley cu o capotă lungă, verde ca lămâia, un Lamborghini, un Cord, un model special Pontiac Bonneville de zece centimetri, un Corvette, un Maserati şi, Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne, un Moon 1933. Tom stătea aplecat asupra lor, scoţându-le şi vârându-le în garaj sârguincios, alimentându-le la benzinăria de jucărie. Unul dintre elevatoarele din atelierul de reparaţii funcţiona, constată Nick, şi, din când în când, Tom ridica câte o maşină şi se prefăcea că intervine cumva dedesubtul ei. Dacă n-ar fi fost surd, Nick ar fi auzit, în liniştea aproape perfectă, dovada imaginaţiei febrile a lui Tom Cullen; buzele îi vibrau, brrrrrr, când conducea automobilele pe pista Fisher-Price; cic-cic-cic-ding! făceau pompele de benzină în acţiune; sssşşşşş însoţea ridicarea elevatorului din garaj. Oricum, reuşi să prindă o parte a conversaţiei dintre proprietarul benzinăriei şi micuţii oameni din maşini: Îi facem plinul, domnule? Regular? Păi sigur că da! Aduc imediat parbrizul acela, doamnă. Cred că e din cauza carburatorului. Hai s-o ridicăm şi să ne uităm la tobă. Toaletele? Sigur că da! Chiar după colţ!
Iar deasupra acestei scene, întinzându-se pe zeci de kilometri în toate direcţiile, cerul pe care Dumnezeu îl repartizase acestui petic de Oklahoma.
Lui Nick îi trecu prin minte: Nu pot să-l părăsesc. Nu pot face asta. Fu cuprins brusc de o tristeţe amară şi neaşteptată, un sentiment atât de adânc, încât pentru un moment crezu că va izbucni în plâns.
Au plecat la Kansas City, gândi el. Asta s-a petrecut. Au plecat cu toţii la Kansas City.
Nick traversă strada şi-i atinse braţul. Tom tresări şi privi peste umăr. Pe buzele lui se lăţi un zâmbet vinovat şi se îmbujoră în obraji.
- Ştiu că este pentru copii, nu pentru bărbaţi în toată firea, îi explică el. Doamne, ştiu asta, taică-meu mi-a zis.
Nick ridică din umeri, zâmbi şi-şi întinse mâinile. Tom păru uşurat.
- Acum sunt ale mele. Dacă le vreau, sunt ale mele. Dacă tu te-ai putut duce în farmacie ca să-ţi iei ceva, şi eu am voie să intru în five-and-dime. Doamne, n-am dreptate? Nu trebuie să le pun înapoi, pe bune?
Nick clătină din cap.
- Sunt ale mele, spuse Tom fericit, întorcându-se către garaj. Nick îl atinse din nou şi Tom se uită în urmă. Ce-i?
Nick îl trase de mânecă şi Tom se ridică în picioare, fără proteste. Nick îl conduse până în locul unde-şi lăsase bicicleta. Făcu semn spre el însuşi, apoi către bicicletă. Tom făcu semn că a înţeles.
- Sigur că da. Bicicleta este a ta. Garajul Texaco e al meu. Eu nu voi lua bicicleta ta şi nici tu nu-mi iei mie garajul. Doamne, nu!
Nick clătină din cap. Repetă gesturile, arătând spre el însuşi şi spre bicicletă. Apoi de-a lungul lui Main Street. Apoi flutură mâna, în semn de rămas-bun.
Tom deveni posac. Nick aşteptă. Tom i se adresă, şovăitor:
- Vrei să pleci mai departe, mister?
Nick îi confirmă.
- Nu vreau să pleci! izbucni Tom. Ochii lui erau foarte mari şi albaştri, lucind din cauza lacrimilor. Îmi place de tine! Nu vreau să te duci şi tu la Kansas City!
Nick îl trase pe Tom lângă el şi-şi puse braţul pe umărul lui. Arătă spre el. Spre Tom. Spre bicicletă. Spre ieşirea din oraş.
- Nu te-nţeleg.
Nick repetă cu răbdare gesturile. De această dată, adăugă şi semnul de despărţire şi, într-un acces de inspiraţie, ridică şi braţul lui Tom, obligându-l şi pe el să facă gestul.
- Vrei să plec împreună cu tine? întrebă Tom.
