- Pot să fumez, doamnă? întrebă Ralph.

- Doar dacă nu dai scrum pe covor. Găseşti o scrumieră chiar în dulapul din spatele tău.

Ralph se ridică să şi-o ia, în timp ce Abby îl cerceta în continuare pe Nick. Purta o cămaşă kaki, jeanşi şi o vestă spălăcită din doc. Ceva din persoana lui îi lăsa sentimentul că-l mai întâlnise înainte, sau că-i fusese menit să-l întâlnească. Privindu-l, avea sentimentul liniştitor pe care ţi-l dă cunoaşterea şi împlinirea, ca şi cum ar fi fost sortită să trăiască această clipă. Ca şi cum la un capăt al vieţii ei ar fi existat tatăl, John Freemantle, înalt, negru şi mândru, iar bărbatul acesta tânăr, alb şi mut, cu un singur ochi, expresiv şi strălucitor, pe o faţă copleşită de griji, la celălalt capăt.

Se uită pe fereastră şi văzu o rază a lămpii Coleman cu baterii ieşind pe fereastra grajdului şi luminând o mică bucată din curte. Se întrebă dacă staulul mai păstra mirosul animalelor; nu mai intrase acolo de aproape trei ani. Nu avusese de ce. Ultima ei vacă, Daisy, fusese vândută în 1975, dar în 1987 duhoarea încă persista. Probabil că şi astăzi. Nu contează, sunt şi mirosuri mai rele.

- Doamnă?

Se uită în spate. Ralph stătea acum lângă Nick, ţinând în mână o foaie de hârtie şi străduindu-se să citească la lumina lămpii. Nick avea un blocnotes şi un pix; ţinându-le, o privea pe Abagail cu cea mai mare atenţie.

- Nick spune..., începu Ralph, apoi îşi drese glasul, încurcat.

- Mergi mai departe.

- În bilet zice că-i vine greu să citească pe buzele dumitale, pentru că...

- Cred că ştiu de ce, îl opri ea. Nu te sfii.

Se ridică şi se duse la dulap. Pe cel de-al doilea raft, într-un vas din plastic, aidoma unor exponate medicale într-un lichid tulbure, pluteau două plăci dentare.

Le pescui şi le clăti cu un polonic de apă.

- Doamne Dumnezeule, ce suferinţă, spuse Mother Abagail îndurerată, punându-şi plăcile pe gingii. Trebuie să stăm de vorbă. Voi doi sunteţi şefii şi trebuie să punem la punct nişte lucruri.

- Păi, nu sunt eu acela, o lămuri Ralph. Eu n-am fost decât muncitor cu normă întreagă şi fermier cu jumătate de normă. La viaţa mea, am reuşit mai degrabă să fac bătături decât să născocesc idei. Din câte îmi dau eu seama, Nick e şeful şi ştie mai bine ce e de făcut.

- Aşa este? se interesă ea, cătând spre Nick.

Nick scrise câteva cuvinte în grabă, iar Ralph le citi, ceea ce făcu şi în continuare.

"A fost ideea mea să venim aici, da. Cât despre faptul că eu aş fi şeful, nu ştiu."

- Le-am întâlnit pe June şi pe Olivia cam la o sută cincizeci de kilometri sud de aici, îi explică Ralph. Alaltăieri, Nick, aşa-i?

Nick făcu semn că da.

- Dar şi atunci ne aflam tot în drum spre tine, Mother. Şi femeile mergeau spre nord. La fel şi Dick. N-am făcut decât să ne unim.

- Aţi mai văzut şi alţi oameni?

"Nu", scrise Nick. "Dar am avut senzaţia - ca şi Ralph, de altfel - că mai există şi alţi oameni care se ascund şi ne urmăresc. Le e teamă, cred eu. Mai au nevoie de timp până să treacă peste şocul suferit."

Femeia făcu un semn din cap.

"Dick zice că în ziua dinaintea întâlnirii noastre a auzit o motocicletă, undeva, spre sud. Prin urmare, mai există şi alţi oameni. Ceea ce cred eu că-i sperie este întâlnirea cu un grup destul de mare, gata format."

- De ce-aţi venit aici?

Ochii femeii, prinşi în reţeaua lor deasă de riduri, îl cercetau până-n adâncuri.

Nick scrise: "Eu te-am visat. Şi Dick Ellis zice că te-a visat o dată. Iar fetiţa, Gina, îţi zicea «bunicuţa» cu mult timp înainte de a ajunge aici. A descris locul unde stai. Leagănul făcut din anvelopă."

- Să fie binecuvântat copilul, spuse ea absentă, apoi i se adresă lui Ralph. Şi tu?

- O dată sau de două ori, doamnă, spuse Ralph. Îşi umezi buzele. Dar de mai multe ori l-am visat doar... doar pe celălalt individ.

- Care alt individ?

Nick scrise. Încercui cu creionul ceea ce scrisese. Îi întinse foaia direct. Ochii ei nu prea mai erau în stare să vadă să citească fără ochelari sau fără lupa cu lumină pe care o cumpărase de la Hemingford Center cu un an în urmă, dar asta putea citi. Era scris cu litere mari, cum scrisese Dumnezeu pe zidul palatului lui Beltşaţar. O trecea un fior rece chiar şi numai privind hârtia cu acele cuvinte încercuite. Se gândi la nevăstuicile care traversau drumul târându-se pe burtă şi trăgând de sac cu dinţii lor de ucigaşi, ascuţiţi ca nişte ace. Se gândi la acel unic ochi roşu, deschizându-se, trădându-şi prezenţa în întuneric, privind, cercetând, de acum văzând nu numai o biata bătrână, ci un întreg grup de bărbaţi şi femei... şi o fetiţa.

Cele două cuvinte încercuite erau următoarele: Omul Întunecat.

- Mi s-a spus, începu ea, împăturind hârtia, trăgând cu degetul peste muchie, apoi împăturind-o iarăşi, ignorând pentru moment durerile pe care i le provoca artrita, că trebuie să mergem spre vest. Domnul Dumnezeul nostru mi-a spus asta, în vis. Eu n-am vrut să ascult. Sunt o femeie bătrână şi nu-mi doresc altceva decât să mor pe bucăţica asta de pământ. A fost proprietatea familiei mele vreme de o sută doisprezece ani, dar mi-e dat să nu mă sting aici, după cum nici lui Moise nu i-a fost dat să intre în Canaan, cu Fiii lui Israel.

Făcu o pauză. Cei doi bărbaţi o urmăreau cu seriozitate, în lumina lămpii; afară continua să plouă, încet şi monoton. Tunetele încetaseră. Vai, Doamne, protezele astea mi-au rănit gura, îi trecu femeii prin minte. Aş vrea să le pot scoate şi să mă duc la culcare.

- Am început să am vise ciudate cu doi ani înainte să se abată flagelul ăsta asupra noastră. De visat am visat întotdeauna, şi uneori visele mele s-au adeverit. Profeţia este darul lui Dumnezeu, din care fiecare are parte de o fărâmă. Bunica mea obişnuia să numească asta lampa strălucitoare a lui Dumnezeu sau pur şi simplu strălucirea. În visele mele, mă vedeam mergând spre vest. La început doar cu puţini oameni, apoi cu câţiva în plus, apoi cu mulţi. Spre vest, mereu spre vest, până ce puteam vedea Rocky Mountains. Se făcea că între timp se formase o adevărată caravană, de peste două sute de oameni. Apoi, vedeam semne... nu, nu semne de la Domnul, ci din cele obişnuite, de circulaţie, pe fiecare din ele scriind cam aşa: BOULDER, COLORADO, 906 KILOMETRI sau PE AICI SE AJUNGE LA BOULDER.

Se opri din nou.

- Visele acelea m-au speriat. N-am povestit nimănui despre ele, atât de speriată am fost. Mă simţeam cam cum trebuie să se fi simţit Iov, atunci când Dumnezeu i-a vorbit din mijlocul vârtejului. Ba chiar am încercat să-mi spun că nu erau decât nişte simple vise, despre o femeie bătrână şi proastă care fuge de Dumnezeu, la fel ca Iona. Şi totuşi chitul ne-a înghiţit, vedeţi bine! Iar dacă Dumnezeu îi spune lui Abby: Trebuie să povesteşti, atunci mie nu-mi rămâne decât să spun tot. Pe urmă, am simţit că va veni cineva la mine, cineva deosebit, şi că astfel voi afla că a sosit vremea.

Îl măsură pe Nick, care stătea la masă şi o privea solemn, cu ochiul lui cel bun, prin fumul ţigării lui Ralph Brentner.

- Am ştiut de cum te-am văzut, spuse ea. Eşti chiar tu, Nick, acela. Domnul şi-a pus degetul Lui pe inima ta. Dar El are mai multe degete, şi mai sunt şi alţii, slavă Domnului, cărora El le-a făcut acest semn. Îl visez şi pe celălalt cum ne caută chiar şi în clipa asta şi, Dumnezeu să mă ierte pentru păcatul meu, îl blestem în inima mea.

Începu să plângă şi se ridică să bea o gură de apă şi să se spele pe ochi. Lacrimile dezvăluiau partea ei cea mai omenească, stăpânită de neputinţă şi slăbiciune.

Când se întoarse spre Nick, acesta scria. Într-un târziu rupse fila din carnet şi i-o întinse lui Ralph.

- Habar n-am care-i rolul lui Dumnezeu, dar înţeleg foarte bine că există nişte forţe care lucrează. Toţi cei pe care i-am întâlnit mergeau spre nord. Ca şi cum dumneata ai fi avut soluţia. Ai mai visat şi pe alţii? Pe Dick? Pe June sau pe Olivia? Poate pe fetiţă?

- Pe nimeni dintre cei de aici. Dar am visat un bărbat zgârcit la vorbă. O femeie însărcinată. Un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu tine, care are şi el o chitară. Şi pe tine, Nick.

- Şi crezi că mersul la Boulder este soluţia corectă?

- Aşa ne este menit să facem, răspunse Mother Abagail.

Nick se jucă nehotărât câteva clipe cu pixul pe blocnotes, apoi scrise: "Ce ştii despre Omul Întunecat? Ai idee cine este?"

- Ştiu doar ce este cu el, nu şi cine este. El reprezintă răul în stare pură rămas pe pământ. Răufăcătorii de tot felul sunt departe de acest soi de rău. Spărgători de magazine, violatori şi tipi care abia aşteaptă să-şi folosească pumnii. Dar el îi va chema pe toţi aceştia. Deja a început să-i strângă. Şi o face mult mai repede decât reuşim noi să ne strângem. Înainte să facă prima mişcare, în jurul lui vor fi grămadă. Nu numai cei răi, asemenea lui, dar şi oameni slabi... singuri... şi cei ce l-au alungat pe Dumnezeu din inima lor.

"Poate că nu există cu adevărat", scrise Nick. "Poate că nu este decât..." Se opri, muşcă uşor din capătul pixului şi căzu pe gânduri. În cele din urmă, adăugă: "...acea parte speriată, păcătoasă, din noi toţi. Poate că visăm lucruri pe care ne temem că le vom face noi înşine."

Citind cu voce tare, Ralph se încruntă, dar Abby înţelese de la bun început ce voia Nick să zică. Felul lui de a vorbi nu se deosebea prea mult de al noilor pastori care apăruseră cam în ultimii douăzeci de ani. Satana nu există cu adevărat, asta propovăduiau ei. Există răul, venind din păcatul originar, probabil, dar se află în noi toţi, iar extirparea lui este un gest la fel de imposibil ca scoaterea gălbenuşului din ou fără să spargi coaja. Dacă te luai după predicatorii ăştia de modă nouă, Satana este ca un soi de puzzle - fiecare bărbat, femeie sau copil de pe pământ reprezentând o infimă părticică din întreg. Da, da, ideile lor lăsau impresia că sunt moderne şi solide; partea proastă este că nu exprimau adevărul. Iar dacă Nick continua să gândească în felul acesta, Omul Întunecat avea să-l înghită cu uşurinţă.

- Tu m-ai visat pe mine. Nu sunt eu reală? Nick făcu semn că da.