🦠💀 Apocalipsa - Stephen King

Dinspre vest se apropia o întunecime greu imaginabilă. Propriu-zis nu era un nor, ci mai degrabă o absenţă absolută a luminii. Avea forma unei pâlnii, mai mare în partea de sus şi, la prima vedere, ai fi zis că are o înălţime de vreo trei sute de metri. Marginea inferioară se afla foarte jos, dar nu atingea pământul. Deasupra, norii păreau să fugă din calea ei, de parcă ar fi posedat nişte puteri speciale de respingere.

La un moment dat, atinse solul cam la un kilometru distanţă, iar o clădire lungă şi albastră cu acoperişul din tablă ondulată - probabil o magazie de mărfuri, sau poate un depozit de cherestea - explodă cu o imensă bubuitură. Desigur, el nu putu s-o audă, dar atunci când vibraţia ajunse la el, îl scutură zdravăn, mai să-l dărâme. De fapt, clădirea suferise o implozie, de parcă tromba ar fi supt tot aerul din interiorul ei. În clipa următoare, acoperişul metalic se frânse în două. Cele două secţiuni fură smulse în sus, răsucindu-se ca un capac care a luat-o razna. Fascinat de privelişte, Nick îşi răsuci gâtul, urmărindu-le traiectoria.

Am înaintea ochilor un coşmar, aşa cum îmi apare doar în cele mai rele vise, gândi Nick, şi văd că nu este vorba de un om, chiar dacă uneori se aseamănă cu o fiinţă omenească. De fapt, este o tornadă. Un vârtej atotputernic, imens şi negru, năpustindu-se dinspre vest, ridicând spre cer orice lucru sau fiinţă care ar avea ghinionul să-i stea în cale. Ca şi cum...

În acel moment se simţi prins de ambele braţe, literalmente ridicat în sus şi tras în şură. Pentru o clipă, fu surprins să-l vadă pe Tom Cullen. În starea lui de fascinaţie, pur şi simplu uitase de existenţa lui Tom.

- La subsol! îl îndemnă Tom, gâfâind. Repede! Repede! O, Doamne, Doamne! Tornadă! Tornadă!

Nick deveni în sfârşit pe deplin înspăimântat, smuls din starea de semitransă în care se cufundase şi conştient unde se află şi împreună cu cine. În timp ce se lăsa condus de Tom spre scările ce coborau în beciul pentru furtuni al şurii, percepu o vibraţie stranie şi nesfârşită. Era fenomenul cel mai apropiat de sunet pe care îl trăise vreodată. Se asemăna cu o durere enervantă în mijlocul creierului. Apoi, coborând treptele în urma lui Tom, văzu o scenă pe care nu avea s-o uite niciodată: cum foile din placaj de pe pereţii laterali sunt desprinse bucată cu bucată, smulse şi ridicate de vârtej în văzduhul înnorat, ca nişte dinţi maronii, stricaţi, extraşi de nişte cleşti invizibili. Fânul răspândit pe duşumele începu să se ridice, prins în mrejele unei duzini de vârtejuri miniaturale, unduindu-se, sărind şi ţopăind. Vibraţia deveni chiar mai stăruitoare.

Tom împinse o uşă grea de lemn, făcându-i vânt înăuntru. Nick simţi duhoarea de mucegai umed şi putreziciune. În cea din urmă geană de lumină văzu că împărţeau beciul cu o familie de cadavre din care roseseră şobolanii. Apoi Tom trânti uşa şi rămaseră în întuneric deplin. Vibraţia se mai potoli, însă nu încetă cu totul.

Panica tăbărî asupră-i cu mantia ei desfăcută, îl prinse şi-l strânse la piept. Bezna îl silea să ia contact cu ceea ce-l înconjura doar prin pipăit şi miros şi nici unul dintre aceste simţuri nu-i transmitea mesaje liniştitoare. Simţea vibraţia constantă a podelelor sub tălpi, iar mirosul era îngrozitor.

Tom îl strânse de mână orbeşte, iar Nick îl trase pe idiot lângă el. Simţea un frison în trupul lui şi se întreba dacă Tom plângea sau încerca să-i vorbească. Gândul acesta îl ajută să-şi potolească o parte a propriilor lui temeri şi-şi trecu un braţ peste umărul nebunului. Tom procedă identic şi rămaseră amândoi în întuneric, agăţându-se unul de celălalt.

Intensitatea vibraţiei crescu sub picioarele lui Nick; până şi aerul părea să tremure uşor, la zona de contact cu obrajii. Tom îl strânse încă şi mai tare. Orb şi surd, aştepta ce urma să se mai întâmple, reflectând că dacă Ray Booth ar fi reuşit să-i distrugă şi celălalt ochi, toată viaţa lui aşa ar fi simţit. Dacă i s-ar fi întâmplat asta, probabil s-ar fi împuşcat în cap acum câteva zile şi ar fi terminat cu toată povestea.

Ceva mai târziu, avea să-i fie aproape imposibil să dea crezare ceasului, potrivit căruia nu petrecuseră decât cincisprezece minute în întunericul din pivniţă, chiar dacă logica îi spunea că dacă ceasul încă mai mergea, chiar aşa trebuia să fie. Niciodată nu înţelesese atât de bine cât de subiectiv şi plastic este timpul. După impresia lui, trecuse cel puţin o oră, dar mai degrabă două sau trei. Şi, pe măsură ce se scurgea timpul, devenea tot mai convins că ei doi nu erau singuri în beci. Vai, desigur, mai existau şi hoiturile - un biet om care-şi adusese familia aici, când simţise că se apropie sfârşitul, sperând poate în delirul lui că, de vreme ce se salvaseră de la alte dezastre naturale aici, la adâncime, puteau să scape şi de această dată în acelaşi fel; nu, nu se gândea la cadavre. După părerea lui Nick, un trup mort nu reprezenta decât un obiect, ca un scaun, o maşină de scris sau un covor. Pur şi simplu un obiect lipsit de viaţă, care umplea un spaţiu anume. Ceea ce simţea el era prezenţa unei alte fiinţe; mai mult, devenea din ce în ce mai convins că ştie cine - sau ce este.

Era Omul Întunecat, omul care prindea viaţă în visele lui, creatura al cărei spirit îl simţise în inima neagră a ciclonului.

De undeva... din colţ sau poate chiar din spatele lor... el îi urmărea. Şi aştepta. La momentul potrivit urma să-i atingă, şi atunci ei amândoi aveau să... ce? Să înnebunească de frică, desigur. Atât şi nimic mai mult. El îi vedea. Nick era sigur că poate să-i vadă. Avea ochi cu care reuşea să vadă în întuneric ca o pisică sau cine ştie ce altă vieţuitoare stranie, venită nimeni nu ştie de unde. Cum era aceea din filmul Prcdator, poate. Da... ca aceea. Omul Întunecat reuşea de bună seamă să distingă tonuri ale spectrului pe care ochiul omenesc nu le va percepe niciodată; totul i se părea scufundat în lentoare şi într-o nuanţă de roşu, ca şi cum întreaga lume fusese vopsită într-o cadă plină cu sânge închegat.

La început, Nick era în stare să facă deosebirea între această plăsmuire şi realitate, dar pe măsură ce timpul se scurgea, devenea tot mai sigur că plăsmuirea era realitate. Aproape putea să simtă răsuflarea Omului Întunecat în ceafă.

Tocmai se pregătea să facă un salt spre uşă, s-o deschidă şi să fugă de acolo, indiferent de consecinţe, dar Tom i-o luă înainte. Mai întâi îşi luă braţul de pe umărul lui Nick. În secunda următoare, uşa pivniţei de refugiu se dădu de perete, lăsând să pătrundă un val neaşteptat de lumină albă orbitoare; Nick îşi ridică o mână, protejându-şi ochiul sănătos. Văzu ca prin vis umbra spectrală a lui Tom Cullen urcând scările. Începu să urce şi el, pipăindu-şi drumul. Înainte să ajungă sus, ochiul lui se adaptase din nou la lumină.

Se gândi că lumina nu fusese atât de strălucitoare înainte de a coborî şi înţelese imediat de ce. Acoperişul fusese smuls de pe şură. Ai fi zis că avusese loc o operaţie chirurgicală; treaba fusese executată aşa de curat, încât nu exista nici măcar o aşchie sau vreo urmă de gunoi pe podeaua pe care o protejase odată acoperişul. Trei bârne de sprijin atârnau în părţile laterale ale podului, iar din pereţi nu mai exista aproape nici un panou. În ceea ce mai rămăsese din această clădire aveai senzaţia că te-ai găsi în interiorul scheletului unui monstru preistoric.

Tom nu se mai oprise ca să treacă în revistă dezastrul din şură. Fugea de parcă ar fi fost diavolul pe urmele lui. Nu se uită în urmă decât o singură dată, cu ochii imenşi şi speriaţi. Nick nu se putu abţine să nu arunce şi el o privire peste umăr, în beci. Scara - făcută din lemn vechi, cu trepte cioplite pe măsură şi fixate în mijlocul fiecărui montant - cobora abrupt şi întortocheat spre umbre. Mai distinse pe podea câteva paie şi două perechi de mâini ieşind din întuneric. Carnea de pe degete fusese mâncată până la os de şobolani.

Nick nu văzu dacă mai era şi altcineva acolo, jos.

Nici nu-şi dorea.

Ieşi afară, urmându-l pe Tom.

Tom stătea lângă bicicletă şi tremura. Pentru moment, Nick îşi permise să se amuze pe seama caracterului dement şi năzuros al tornadei, care luase cu sine mai toată şura, în schimb tratase cu dispreţ bicicletele, apoi văzu că Tom plângea. Se duse la el şi-i puse mâna pe umăr. Tom se holba cu ochii căscaţi la porţile duble ale şurii, pe jumătate dărâmate. Nick făcu semnul cu degetul mare şi arătătorul. Tom îi acordă atenţie, în schimb zâmbetul la care se aşteptase Nick nu-i apăru pe faţă. Pur şi simplu îşi întoarse din nou către şură privirea aceea fixă şi goală.

- Acolo era cineva, spuse Tom pe neaşteptate.

Nick zâmbi, simţind răceala acelui zâmbet pe buze. Nu avea habar cât de autentică părea tentativa lui de a mima detaşarea, însă nu-şi făcea mari speranţe. Arătă spre Tom şi către el însuşi, apoi execută un gest brusc, ca şi cum ar fi tăiat aerul cu muchia palmei.

- Nu, îi răspunse Tom. Nu numai noi. Mai era cineva. Cineva care a coborât din vârtej.

Nick ridică din umeri.

- Nu vrei să plecăm? Te rog!

Nick îi făcu semn că da.

Îşi împinseră bicicletele înapoi spre şosea, folosindu-se de pârtia de ierburi scoase din rădăcini şi de pământ răscolit lăsată în urmă de tornadă. Aceasta coborâse la sol în partea vestică a Rosstonului, traversase US 283 dinspre vest spre est, aruncând în aer gardurile şi cablurile de conectare de parcă ar fi fost nişte corzi de pian, distrusese şura din stânga lor şi se năpustise direct prin casa ce se înălţa - se înălţase, de fapt - în faţa ei. La nici patru sute de metri mai încolo, urma ei înceta brusc în câmp. Începuseră să se spargă şi norii (deşi ploaia continua să stropească, încet şi înviorător), iar păsările cântau fără grijă.

Nick urmări muşchii puternici ai lui Tom jucându-i sub cămaşă atunci când îşi ridică bicicleta peste grămada anarhică de sârme rămase din gardul dărâmat la marginea autostrăzii. Băiatul ăsta mi-a salvat viaţa, îi trecu prin minte. Astăzi am văzut pentru prima oară în viaţa mea un vârtej. Dacă l-aş fi lăsat la May, după cum îmi făcusem socoteala, în clipa asta aş fi fost mort.

Îşi săltă la rândul lui bicicleta peste sârmele destrămate şi-l bătu pe Tom pe spinare, zâmbindu-i.

Trebuie să mai găsim pe cineva, gândi Nick. Trebuie neapărat, ca să pot să-i mulţumesc. Şi să-i spun şi cum mă cheamă. El nici măcar nu-mi cunoaşte numele, din cauză că nu ştie să citească.

Rămase în loc o clipă, luptându-se cu acest gând, apoi încăle-cară pe biciclete şi-şi văzură de drum.

Îşi petrecură noaptea în jumătatea din stânga a terenului lui Rosston Jaycees' Little League. Noaptea era limpede şi înstelată. Nick adormi repede şi nu avu vise. Se trezi a doua zi dimineaţă gândind cât de bine era să ai pe cineva alături de tine; viaţa părea cu totul alta.

Polk County, Nebraska, exista cu adevărat. La început, nu reuşise să stabilească nici o conexiune logică, deşi în ultimii câţiva ani călătorise foarte mult. Probabil avusese o conversaţie cu o persoană care îi vorbise despre Polk County sau care venea chiar din Polk County, iar mintea lui uitase totul, la nivelul conştient. Exista şi US 30. În schimb nu putea crede nici în ruptul capului - cel puţin nu în strălucirea acelei dimineţi - că vor descoperi cu adevărat o bătrână negresă aşezată pe verandă, în mijlocul unui lan de porumb, cântând vechi imnuri religioase şi acompaniindu-se la chitară. Nu credea în prevestiri sau în viziuni. Însă i se părea important să meargă undeva anume, să caute nişte oameni. Într-un fel, împărtăşea şi el imboldul lui Fran Goldsmith şi al lui Stu Redman de a se uni. Până ce nu se înfăptuia lucrul acesta, toate aveau să rămână străine şi dezarticulate. Primejdia te pândea de peste tot. Chiar dacă nu puteai s-o vezi, o simţeai, în schimb, exact cum crezuse ieri că simte prezenţa Omului Întunecat, în beciul acela. Pretutindeni domnea senzaţia de primejdie, în interiorul caselor, dincolo de următoarea cotitură a şoselei, poate chiar ascunsă dedesubtul maşinilor şi camioanelor rămase pe toate drumurile principale. Iar dacă nu era acolo, atunci se afla în calendar, ascunsă printre filele lui. Primejdie, fiecare particulă a trupului său părea să şoptească acest cuvânt. ATENŢIUNE! PE URMĂTORII 60 KM DRUMUL ESTE STRICAT. NU SUNTEM RĂSPUNZĂTORI DE CEEA CE LI SE POATE ÎNTÂMPLA PERSOANELOR CARE TREC DINCOLO DE ACEST PUNCT.

În parte, asta se datora teribilului, imensului şoc psihologic al pustietăţii. Atât timp cât rămăsese la Shoyo, fusese în mare parte protejat. Nu conta foarte mult dacă Shoyo era gol sau nu, pentru că Shoyo era o localitate minusculă şi lipsită de importanţă. Dar când o porneai la drum, era ca şi cum... ei bine, îşi aminti de un film despre natură, al lui Walt Disney, pe care-l văzuse când era puşti. Tot ecranul era ocupat de o lalea, de o singură lalea atât de minunată, încât te făcea să-ţi ţii respiraţia. Apoi aparatul de luat vederi se retrăgea cu o viteză ameţitoare şi vedeai un câmp întreg de lalele. Te dădea gata. Se producea o suprasarcină senzorială totală şi siguranţa unui anume circuit interior se ardea, tăind alimentarea cu energie. Era prea mult. La fel i se păruse şi călătoria asta. Shoyo era pustiu şi se adaptase la realitatea respectivă. Dar şi McNab rămăsese pustiu, ca şi Texarcana şi Spencerville; Ardmore arsese până la temelii. Mersese către nord, pe Highway 81, şi nu întâlnise decât căprioare. În două rânduri văzuse semne lăsate probabil de fiinţe omeneşti: urmele unui foc de tabără vechi de vreo două zile şi o căprioară împuşcată şi tranşată cu grijă. Dar nu şi oameni. Chestia asta era suficientă ca să te dărâme, pentru că enormitatea întâmplării te copleşea încetul cu încetul. Nu era vorba doar de Shoyo, de McNab sau de Texarcana, ci de America, zăcând ca o imensă conservă din tablă, pe fundul căreia n-au mai rămas decât câteva boabe de mazăre uitate. Iar dincolo de America se afla întreaga lume, gând care-l ameţea şi-i dădea o asemenea senzaţie de greaţă, încât renunţă să se mai gândească.

Se aplecă în schimb asupra atlasului. Dacă îşi continuau drumul, puteau spera că vor reuşi să işte un efect de bulgăre de zăpadă coborând spre vale şi crescând din ce în ce. Cu puţin noroc, aveau să mai culeagă câţiva oameni de aici până în Nebraska (sau să fie ei înşişi culeşi, dacă întâlneau un grup mai mare). După Nebraska, se vor îndrepta într-altă direcţie. Era ca o călătorie la capătul căreia nu te aştepta vreun odor mult căutat - fie el Graalul sau spada împlântată în nicovală.

O s-o luăm spre nord-est, îşi făcu el socoteala, şi intrăm în Kansas. Highway 35 îi va scoate la o altă versiune de 81, care îi va conduce apoi tot amarul de drum până la Swcdeholm, Nebraska, unde se intersecta cu US 92 în unghi absolut drept. O altă şosea, US 30, le lega pe cele două, devenind ipotenuză a unui triunghi dreptunghic. Undeva, în interiorul acelui triunghi, se afla ţara visurilor lui.

Gândul la ea îi dădea un fior ciudat, de nerăbdare.

O mişcare surprinsă cu coada ochiului îl făcu să-şi ridice privirile. Tom se ridicase şi se freca la ochi cu ambii pumni. Un căscat cavernos făcu să-i dispară toată jumătatea de jos a feţei. Nick îi zâmbi, iar Tom îi răspunse şi el cu un zâmbet.

- Azi o pornim mai departe? întrebă Tom, iar Nick îi făcu semn că da. Piii, nemaipomenit! Îmi place să merg pe bicicletă. Doamne, da! Sper să nu ne mai oprim niciodată!