- Am şi eu nişte teorii ale mele, pe care le-am şi scris, şi acum sper să pot ajunge la o concluzie categorică. Eu nu sunt de părere că omul ce se ridică din cenuşa Supergripei va arăta la fel ca omul ce s-a înălţat din leagănul Nilului, cu un os în nas şi ţinând o femeie de păr. Cam asta ar fi una dintre teorii.

Stu îi zice, în felul acela calm al lui:

- Pentru că totul zace la îndemână, aşteptând să fie folosit în continuare.

Avea un aer atât de sumbru spunând acestea, încât am fost surprinsă şi până şi Harold l-a învrednicit cu o privire ciudată. Doar Glen a dat din cap şi a zis:

- Chiar aşa. Societatea tehnologică a ieşit de pe terenul de joc, ca să spunem aşa, în schimb coşurile de baschet au rămas la locul lor. O să apară cineva care-şi aduce aminte de joc şi-i învaţă din nou şi pe ceilalţi. Sună destul de sugestiv, nu? Ar trebui să notez totul, mai târziu.

(Dar acum am notat chiar eu povestea, pentru orice eventualitate. Cine ştie? Doar Umbrele, hii-hii.)

Şi atunci Harold zice:

- După cum vorbeşti, s-ar spune că eşti de părere că toate o vor lua din nou de la capăt - cursa înarmărilor, poluarea şi aşa mai departe. Asta este o altă teorie de-a ta? Sau doar corolarul celei dintâi?

- Nu chiar, începu Glen să explice.

Însă, înainte să apuce să continue, Harold a ţinut neapărat să se vâre şi el în vorbă. Nu pot să repet cuvânt cu cuvânt, pentru că, atunci când se înfierbântă, Harold vorbeşte repede, dar, pe scurt, a afirmat că, deşi are o părere foarte proastă despre oameni în general, nu-şi închipuie că pot fi chiar în halul ăla de idioţi. Că de data asta speră să se facă anumite legi. Că nu va mai fi permisă joaca cu tot felul de porcării, cum ar fi fisiunea nucleară şi florocarbonul (nu sunt sigură că am scris corect cuvântul, asta-i situaţia), spray uri şi alte chestii de genul acesta. Îmi aduc bine aminte de un lucru pe care l-a spus, pentru că imaginea este foarte puternică: "Dacă nodul Gordian a fost tăiat, nu există nici un motiv ca noi să ne apucăm să-l înnodăm la loc."

Mi-am dat seama că ardea de nerăbdare să intre într-o dispută - unul dintre lucrurile care-l fac pe Harold greu de înghiţit este tocmai insistenţa cu care doreşte să facă paradă de cât de multe cunoaşte el (desigur, chiar ştie foarte multe lucruri, asta nu-i pot contesta, şi este superinteligent) -, dar Glen nu i-a răspuns decât atât: "Timpul ne va demonstra, nu?"

Toate acestea s-au petrecut în urmă cu o oră, iar acum mă aflu într-unul dintre dormitoarele de la etaj, cu Kojak, care stă lungit pe podea. Minunat câine! Este multă tihnă aici, ceea ce-mi aminteşte de casă, dar încerc să nu mă gândesc prea mult la asta, pentru că mă face să plâng. Ştiu că sună îngrozitor, dar îmi doresc cu adevărat pe cineva care să-mi încălzească patul. Ba chiar am în vedere un candidat.

Scoate-ţi asta din minte, Frannie!

Prin urmare, mâine pornim spre Stovington şi ştiu că lui Stu nu-i prea surâde ideea. Îi este teamă de locul respectiv. Îmi place de Stu foarte mult şi mi-aş dori ca şi Harold să fie mai apropiat de el. Harold reuşeşte să complice totul peste măsură, dar nu cred că poate să-şi schimbe firea.

Glen s-a hotărât să-l lase pe Kojak aici. Îi pare rău că e nevoit s-o facă, deşi în privinţa hranei nu-şi face griji. Însă nu avea altă soluţie. Ar fi trebuit să găsească o motocicletă cu ataş, dar şi aşa bietul Kojak ar fi putut să se sperie şi să sară afară, rănindu-se sau chiar murind.

Oricum, mâine pornim la drum.

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Texas Rangers (echipă de baseball) avea un aruncător cu numele de Nolan Ryan; el servea cu efect o mulţime de mingi pe care nu le mai putea returna nimeni şi mai ştia şi alte lovituri de maestru. Existau comedii de televiziune cu râsete pe banda de sunet; râsetele ţîşneau de pe bandă la poante şi se presupunea că în felul acesta te distrai şi mai bine văzând filmul. Apoi găseai la supermagazin prăjituri şi plăcinte congelate, pe care nu trebuia decât să le dezgheţi ca să le poţi mânca. Cel mai mult îmi plăcea, mie personal, prăjitura cu brânză şi căpşune Sara Lee.

7 iulie 1990

Nu pot scrie prea mult. Am mers pe motocicletă toată ziua. Îmi simt popoul umflat ca un hamburger, iar spinarea de parcă aş fi cărat pietre. Azi-noapte am avut iarăşi visul acela rău. Harold l-a visat şi el pe bărbatul acela şi-l scoate din minţi că nu poate să explice cum se face că, practic, avem amândoi acelaşi vis.

Stu zice că încă are visul acela cu Nebraska şi cu bătrâna negresă de acolo. Ea îi spune mereu că ar trebui să-i facă o vizită. Stu crede că locuieşte într-un oraş numit Holland Home, sau Hometown, sau ceva de genul ăsta şi că probabil ar fi în stare să găsească locul. Harold a râs de el şi a început o poliloghie cum că visele ar fi nişte manifestări psihofreudiene ale unor lucruri la care nu îndrăznim să ne gândim în stare de veghe. Din câte mi-am dat seama, Stu s-a enervat, dar şi-a ţinut firea. Mi-e teamă ca antipatia dintre ei să nu izbucnească într-o zi, MI-AŞ DORI TARE MULT SĂ NU SE ÎNTÂMPLE AŞA!

Oricum, Stu l-a întrebat:

- Atunci cum se face că tu şi cu Frannie aveţi acelaşi vis?

Harold a mormăit ceva despre coincidenţă şi s-a îndepărtat demn.

Stu ne-a spus lui Glen şi mie că ar vrea să mergem în Nebraska, după ce ajungem la Stovington. Glen a ridicat din umeri:

- De ce nu? Undeva tot trebuie să mergem.

Harold se va opune, desigur, invocând cine ştie ce principii. Fir-ar să fie, oare de ce nu te maturizezi şi tu odată, Harold?

Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Pe la începutul anilor optzeci au fost crize de benzină, pentru că în America fiecare ins conducea o maşină şi ne consumasem aproape toate rezervele de petrol, iar arabii ne aveau la mână. Arabii aveau atâţia bani, încât pur şi simplu nu reuşeau să-i cheltuiască. Exista un grup de muzică rock numit The Who, care obişnuia să-şi termine concertele prin distrugerea chitarelor şi a amplificatoarelor. Acest lucru era cunoscut sub denumirea de "consum exorbitant".

8 iulie 1990

E târziu şi sunt iarăşi obosită, dar ar trebui să încerc să notez cât mai multe cu putinţă înainte să mi se ÎNCHIDĂ PLEOAPELE. Harold a terminat de confecţionat indicatorul cu anunţ cam acum o oră (fără pic de bunăvoinţă, trebuie spus) şi l-a fixat în peluza din faţa complexului de la Stovington. Stu l-a ajutat s-o facă păstrându-şi calmul, în pofida micilor înţepături infame ale lui Harold.

Încercasem să mă pregătesc pentru dezamăgirea pe care am suferit-o. N-am crezut nici o clipă că Stu minte şi, după mine, nici Harold n-a pus la îndoială afirmaţiile lui. Prin urmare, am fost convinsă că toţi cei din Stovington erau morţi, şi totuşi am fost foarte necăjită şi am plâns. N-am reuşit să mă abţin.

Dar n-am fost singura afectată. Când Stu a dat cu ochii de locul acela, s-a făcut alb ca varul la faţă. Era îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci scurte şi aşa am văzut cum i se face pielea de găină pe tot braţul. Ochii lui albaştri căpătaseră culoarea arde-ziei, ca oceanul într-o zi cenuşie. Ne-a arătat o fereastră de la etajul al treilea şi ne-a spus:

- Acolo a fost camera mea.

Harold s-a întors spre el şi l-am văzut cum se pregăteşte să-i aplice una dintre replicile lui obraznice şi ironice, dar când a dat cu ochii de faţa lui s-a abţinut. Consider că a fost spre norocul lui, de fapt.

După o vreme, Harold ne-a propus să intrăm şi să aruncăm o privire.

- Şi la ce ne-ar folosi? a întrebat Stu.

Vocea lui suna aproape isteric, deşi era evident că se stăpâneşte. M-am speriat, cu atât mai mult cu cât de obicei e calm ca un sloi de gheaţă. Ca să vezi cât de puţin a reuşit Harold să-l cunoască.

- Stuart..., începe, dar Stu l-a întrerupt imediat.

- Pentru ce am face-o? Nu vezi că e un loc mort? Nu există fanfare, soldaţi, nimic. Credeţi-mă, dacă ar mai fi fost cineva în viaţă, până în clipa asta s-ar fi şi repezit asupra noastră şi acum am fi deja în camerele acelea albe, ca o turmă de cobai scârboşi. Trase o înjurătură urâtă după care-şi ridică privirile spre mine şi-şi ceru scuze: Fran... n-am vrut să vorbesc în felul ăsta. Probabil fiindcă sunt foarte tulburat.

- Eu unul intru, declară Harold, cine mai vine cu mine?

Dar mi-am dat seama că, deşi încerca să se DEA MARE, de fapt Harold se speriase şi el.

Glen a zis că merge, iar Stu a adăugat:

- Intră şi tu, Fran. Aruncă o privire. Ca să-ţi satisfaci curiozitatea.

Aş fi vrut să-i zic că prefer să rămân afară, cu el, pentru că părea atât de încordat (şi pentru că, ştii, chiar nu-mi doream să intru), dar asta ar fi însemnat alte probleme cu Harold, aşa că am acceptat.

Dacă noi - adică Glen şi eu - am fi avut vreun dubiu faţă de relatarea lui Stu, încă de când am deschis uşa ne-am fi dat seama că am greşit. Ne-a întâmpinat duhoarea. Aceeaşi pe care o întâlneam în toate oraşele mai mari pe care le străbăteam, un miros de roşii stricate, vai, Doamne, iar m-a podidit plânsul, dar ţi se pare corect ca oamenii nu numai să moară, dar după aceea să şi pută ca nişte

Stai puţin

(mai târziu)

Uite, am tras a doua repriză de PLÂNS ZDRAVĂN a zilei. Oare ce s-a petrecut cu viteaza noastră Fran Goldsmith, care era în stare să mestece cuie şi să scuipe ţinte de tapiţer, ha-ha, după cum e vechea zicală? Gata, îţi promit că s-a terminat cu lacrimile pe seara asta.

Cert e că am intrat înăuntru, din curiozitate morbidă, presupun. Nu ştiu de ceilalţi, dar eu îmi doream să văd camera unde l-au ţinut prizonier pe Stu. Nu era doar mirosul, ci şi răcoarea de acolo, în comparaţie cu afară. Foarte mult granit şi marmură şi, probabil, o izolaţie absolut fantastică. Era ceva mai cald la ultimele două etaje, dar mai jos dădeai peste miros... şi frig... te simţeai ca-ntr-un mormânt. PFUI.

Pe urmă, era sinistru, ca într-o casă bântuită de fantome - noi trei mergeam aproape unul de celălalt, ca oile, şi mă bucuram că luasem arma cu mine, chiar dacă nu era decât o puşcă de 22. Ecoul paşilor ne însoţea ca şi cum după noi s-ar fi strecurat cineva, urmărindu-ne, ştii, iar eu am început să mă gândesc din nou la visul acela, în care rolul principal este jucat de bărbatul în rasă întunecată. Nu-i de mirare că Stu a refuzat să vină cu noi.

În cele din urmă am descoperit lifturile şi am urcat până la etajul al doilea. Nimic în afară de birouri... şi mai multe cadavre. Cel de-al treilea etaj era conceput ca un spital, dar toate uşile erau prevăzute cu uşi cu ecluze pneumatice (Harold şi Glen au căzut de acord că despre asta e vorba) şi geamuri speciale pentru urmărit ce se petrecea în camere. Aici existau o mulţime de cadavre, atât în saloane, cât şi pe culoare. Foarte puţine femei. Mă întreb dacă au încercat să le evacueze înainte de sfârşit? Există foarte multe lucruri pe care nu le vom şti niciodată. Dacă stai şi te gândeşti, de ce-am dori să le cunoaştem?