Peretele luxuriant de tufişuri de la marginea pârâului foşni; zgomotul încetă pentru un timp, apoi se auzi din nou. După o vreme, apăru un băiat. Vârsta lui era greu de precizat, între zece şi treisprezece ani, în orice caz părea foarte înalt. Nu purta decât o pereche de pantaloni scurţi Fruit of the Loom. Trupul lui se bronzase uniform şi căpătase culoarea mahonului, cu excepţia unei surprinzătoare dâre de un alb-intens, care începea chiar deasupra cingătorii. Pielea îi era acoperită cu muşcături de ţânţari şi de căpuşe, unele noi, dar cele mai multe vechi. În mâna dreaptă ţinea un cuţit de măcelar. Lama lungă de treizeci de centimetri şi tăişul ei dinţat aruncau sclipiri fierbinţi în razele de soare.
Păşind cu grijă, uşor aplecat, se apropie de ulm şi de zidul de piatră până ce ajunse chiar în spatele lui Larry. Ochii băiatului aveau o nuanţă marină, albastră-verde, şi o formă ce-i dădea un aer de chinez. Ochi lipsiţi de expresie, în care se citea o vagă undă de ferocitate. Înălţă cuţitul.
Răsună vocea blândă, dar fermă, a unei femei:
- Nu!
Băiatul se întoarse spre ea, ascultând cu atenţie, ţinând însă în continuare cuţitul pregătit. În atitudinea lui se citea nedumerire şi dezamăgire.
- Vom vedea ce se mai întâmplă, se auzi iarăşi vocea femeii.
Stăpânindu-şi cu greu dorinţa de a ucide, băiatul rămase câteva secunde nemişcat, privind când la cuţit, când la Larry, apoi se retrase pe drumul pe care venise.
Larry continua să doarmă.
Primul lucru de care deveni conştient când se trezi fu acela că se simţea bine. Cel de-al doilea, că-i e foame. Cel de-al treilea, că soarele se află într-o poziţie greşită, ca şi cum ar fi pornit pe cer în direcţie inversă. Cel de-al patrulea, vă rog să scuzaţi expresia, că-i venea să se pişe cât un cal.
Ridicându-se în picioare şi ascultând pocniturile delicioase ale tendoanelor lui, atunci când se întinse, îşi dădu seama că nu aţipise, ci dormise în toată regula, întreaga noapte. Îşi consultă ceasul şi văzu de ce soarele părea să fie într-o poziţie aiurea. Era ora 9.20 dimineaţă. Îi era foame. În casa aceea mare şi albă avea să găsească sigur ceva de mâncare. Supă conservată, poate şi nişte carne de vită. Îi ghiorăiau maţele.
Înainte de a porni la deal, îngenunche lângă pârâu cu hainele scoase şi-şi aruncă apă peste tot corpul. Remarcă în ce hal de slăbiciune ajunsese şi hotărî că aşa nu se mai poate. Se ridică în picioare şi se şterse cu cămaşa, trăgându-şi apoi pantalonii. Se folosi de cei câţiva bolovani care-şi înălţau spinările negre deasupra oglinzii apei pentru a trece pe partea cealaltă. Ajuns acolo, simţi cum îngheaţă, cu privirile aţintite spre desişul compact de tufişuri. Teama, care nu-l tulburase încă în acea dimineaţă, se trezi la viaţă brusc, precum conul unui pin care explodează în foc, potolindu-se pe urmă la fel de uşor. Zgomotul fusese pricinuit de o veveriţă, sau de o marmotă, ori poate de o vulpe. Atât şi nimic mai mult. Se întoarse indiferent şi porni să traverseze poiana, către casa mare şi albă.
Pe la jumătatea drumului, un gând se ridică până la suprafaţa minţii lui, unde se sparse ca o bulă de gaz. Totul se petrecu fără mare tam-tam, dar implicaţiile problemei îl făcură să rămână nemişcat.
Gândul lui fusese următorul: De ce nu ai mers pe bicicletă?
Stătea uluit în mijlocul poienii, la distanţă egală faţă de pârâu şi de casă, cugetând cât de simplu ar fi fost. De când aruncase Harleyul, mersese doar pe jos. Mersese, se extenuase, în cele din urmă se prăbuşise, lovit de insolaţie sau de ceva asemănător; diagnosticul nu mai avea nici o importanţă. Dacă ar fi călărit pe bicicletă, fără să se chinuie prea tare, ar fi ajuns probabil deja pe malul oceanului, iar acum şi-ar fi petrecut vremea alegându-şi o casă de vară şi aprovizionând-o cu cele necesare.
Se puse pe râs, la început încet, fiind puţin speriat de efectul ciudat pe care îl avea în liniştea din jur. A râde atunci când în jur nu-i nimeni cu care să împarţi veselia nu era decât un nou semn că se află pe drumul acela fără întoarcere spre ţăcăneală. Dar hohotele lui aveau un răsunet atât de adevărat şi de plin de vigoare, atât de sănătos, aducându-i atât de bine aminte de Larry Underwood cel de altădată, încât nu mai încercă să şi le stăvilească. Cu mâinile în şolduri, cu capul lăsat pe spate, râdea din toată inima de cât de tâmpit fusese.
În spatele lui, lângă apă, unde perdeaua de tufişuri atingea grosimea cea mai mare, ochii de un albastru-verzui asistaseră la întreaga scenă, continuând să-l urmărească şi atunci când Larry se hotărâse în sfârşit să-şi urmeze drumul către casă, râzând încă puţin şi clătinând din cap. Îl văzură cum urcă treptele verandei şi încearcă uşa din faţă, descoperind că este descuiată, şi cum apoi intră în casă. Atunci tufişurile începură să se mişte şi să emită sunetul acela pe care-l auzise Larry şi-l socotise inofensiv. Băiatul îşi croi drum afară; era îmbrăcat tot în şortul lui şi despica aerul cu cuţitul.
Apăru o altă mână, care-l atinse pe umăr. Băiatul se opri de îndată. Ieşi la iveală şi femeia - care, deşi era înaltă şi impunătoare, părea să nu mişte deloc ramurile în înaintarea ei. Luciul splendid, ca de tăciune, al părului ei era întrerupt pe alocuri de şuviţe groase, de un alb pur: un păr foarte atrăgător şi care te umplea de uimire. Fusese împletit într-o singură coadă ce se lăsa pe un umăr şi atârna în jos până aproape de sân. Dacă te uitai la această femeie, primul lucru pe care-l remarcai era înălţimea ei, după care privirile îţi erau atrase de păr, a cărui suprafaţă o bănuiai aspră şi totuşi mătăsoasă chiar numai privindu-l. Iar dacă se întâmpla să fii bărbat, vedeai dintr-o dată părul acela despletit, eliberat pe pernă, în razele de lună. Şi te întrebai cum ar fi femeia aceasta în pat. Dar ea nu primise niciodată vreun bărbat în ea. Era pură. Aştepta. Nişte vise avusese. Odată, pe când era la colegiu, folosise şi o placă Ouija.
Iar acum se întreba, încă o dată, dacă nu cumva bărbatul acesta era cel dorit.
- Aşteaptă, îi spuse băiatului.
Îl privi calm în ochii neliniştiţi. Ştia cauza tulburării lui.
- Casei nu i se va întâmpla nimic. De ce ar face rău casei, Joe?
Băiatul îi întoarse spatele şi căută spre casă, cu dragoste şi îngrijorare.
- Când va pleca, îl vom urma şi noi.
El clătină cu îndărătnicie din cap.
- Ba da, trebuie neapărat. Eu trebuie neapărat.
Lucru în care credea cu tărie. Poate că nu era el cel aşteptat, dar chiar dacă se dovedea că nu, rămânea în orice caz o verigă pe care o urmărise de ani întregi, verigă a unui lanţ care acum se apropia de sfârşit.
Joe - de fapt, nu acesta era numele său adevărat - ridică arma cu ferocitate, ca şi cum ar fi vrut s-o împlânte în trupul ei. Ea nu făcu nici un gest să se apere sau să se retragă, iar el lăsă încet cuţitul în jos. Se întoarse către casă şi împunse cu lama în direcţia aceea.
- Nu, nu vei face asta, îi zise ea. Pentru că este o fiinţă omenească şi ne va conduce la...
Amuţi. La alte fiinţe omeneşti, dorise să spună. El este o fiinţă omenească şi ne va conduce la alte fiinţe omeneşti. Dar nu era sigură că doreşte să spună asta sau dacă asta era ceea ce urmărea. Deja avea sentimentul că este simultan atrasă în două direcţii şi începu să-şi dorească să nu-l fi văzut vreodată pe Larry. Încercă să-l mângâie iarăşi pe băiat, dar acesta se smulse cu furie. Privea ţintă către casa mare şi albă, iar ochii lui erau mistuiţi de gelozie. După o vreme, se strecură înapoi, printre tufişuri, măsurând-o plin de reproş. Îl urmă şi ea, ca să fie sigură că totul este în regulă. Băiatul se întinse la pământ şi se ghemui în poziţie de fetus, strângând cuţitul la piept. Îşi vârî degetul mare în gură şi închise ochii.
Nadine se întoarse în punctul unde pârâul forma un mic eleşteu şi îngenunche. Bău din mâinile făcute căuş, apoi se puse să ţină casa sub observaţie. Ochii ei îşi păstrau calmul, iar figura ei semăna acum cu aceea a Madonelor lui Rafael.
Către sfârşitul acelei după-amieze, mergând pe bicicletă de-a lungul unei porţiuni străjuite de copaci a lui US 9, înaintea lui se ivi un semn reflectorizant, pe care se opri să-l studieze, uluit. Semnul respectiv îl anunţa că pătrunde în MAINE, VACATIONLAND. Aproape nu-şi credea ochilor; străbătuse pesemne o distanţă incredibilă în starea lui de năuceală şi frică. Fie asta, fie pierduse şirul zilelor, la un moment dat. Tocmai se pregătea să plece mai departe când ceva - un zgomot din pădure sau din capul lui - îl făcu să se întoarcă repede şi să privească peste umăr. Nu era nimic, doar pustia US 9, pornind înapoi, spre New Hampshire.
De când plecase de la casa cea mare şi albă - unde luase un mic dejun constând din cereale uscate şi cremă de brânză dintr-un spray cu aerosoli întinsă pe nişte biscuiţi Ritz puţin cam vechi - avusese de mai multe ori sentimentul acut că este ţinut sub observaţie şi urmărit. Auzea tot felul de lucruri, ba poate chiar le vedea, cu coada ochiului. Capacitatea lui de observaţie, care începea să se trezească tot mai mult la viaţă în această situaţie stranie, lansa mereu un stimul vag, de natură să rămână la un nivel aproape subconştient, excitându-i terminaţiile nervoase cu nişte semnale atât de slabe, încât ele nu lăsau, chiar luate împreună, decât un nedesluşit sentiment că ar fi "urmărit". Lucrurile acestea nu-l speriau, aşa cum i se întâmplase mai înainte, şi nu aveau nimic comun cu halucinaţia sau delirul. Dacă cineva îl ţinea cu adevărat sub observaţie şi nu dorea să se arate, asta se întâmpla probabil din cauză că se temea sau se temeau de el. Iar dacă se temeau de bietul slăbănog de Larry Underwood, care nu mai era în stare nici măcar să meargă pe o motocicletă cu patruzeci la oră, însemna că nu merita să-şi bată capul din pricina lor.
Stând nemişcat lângă bicicleta de care-şi făcuse rost dintr-un magazin cu articole sportive, peste care dăduse cam la şase kilometri est de casa aceea albă, strigă cât se poate de limpede:
- Dacă e cineva acolo, de ce nu ieşiţi la iveală? N-am să vă fac nici un rău.
Nu primi nici un răspuns. Rămase în mijlocul drumului, lângă semnul ce marca graniţa dintre state, privind în jur şi aşteptând. O pasăre ciripi şi apoi se avântă spre cer. În rest, totul rămase nemişcat. După o vreme, porni mai departe.
Ajunse în orăşelul North Berwick, de la intersecţia dintre US 9 şi US 4, înainte de ora 6. Se hotărî să înnopteze acolo şi să-şi continue drumul spre litoral a doua zi de dimineaţă.
La intersecţia dintre cele două şosele din mijlocul oraşului se afla un mic magazin, de unde se aprovizionă cu un pachet cu şase cutii de bere, din frigiderul stins. Era Black Label, o marcă din care nu mai băuse până atunci - probabil o bere locală. Îşi mai luă o pungă mare de cartofi prăjiţi şi două conserve de tocană. Le puse în rucsac şi ieşi.
De cealaltă parte a străzii era un restaurant şi, pentru o clipă, crezu că vede două umbre lunguieţe retrăgându-se după colţ şi dispărând. Poate că vederea îi jucă o festă, dar nu prea era convins de acest lucru. Îi trecu prin minte să traverseze în goană şi să-i surprindă în ascunzătoare: cine nu-i gata, îl iau cu lopata, copii. Dar hotărî că era mai bine sa renunţe. Ştia prea bine ce înseamnă să-ţi fie frică.
Îşi continuă drumul pe şosea, împingând bicicleta de coarnele căreia atârnase rucsacul. Văzu clădirea din cărămidă a unei şcoli mari, iar în spatele ei un pâlc de copaci. Adună din dumbravă lemne pentru un foc potrivit, pe care-l aprinse în mijlocul terenului de joacă asfaltat al şcolii. În apropiere curgea un râu, trecând pe lângă o fabrică de textile şi apoi pe sub şosea. Îşi puse berea la răcit în apa râului şi încălzi una dintre conservele cu tocană de vită. Mâncă folosindu-se de trusa lui completă de tacâmuri şi farfurii de campanie, aşezat pe un leagăn de pe terenul de sport; se legăna încet, încolo şi încoace, iar umbra lui lungă se târa peste liniile aproape şterse ale terenului de baschet.
Îi veni în minte să se întrebe de ce nu se temea de cei care-l urmăreau - deoarece acum se convinsese definitiv că era urmărit de cel puţin două persoane. Ca un corolar, îşi puse întrebarea de ce se simţise atât de bine toată ziua, de parcă otrava neagră ce-l chinuise atâta vreme se eliminase din organism în timpul somnului cel lung de ieri după-amiază. Oare fusese vorba doar de oboseală? Atât şi nimic mai mult? I se părea prea simplu.
