Spre prânz întâlni US 1, la Wells. Aruncă o monedă şi aceasta căzu cu pajura în sus. Coti către sud, pe US 1, lăsând cu indiferenţă moneda să strălucească în ţărână. Joe o descoperi peste douăzeci de minute şi rămase cu privirile aţintite asupra ei, ca şi cum ar fi fost globul de cristal al unui hipnotizator. O duse la gură, dar Nadine îl obligă s-o arunce.
Peste doar trei kilometri, Larry văzu pentru prima oară animalul uriaş şi albastru, care se arăta leneş şi domol în ziua aceea. I se părea absolut diferit de Pacific, sau de Atlantic, aşa cum îl ştia în dreptul lui Long Island. În acest segment, oceanul părea blând, aproape domesticit. Apa avea aici o nuanţă mai închisă de albastru, un albastru-cobalt, şi se rostogolea spre ţărm, val după val, muşcând din stânci. Stropi de spumă, consistenţi ca albuşul de ou, săreau foarte sus, căzând apoi din nou, cu zgomot. Izbirea nesfârşită a talazurilor de ţărm producea un bubuit continuu.
Larry îşi parcă bicicleta şi coborî spre ocean, încercat de o emoţie profundă, pe care nu şi-o putea explica. Se afla aici, reuşise să ajungă la locul de unde marea devenea stăpână. La limita extremă a estului. Limita extremă a uscatului.
Traversă un teren mlăştinos, cu pantofii plescăind prin apa adunată în jurul muşuroaielor şi a pâlcurilor de ierburi. În aer plutea mirosul bogat şi fecund al fluxului. Pe măsură ce se apropia de promontoriu, stratul de sol, subţire ca o epidermă, dispărea, lăsând la vedere osul gol din granit - granitul, adevărul ultim al Maineului. Pescăruşii se înălţau în zbor - pete imaculate pe cerul albastru - ţipând şi tânguindu-se. Nu mai văzuse niciodată atâtea păsări laolaltă. Îşi dădu seama că, în pofida splendorii lor albe, pescăruşii erau consumatori de cadavre. Gândul ce urmă acestuia ar fi putut foarte greu să fie pronunţat, dar căpătă o formă definitivă înainte de a reuşi să şi-l alunge: În ultima vreme, au dus-o nemaipomenit.
Porni mai departe; acum, încălţările îi bocăneau şi se târşâiau pe stânca uscată de soare, dar ale cărei nenumărate crăpături rămâneau veşnic umede de spumă. În ele creşteau crustacee şi, împrăştiate ici şi colo, ca nişte fragmente de os spulberate de şrapnel, găseai cochiliile lăsate de pescăruşi să cadă de la înălţime, pentru a se sparge, astfel ca să poată ajunge la carnea moale dinăuntru.
Peste câteva secunde, ajunsese pe vârful golaş. Briza îl izbi cu toată forţa, suflându-i chica de păr de pe frunte spre spate. Îşi ridică obrajii, lăsându-se scăldat de mirosul sărat, aspru şi curat al animalului albastru. Talazurile, de un albastru-verde ca sticla, se apropiau încet, înălţându-se tot mai mult pe măsură ce marea devenea mai puţin adâncă; pe crestele lor apărea mai întâi o trâmbă de spumă, transformată apoi repede într-o masă albă. După care valurile se aruncau sinucigaş asupra stâncilor, aşa cum făcuseră de la începutul vremurilor, distrugându-se şi distrugând o dată cu ele şi un fragment infinitezimal din uscat. Lovitura de berbec era însoţită de o imensă bubuitură şi bolboroseală, atunci când apa era împinsă în cine ştie ce canal scufundat pe jumătate, săpat în stâncă de mii de ani.
Se întoarse mai întâi spre stânga, apoi spre dreapta, văzând că acelaşi lucru se întâmplă în ambele direcţii, cât vedeai cu ochii... talazuri, valuri, spumă şi, mai presus de orice, o nesfârşită simfonie de culori, care-ţi tăia respiraţia.
Se afla la capătul uscatului.
Se aşeză, cu picioarele atârnându-i, simţindu-se copleşit. Rămase acolo o jumătate de oră, poate chiar mai mult. Vântul mării îi stimula pofta de mâncare şi-şi scoase din rucsac proviziile. Înfulecă din toată inima. Stropii de spumă îi înnegriseră cracii bluejeanşilor. Se simţea purificat şi împrospătat.
La întoarcere, traversă din nou zona mlăştinoasă, atât de adâncit în gânduri, încât la început crezu că ţipătul vine tot de la pescăruşi. Ba chiar se pregătea să se uite spre cer când înţelese, şocat, că era un ţipăt omenesc. Un strigăt de luptă.
Îşi coborî privirile şi văzu un băiat traversând drumul în direcţia lui şi alergând de zor, pe picioarele lui sprintene. Într-o mână ţinea un cuţit mare de măcelărie. N-avea pe el decât slipul, iar picioarele îi erau brăzdate de urme vineţii. În spatele lui, de-abia ieşind la iveală dintre tufişurile şi urzicile de pe partea opusă a drumului, o femeie palidă şi încercănată.
- Joe! strigă ea, apoi începu să alerge cu greu, ca şi cum fuga i-ar fi provocat dureri.
Joe se apropia fără să ţină cont de chemare, împroşcând cu picioarele goale stropi fini de apă stătută. Pe faţă i se aşternuse un rânjet fix, de ucigaş. Ţinea imensul cuţit ridicat deasupra capului, sclipind în soare.
Are de gând să mă ucidă, îi trecu prin minte lui Larry, consternat din cauza acestei idei. Băiatul acela... dar ce rău i-am făcut eu?
- Joe! strigă femeia, de aceasta dată cu o voce înaltă, obosită şi disperată.
Joe continua să alerge, înghiţind distanţa dintre ei.
Larry mai avu timp să-şi aducă aminte că-şi lăsase carabina la bicicletă, după care băiatul se năpusti asupra lui.
Cuţitul de măcelar începu să coboare, descriind o traiectorie largă, clipă în care Larry ieşi din starea lui de paralizie. Se feri într-o parte şi, fără să se gândească, îşi ridică piciorul drept cu toată forţa, nimerindu-l cu gheata galbenă şi umedă pe băiat în diafragmă. După care îl cuprinse mila: nu era nici o scofală de capul lui, se prăbuşise ca un popic. Cât se dădea el de firoscos, la o adică nu făcea prea multe parale.
- Joe! repetă Nadine. Se împiedică şi căzu în genunchi, stropindu-şi bluza albă cu noroi maroniu. Să nu-i faci vreun rău! Nu-i decât un copil! Te rog, nu-i face rău!
Se ridică în picioare şi se strădui să se apropie cât mai repede.
Joc căzuse pe spate şi rămăsese lat, răstignit, cu braţele întinse în sus, în V, şi cu picioarele formând un al doilea V, invers. Larry făcu un pas înainte şi puse un picior pe încheietura mâinii drepte a băiatului, în care ţinea cuţitul, fixându-i-o în pământul nămolos.
- Dă drumul la porcăria aia, băiete.
Băiatul sâsâi, apoi scoase un sunet mormăit şi bolborosit, ca un curcan. Buza superioară se retrase, dezgolindu-i dinţii. Ochii lui de chinez se fixară asupra lui Larry, care avea sentimentul că ţine sub picior un şarpe rănit, însă încă primejdios. Simţea că băiatul îşi smuceşte mâna, încercând să şi-o elibereze, fără să-i pese dacă se putea alege cu răni, sau chiar cu o fractură. Se zvârcoli, reuşind să se ridice pe jumătate, şi încercă să-şi vâre dinţii în materialul greu şi umed al pantalonilor lui Larry. Larry se lăsă cu şi mai multă greutate peste încheietura firavă, iar Joe scoase un ţipăt - dar nu de durere, ci de sfidare.
- Dă-i drumul, băiete.
Joe continua să se zbată.
Hărţuiala aceasta ar fi continuat până ce Joe ar fi reuşit să-şi elibereze cuţitul sau până ce Larry îi frângea antebraţul dacă Nadine n-ar fi ajuns, în fine, murdară, cu respiraţia tăiată şi clătinându-se, sfârşită de puteri.
Fără să privească în direcţia lui Larry, se lăsă să cadă în genunchi.
- Dă-i drumul! pronunţă ea liniştit, dar cu multă hotărâre.
Faţa ei era scăldată în sudoare, şi totuşi calmă. Se aplecase la doar câţiva centimetri deasupra chipului schimonosit al lui Joe. El căută s-o prindă cu dinţii, ca un câine, continuând apoi să se zbată. Mânios, Larry se chinuia să-şi menţină echilibrul. Dacă băiatul izbutea să scape acum, probabil ar fi lovit-o mai întâi pe femeie.
- Dă-i... drumul! repetă Nadine.
Băiatul mârâi. Saliva i se prelingea dintre dinţii încleştaţi. Pe obrazul drept i se lipise o urmă de noroi de forma unui semn de întrebare.
- Te vom părăsi, Joe. Eu te voi părăsi. Plec împreună cu el. Dacă nu te porţi frumos.
Larry simţi sub talpă o ultimă încordare a braţului, urmată de o destindere. În schimb, băiatul o măsura pe femeie întristat, acuzând-o şi reproşându-i, în acelaşi timp. Când îşi mută privirile asupra lui Larry, acesta citi în ele o gelozie mistuitoare. Chiar dacă sudoarea curgea de pe el în valuri, Larry simţi cum îl îngheaţă ochii băiatului.
Femeia continua să-i vorbească potolit. Nimeni nu-i va face nici un rău. Nimeni nu-l va părăsi. Dacă lăsa cuţitul din mână, puteau să fie cu toţii prieteni.
Treptat, Larry deveni conştient că mâna de sub gheata lui se relaxase şi eliberase arma. Băiatul zăcea inert, holbându-se la cer. Preferase să iasă din joc. Larry îşi luă piciorul de pe încheietura lui Joe, se aplecă rapid şi ridică arma. Se întoarse şi lansă cuţitul cu toată forţa spre promontoriu. Lama se răsuci de nenumărate ori, aruncând suliţe de lumină. Ochii stranii ai lui Joe îi urmăriră traiectoria şi băiatul scoase un urlet prelung de durere. Cuţitul se lovi de stânci, zăngănind subţire, pentru ca apoi să se rostogolească dincolo de margine.
Larry se întoarse spre cei doi. Femeia cerceta antebraţul lui Joe, pe care forma rotunjită a bocancului lui Larry se întipărise adânc şi se înroşise foarte tare. Îşi înălţă ochii ei întunecaţi către Larry. Părea extrem de mâhnită.
Din reflex, lui Larry îi veniră în minte justificări, pe care le folosise de atâtea ori ca să se apere - a trebuit să procedez astfel, n-a fost vina mea, ascultă, doamnă, a vrut să mă omoare - pentru că socotea că poate citi verdictul în ochii aceia trişti: Nu eşti un tip de treabă.
Până la urmă, nu spuse nimic. Situaţia era aşa cum era, iar gestul lui fusese determinat de cel al puştiului. În disperarea lui, băiatul îşi strânsese acum picioarele la piept şi-şi sugea degetul mare; părea greu de crezut că el fusese cauza întregii întâmplări. Care s-ar fi putut termina cu mult mai rău, dacă unul dintre ei ar fi fost rănit sau chiar ucis.
Prin urmare, nu zise nimic, privirile lui întâlniră ochii blânzi ai femeii şi prin minte îi trecu următorul gând: Cred că m-am schimbat. Oarecum. Nu ştiu în ce măsură. Îşi aminti de o poveste pe care i-o relatase odată Barry Grieg, despre un cântăreţ la chitară ritmică din L.A., un tip pe care-l chema Jory Baker, care nu întârzia niciodată, nu lipsea de la repetiţii şi nici nu dădea peste cap vreo audiţie. Nu era genul de chitarist care să-ţi ia ochii, vreun maestru de talia lui Angus Young sau Eddie Van Halen, dar nu-i lipsea competenţa. Odată, îi povestise Barry, Jory Baker fusese sufletul unei formaţii botezate Sparx, despre care toată lumea părea să fi căzut de acord că avea cele mai mari şanse să dea lovitura în anul acela. Muzica lor semăna cu aceea a formaţiei Creedence Clearwater Revival în perioada lor de început: rock and roll cântat în forţă, la chitară. Jory Baker scrisese aproape toate compoziţiile şi era solist vocal al tuturor melodiilor. Apoi urmase un accident de maşină, oase rupte şi o grămadă de droguri luate în spital. Se externase, după cum spune cântecul lui John Prine, cu o placă de oţel în cap şi o maimuţă în spinare.
Progresase de la Demerol la heroină. Fusese prins de mai multe ori. După o vreme decăzuse, ajunsese unul dintre drogaţii aceia care bântuie pe stradă, cu degete neîndemânatice, care se spală în staţiile Greyhound. Apoi, nu se ştie cum, de-a lungul unei perioade de optsprezece luni, reuşise să scape de droguri, ba chiar să rămână definitiv departe de acest viciu. O mare parte din el dispăruse însă. Nu mai era sufletul nici unei formaţii, pe cale să obţină succesul sau nu, dar era mereu punctual, nu lipsea de la repetiţii şi nu dădea peste cap vreo audiţie. Nu era prea vorbăreţ, în schimb puzderia de înţepături de pe braţul stâng dispăruse. Barry Grieg încheiase astfel: A răzbit de partea cealaltă. Asta era totul. Nimeni nu poate spune ce se petrece între cele două momente, când te transformi dintr-o persoană într-alta. Nimeni nu poate spune cum arată acea porţiune albastră şi singuratică a iadului. Nu există un traseu al schimbării. Pur şi simplu... răzbeşti de cealaltă parte.
